de Laura Zmaranda
Este septembrie, iar Providenţa pare să ne fi binecuvântat cu un început de toamnă blând, înmiresmat de parfumul strugurilor care încep să se coacă. Dacă legenda ar prinde viaţă, imaginea viţelor-de-vie în pârg ar stârni un fior de plăcere zeului roman Bacchus. Inspirată de devoţiunea acestei făpturi mitologice faţă de viţa-de-vie şi de vin, mi-am propus să descopăr mai multe despre un meşteşug străvechi, care are o strânsă legătură cu licorile bahice. L-am avut alături pe domnul Gheorghe Dima. Domnia sa este profesor, manager al unei mici afaceri de familie, dar şi unul dintre dogarii comunei Coşeşti. O comună renumită pentru păstrarea cu străşnicie a unui meşteşug ce pare că nu va muri niciodată, dogăritul.
Coşeşti, comuna cu 200 de dogari
„Când sorbiţi vinul din cupe amintiţi-vă că beţi din sângele viţei-de-vie, puterea pământului şi eternitatea soarelui.” Nu am găsit cuvinte mai potrivite decât cele care aparţin regelui Macedoniei, Alexandru cel Mare, pentru a începe să vă desluşesc din tainele care mi-au fost încredinţate. Pentru ca fiecare licoare să îşi păstreze esenţa şi proprietăţile, trebuie păstrată în recipiente potrivite, altfel „puterea pământului şi eternitatea soarelui” se pot pierde sau pot căpăta alte conotaţii. Din cele mai vechi timpuri s-au folosit butoaiele pentru depozitat ulei, vin, ţuică, de aceea, dogăritul este un meşteşug care a fost salvat de la pieire. Deşi se mai practică şi în alte regiuni ale ţări, comuna Coşeşti, din judeţul Argeş, pare să fie „bastionul” în care dogăritul a fost cel mai bine ascuns de negura uitării. Generaţii întregi de dogari au purtat peste timpuri secretele acestui meşteşug şi le-au încredinţat descendenţilor. Chiar şi în timpul comunismului, atunci când ţăranii au fost expropriaţi de pământurile pe care le aveau, iar necesitatea realizării butoaielor a scăzut, se practica dogăritul. După Revoluţie, odată cu retrocedarea viilor şi livezilor proprietarilor, cerinţa de butoaie a crescut foarte mult, iar tagma dogarilor a fost din nou revitalizată. Astăzi, în comuna Coşeşti, aproape 200 de dogari desăvârşesc ritualul prin care butoaiele prind formă. Această tradiţie l-a determinat şi pe domnul Gheorghe Dima să li se alăture. „Sunt primul dogar din familia mea. Am început dogăritul în anul 1993, la început din curiozitate, iar după aceea am practicat acest meşteşug ca o a doua meserie.” Însă nu s-a rezumat la a fi doar dogar. A înţeles că păstrarea tradiţiilor presupune ca generaţiile viitoare să cunoască valoarea autenticului şi a comorii culturale lăsate de strămoşi. Pornind de la această premisă, a devenit profesor în cadrul Şcolii Populare de Arte şi Meserii Piteşti, unde, sub îndrumarea sa, iau lecţii de dogărit 15 elevi de diferite vârste. „Copiii sunt foarte atraşi să cunoască tainele acestui mesteşug, sunt dornici să-şi însuşească aceste cunoştinţe, şi vin la orele de dogărit cu mult drag.”
Există cerere şi din afara graniţelor
După cum ne-a mărturisit domnul Dima, încurajat de reîntoarcerea românului la tradiţie şi la produsele pe care le-a cunoscut la bunici, a pus pe picioare o mică afacere de familie în spatele căreia stă dogăritul. Pentru a acoperi o cerere cât mai variată în atelierul său, Dima realizează butoaie, căzi, putini, putinee, butii, zăcători, bote de ţuică, hârdaie, vedriţe de flori, chiar şi mobilă din butoaie. „Astăzi, fiecare îşi doreşte să aibă pe masă propriul butoiaş cu ţuică sau cu palincă şi în beci, un butoi cât de mic cu vin. Oamenii au început să vadă că plasticurile au un efect nociv asupra sănătăţii şi mediului înconjurător.” Afacerea merge bine, susţine dogarul din Coşeşti şi, graţie internetului şi site-urilor de socializare, cererea de vase din lemn s-a mărit, având comenzi în toată ţara, chiar şi peste hotare. De altfel, domnul Dima, deşi practică un meşteşug din bătrâni, nu contestă virtuţile tehnologiilor moderne, ba, dimpotrivă, se foloseşte de acestea pentru a promova dogăritul. „Cei care doresc să vadă materialul şi modul cum sunt lucrate butoaiele, la atelierul de acasă sau la clasa de dogărit, ne pot vedea pe internet. Este cea mai bună dovadă că acest meşteşug străvechi poate supravieţui şi în epoca tehnologiei, alături de descoperirile contemporane.”
Stejarul, lemnul care înnobilează vinul
Potrivit domnului Dima, realizarea unui butoi începe cu mult timp înainte de a exista măcar o schiţă a lui. Alegerea lemnului, în pădure, este primul şi poate cel mai important pas, pentru că doar un dogar cu experienţă poate recunoaşte cea mai bună materie primă. Lemnul trebuie să aibă fibră dreaptă şi să nu aibă noduri. „Deşi există părerea că lemnul de dud este cel mai potrivit pentru realizarea butoaielor, ea este greşită. Spun acest lucru, deoarece lemnul de dud are fibra rară şi, de cele mai multe ori, ţuica trece prin doagă şi butoiul curge. Eu apreciez lemnul de stejar ca fiind cel mai recomandat atât pentru vin, cât şi pentru băuturile tari. Lemnul de stejar înnobilează vinul, îi dă un buchet aparte, motiv pentru care toate cramele renumite folosesc budane de stejar pentru învechitul şi înnobilatul vinului şi coniacului.” După tăiere, lemnul se transportă la instalaţiile de debitat (banzice, gatere), unde se taie la dimensiunile dorite. Odată tăiate, doagele se aşază în stive şi se lasă la uscat trei sau patru ani, în funcție de grosimea lor. După uscare, doagele sunt alese şi prelucrate în banzic, unde meşteşugarii le scobesc și le muchesc. După aceea, doagele ajung la abrichtul drept şi concav. Aici, sunt prelucrate în funcţie de butoiul şi de modelul care urmează a fi realizat. Mai apoi, dogarii pun doagele pe un cerc de tipar, le fac cercuri şi se trece la procesul de focărire. Acest proces constă în încălzirea interiorului butoiului prin flacără deschisă şi strângerea lui cu un şurub pentru a-i da forma caracteristică. Ulterior, butoiul se însemnează şi se retează la capete cu fierăstrăul, se tesluieşte cu tesla sau cu cuţitoaia, după care meşteşugarii îi dau gardin. Urmează închiderea fundurilor, măsurarea lor cu compasul, retezarea şi finisarea lor. Se înfundă la ambele capete şi urmează finisarea butoiului. Ultima etapă constă în lăcuirea şi vopsirea butoaielor. Apoi se dă gaura de dop. În funcţie de mărime şi de finisaje, realizarea unui butoi durează una sau două zile.
Butoaiele pot „trăi“ şi jumătate de secol
Păstrat în condiţii corespunzătoare, viaţa unui butoi poate atinge şi 50 de ani, lucru confirmat chiar de domnul Dima, care susţine că are în gospodăria sa butoaie atât de vechi. Însă, pentru a atinge acest record, înainte de folosire, butoiul trebuie opărit pentru scoaterea taninului din lemn. În cazul în care butoiul nu este folosit o perioadă lungă, acesta se depozitează într-un loc răcoros, ferit de soare şi de căldură. Înainte de refolosire, butoiul se opăreşte din nou pentru a se umfla. La primele utilizări nu este indicat să se păstreze băutura o perioadă lungă, deoarece capătă un gust puternic de la lemn. Odată cu trecerea anilor, ţuica poate fi păstrată în butoaie chiar şi 20-30 de ani.