de Andrei Dicu şi Daniel Alexandrescu
Mit sau realitate, Celălalt Tărâm există! Că el reprezintă sau nu o realitate „palpabilă” sau că face parte doar din spiritualitatea noastră, aceasta este o altă discuţie. Cert este însă că, încă din Antichitate, credinţa în existenţa Celuilalt Tărâm, a lumilor duble, a universurilor paralele este o prezenţă constantă şi actuală.
Luntraşul şi mistica zamolxiană
Se spune că accesul pe Celălalt Tărâm (indiferent care ar fi acesta) se face fie pe căi iniţiatice, fie prin mijloace magice, miraculoase. De regulă, în Tărâmul Celălalt nu se trece simplu, ca dintr-un teritoriu geografic în altul, chiar dacă se spune că atunci când murim trebuie doar să avem cu ce plăti Luntraşul (pentru a ne purta către Lumea Drepţilor), ci aproape întotdeauna prin transgresare magică, subiectivă sau obiectivă. În sens special, întâlnit mai ales în mitologia basmelor fantastice şi din abundenţă în folclorul epic românesc, trăgându-se poate din izvor dacic, Tărâmul Celălalt este, de fapt, interiorul muntelui ascuns, Kogaionon (i se mai spune „Kogaion”), în care se retrăgea Zamolxis, divinitatea primordială a dacilor. Motivul este simplu. Atât din punctul de vedere al mitologiei noastre, dar şi al credinţei în creştinism, Celălalt Tărâm este strâns legat de Viaţa Veşnică. De altfel, Crucea (simbolul Întregului, al Infinitului, dar şi al Eternităţii) nu este un „semn original” creştin, ci a fost preluat din mistica zamolxiană, aşa cum au demonstrat-o descoperirile arheologice din zona Piatra-Neamţ ale unor vase datate cu 2.000 de ani înainte de Hristos. De altfel, se pare că însuşi creştinismul a preluat multe idei din mistica zamolxiană, precum „teza sa de bază”, cea a „nemuririi sufletului”.
Rugăciune şi „Tinereţe fără bătrâneţe”
În folclorul mitologic românesc există locuri anonime, determinate generic drept Tărâmul Celălalt, unde stăpânesc animale şi păsări fabuloase, uneori un Zmeu, alteori Pasărea Măiastră, sau apar spaţii paraterestre şi paraumane, cu atribute aparte. În viziunea omului simplu, Celălalt Tărâm poate fi viaţa de după moarte, o concretizare a credinţei în existenţa Raiului pe care o găsim în rugăciunea creştină de înmormântare: „Un loc liniştit, loc cu verdeaţă, unde nu este nici suspin, nici durere, ci viaţă fără de sfârşit”. Iar ideea „vieţii fără de sfârşit” reprezintă principala diferenţă dintre lumea noastră şi Celălalt Tărâm. Aceeaşi idee, sub o altă formă, apare în basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Această sintagmă este definiţia unui loc îndepărtat, accesibil doar celui ales, lui Făt-Frumos, cel căruia i s-a promis „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” pentru a se naşte. Ideea de predestinare se repetă pentru toate personajele care au şansa să acceadă la Celălalt Tărâm. În basmul la care ne refeream, eroul foloseşte ca ajutor un cal năzdrăvan, care şi el este deosebit de celelalte animale din specia sa prin modestie. Este „cel mai răpciugos, bubos şi slab”, după cum spune povestea lui Petre Ispirescu. Până să ajungă la Celălalt Tărâm, eroul traversează moşia unei fioroase Gheonoaie, a unei Scorpii şi nici chiar aşa în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” nu este lesne de pătruns, pentru că pădurea mişună de dobitoace fioroase. Mai mult, în acest basm, mai există un „alt” Celălalt Tărâm, şi anume „Valea plângerii”, care îl trimite pe erou înapoi de unde a plecat, anihilând valoarea iniţiatică a primei descoperiri.
„Aici este capătul unei lumi necunoscute”
Despre drumul către altă lume vorbeşte şi „Povestea Porcului”, de Ion Creangă. Faptul că este vorba chiar despre Celălalt Tărâm este confirmat şi de Sfânta Duminică, ultimul ajutor la care apelează nefericita eroină în încercarea de a-şi găsi soţul pierdut. „Se vede că vreun blestem al lui Dumnezeu sau altceva, aşa trebe să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine şi, oricât ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă!”, spune Sfânta Duminică. Şi de această dată apare, ca din senin, un ajutor magic, cu aparenţă insignifiantă: un ciocârlan şchiop care ştie drumul şi felul locurilor.
Mamifere umanizate, sfetnici şi călăuze
Pentru că am pomenit atât de Luntraş, cât şi de alte entităţi care conduc eroul mitologic către o altă lume, trebuie spus că acestea „îmbracă” o mulţime de forme. Etnologul Ana Maria Biţică explică în acest sens: „Pe de o parte, sunt entităţi zoomorfe, care îl ajută pe erou din recunoştinţă. Avem mamifere, precum capra, care hrăneşte copilul când acesta rămâne fără mamă, un împărat sau o crăiasă a peştilor. Toate aceste mamifere sunt umanizate. Există însă inclusiv sfetnici şi paznici sau călăuze în viaţa de zi cu zi, precum Ursitoarele, care participă la ritualurile de trecere ale omului, de la naştere până dincolo”.
Mănăstirea de Tămâie, lăcaşul Babei-Cloanţa
În mitologia românească, Celălalt Tărâm este divizat în sectoare. Unele sunt mirifice, populate cu zâne, ca în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, altele cumplite, pline de făpturi teriomorfe, cum este Mănăstirea de Tămâie, guvernată de Ştirba-Baba-Cloanţa, zisă şi Hârca ori Talpa-Iadului. Deşi Paradisul ca atare, aşa cum este descris în tradiţia creştină, este cu totul altceva decât Celălalt Tărâm, există şi texte folclo- rice care fac o confuzie între cele două zone, localizând Raiul nu în cer, ci într-un univers paralel. În acest caz, Raiul este văzut ca o grădină verde în care nu se face niciodată noapte, foarte asemănătoare „Insulelor Fericiţilor” din mitologia greacă. Accesul spre acest loc se face prin intermediul Apei Sâmbetei, care, după unii, izvorăşte din lumea oamenilor sau, după alţii, direct din iad.
Mircea Eliade: „Bucureştiul, centrul unei mitologii inepuizabile!“
Marele filosof şi erudit Mircea Eliade s-a referit foarte mult, în scrierile sale, la existenţa Celuilalt Tărâm. Nuvelele „Pe strada Mântuleasa” şi „La ţigănci” stau mărturie în acest sens. Eliade vorbeşte despre dispariţii misterioase în universuri paralele, prin intermediul unor portaluri care ar putea exista în clădiri vechi din Bucureşti, precum pivniţele fostelor case ale boierilor Calomfiri, cazarma rezervată ofiţerilor, din Strada Mântuleasa, şi chiar bordeluri. De fapt, în majoritatea operelor sale, scriitorul a sugerat pregătirea spirituală iniţiatică necesară parcurgerii drumului dintre viaţă şi moarte. E greu de crezut că, la pregătirea sa, Mircea Eliade s-a rezumat la a da frâu exclusiv imaginaţiei scriitoriceşti. De altfel, însuşi scriitorul a precizat: „Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile!”.