de Andrei Dicu
Problema „aurului românesc ascuns la Moscova” suscită în continuare interes şi reprezintă un subiect sensibil în relaţiile diplomatice dintre ţara noastră şi Rusia. Scriitor, filolog, jurnalist și specialist în internet-trading, de la Moscova, Serghei Golubţki redezgroapă securea scandalului, plasându-se, absolut surprinzător, de partea intereselor româneşti.
„Aurul românesc nu e al nostru! Este o chestiune morală pentru poporul rus să recunoaştem...”
Recent, jurnalistul rus Serghei Golubţki a publicat un articol incendiar, care a avut darul să pună pe jar cercurile de influenţă de la Moscova. Sub titlul „Reţeaua Naţională a oamenilor de afaceri din Rusia”, gazetarul pune gaz pe foc într-un scandal pe care puterea de la Kremlin a încercat să-l treacă sub tăcere aproape 100 de ani. Golubţki are incomparabil mai mult curaj decât noi, jurnaliştii români, şi afirmă tranşant despre ruşi: „Suntem urmaşii de drept ai unei hoţii bolşevice!” Apoi, explică: „De ce are această chestiune o importanță principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că, în cazul României, este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, cât ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște hoţi! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki. Presupun că atât colegii mei, cât și majoritatea cetățenilor ruși nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea «aurului românesc», motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.” Ei bine, deşi articolul incendiar publicat de Golubţki a văzut lumina… internetului în luna iunie, autorităţile române evită să emită un punct de vedere tranşant în această situaţie.
În noiembrie 1916, tezaurul a luat calea Rusiei Ţariste
Să rememorăm însă întregul caz şi să ne întoarcem în timp. În august 1916, după îndelungi cascadorii politice (iniţial apropiere de Puterile Centrale şi ulterior declararea neutralităţii), România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților. Armatele inamice ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensivă, care a înfrânt Armata Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp. În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporară, întregul tezaur aliatului său, Rusia ţaristă, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus. La 2 decembrie 1916, Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja tezaurul său spre păstrare în SUA. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.
93,4 tone de aur, manuscrise, tablouri şi cărţi în valoare de 2,8 miliarde de dolari
În Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Țara Românească și din Moldova, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul-verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valorii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2,8 miliarde de dolari.
Bolşevicul Troţki ne-a tras clapa!
În prima fază, „aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape, la 12 și la 14 decembrie 1916, în 17 vagoane cuprinzând 1.738 de lăzi, cu un conținut în valoare de 314.580.456,84 de lei. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În perioada 23-27 iulie 1917 a fost trimis al doilea eșalon cu părți ale tezaurului României, într-un tren cu 24 de vagoane. Trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 de lei, arhiva evaluată la 500.000 de lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova la 3 august 1917. Apoi, o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 demnitarul comunist Leiba Dovidovici Bronștein, alias Leon Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român.”
Trei restituiri de „firimituri”
Pentru a aprecia întregul cinism al situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute totuşi în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani, poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român.” Sigur, au fost înapoiate picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale voievodului Dimitrie Cantemir”. Ce nu s-a mai întors în ţară? Ne povesteşte acelaşi jurnalist rus la care ne refeream anterior. „Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține. România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare, în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reiese clar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra tezaurului său”, a scris Golubţki.
Joc „de-a v-aţi ascunselea” cu monede de colecţie
După decembrie 1989, delegația Moscovei i-a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească „Restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”. De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monedelor și lingourilor de aur către Banca Naţională a României. Preşedintele Iliescu a fost încântat de oferta rușilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeş. Acesta s-a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună-credință, ca partea rusă să predea un set de 12 monede de aur, care provin din primul transport al tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive. Partea rusă s-a conformat și a trimis imediat un delegat la București în decembrie 1994 cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeş, numai că nicio autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia la 6 martie 2008 s-a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franţa şi Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Trebuie amintit însă că la 4 iulie 2003 se încheiase Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federaţia Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat. În schimb, s-a agreat constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19-21 octombrie 2004 la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganovici Ciubarian. Cu toate acestea, lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.
La 19 aprilie 2004, firma germană Capital Consulting a transmis către Banca Naţională a României o ofertă de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a răspuns niciodată acestei oferte venită pe canale private din partea Kremlinului.
Zece piese lipsă din celebra „Cloşcă cu puii de aur“
Chiar şi copiii de grădiniţă au auzit de Cloşca cu Puii de Aur, astfel că această colecţie unică a devenit un simbol naţional. Cloşca cu Puii de Aur face parte din tezaurul de la Pietroasa care, de asemenea, a luat drumul Rusiei. Multe dintre piesele componente s-au pierdut, o altă parte se află în continuare la Moscova, însă, începând cu anul 1971, Cloşca este expusă la Muzeul Naţional de Istorie. Se pare că la momentul descoperirii tezaurului, în anul 1837, colecţia era compusă din 22 de piese, dintre care nu s-au putut recupera decât 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre aceste piese, patru sunt lucrate exclusiv din aur, şi anume: un platou de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm, care a fost rupt în patru bucăţi, imediat după descoperire; o cană (oenochoe), cu înălţimea de 37 cm, deteriorată după descoperire şi ulterior restituită; o pateră (platou mai mic) cu decor în relief şi o statuetă în centru, având un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă o femeie care ţine în mână un pahar şi este aşezată pe un tron împodobit cu viţă-de-vie; un colan simplu; celelalte piese sunt împodobite cu pietre preţioase: un colan cu balama, patru fibule (broşe folosite la prinderea hainelor) care se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale Antichităţii târzii şi două vase poligonale, unul octogonal şi celălalt dodecagonal, care se disting prin forma deosebită a torţilor, compuse din două pantere sprijinite cu labele din faţă pe o placă decorată, iar cu labele din spate şi coada, pe fundul vasului. După toate probabilităţile, cele zece piese pierdute au fost trei colane, unul dintre ele inscripţionat, o cană asemănătoare cu aceea păstrată, o pateră nedecorată, o mică fibulă şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre preţioase.
România a solicitat Germaniei 322.154.980 de lei în aur
Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferinţa de Pace de la Paris, în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 de lei în aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăuga suma de 7.000.000 de lei, constând în contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde de lei. S-au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând, s-a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era - și ea - imputabilă tot Germaniei.