de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Credinţa în duhuri s-a păstrat în comunităţile rurale, acolo unde viaţa în apropierea naturii, care presupune interpretarea unor semne, încurajează dezvoltarea credinţelor în personaje magice, cu puteri supranaturale. Există duhuri bune, rele şi neutre, aşa cum vom afla din rândurile care urmează. De asemenea, îngerii şi chiar diavolii sunt percepuţi, în popor, tot ca duhuri.
Sânzienele au prevestit finalul războiului
O perioadă vulnerabilă în care duhurile se manifestă este cea dintre Sfântul Gheorghe şi Rusalii. Atunci sunt „în acţiune” şi Sânzienele. Numele de Sânziană s-a suprapus cu numele de Drăgaică încă din Feudalismul timpuriu. Sânzienele sau Drăgaicele sunt un fel de vestale care amintesc de riturile protecţiei şi ale fecundităţii agrare ale zeiţei Ceres şi mai sunt numite în popor şi „măiestre”. Pădurile din vecinătatea satelor ascund multe secrete. Bătrânii spun că este nevoie de simţuri ascuţite pentru a interpreta semnele văzute sau auzite. Spre exemplu, în zona Făgăraşului, sunetele deosebit de armonioase le sunt atribuite „măiestrelor”. Delia Barbu, cercetător la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Braşov, precizează: „În mitologia populară din zona Făgăraşului, «măiestrele» sunt zeităţi ale aerului, fete de o mare frumuseţe, care în nopţile senine de vară, în nopţile feerice, liniştite, cântă cântece de o armonie aproape nepământeană, asemănătoare cu ceea ce Platon numea «muzica sferelor». Se crede că atunci când peste sate sau peste păduri se aude cântecul «măiestrelor», în lume se instalează pacea. Localnicii din satul Copăcel îşi amintesc că, în iulie 1945, ţăranii care veneau de la fân prin pădure noaptea, pe lună plină, au auzit cântecul «măiestrelor». Tot satul s-a bucurat atunci, ştiind că se va termina războiul. Imediat după aceea, Al Doilea Război Mondial s-a sfârşit”.
Capra lui Siliman anunţă apropierea duşmanilor
De asemenea, în lunci sălăşluieşte credinţa că poate fi întâlnită capra lui Siliman. „Localnicii din satul Copăcel povestesc, de asemenea, că în păduri există o fiinţă fabuloasă, cu trup de căprioară şi cap de pasăre, numită - nu se cunoaşte motivul - Capra lui Siliman. În nopţile frumoase de vară, ea scoate sunete asemănătoare unor semnale de alarmă, semn că în împrejurimi se află duşmani. De aceea, cel care aude strigătele acestui duh al pădurii şi al luncilor îşi ia toate măsurile necesare pentru a se apăra”, a continuat Delia Barbu.
Muma-Pădurii, Şoimanele şi Zmeii pândesc la tot pasul
Credinţele multor popoare atribuie unor animale, precum calul şi câinele, capacitatea de a simţi prezenţa duhurilor vrăjmaşe stăpânului lor. În civilizaţiile orientale, elefantul este animalul care adulmecă locurile blestemate şi bântuite. La persani, spiritele necurate sunt stăpâne pe întuneric. Ele au drept conducător pe Aesma, de unde se pare că vine şi cuvântul românesc „iazmă”. În plus, culoarea de doliu a celor mai multe popoare, negrul sau cenuşiul, exprimă legătura în suferinţă dintre cei de pe lumea noastră şi cei aflaţi în regiunile de beznă ale lui Pluto (sau Hades), cunoscut ca având tron de abanos. La români se spune că multor oameni „le e urât” de întuneric, adică le este teamă să iasă noaptea din casă fără însoţitor, să treacă noaptea pe lângă cimitire sau pe lângă biserici. Altora le e urât să treacă noaptea prin pădure, deoarece namile precum Muma-Pădurii, Şoimanele ori Zmeii le pot apărea în cale. Altora le e frică să bea din apa adusă după scăpătatul soarelui, deoarece e bântuită de Şoimane, cărora le place să joace pe la fântâni şi pe la izvoare. Pentru a scăpa de „poceala Şoimanelor”, se bea din apa fiartă de trei ori. Delia Barbu a povestit: „Există localnici care spun că, apropiindu-se noaptea prin hăţişurile pădurii, atraşi de sunetele nemaiauzite ale acestor fiinţe fabuloase, şi-au găsit sfârşitul, nemaiîntorcându-se niciodată acasă. Bătrânii zic că trebuie să ai urechea ascuţită şi să ştii dacă acest duh îţi vrea binele sau răul. Mai ales să nu te încrezi prea tare în ceea ce auzi. Mulţi oameni, în special bărbaţi, plecaţi seara după lemne, nu s-au mai întors niciodată acasă la familiile lor şi au dispărut cu tot cu căruţe. Dispariţiile s-au înregistrat mai ales în nopţile de vară, cu precădere în iunie”.
Locuri înfricoşătoare şi superstiţii
În aproape toate culturile, locurile considerate bântuite sunt morile părăsite, ruinele bisericilor, clopotniţele şi cimitirele. În toate ţările există poveşti despre locuri bântuite de stafii şi superstiţii referitoare la oglinzile care vestesc nenorociri. Nemţii cred că nu trebuie să ne privim în oglindă în timpul nopţii, deoarece vom vedea în preajma noastră un chip slut, o vrăjitoare sau chiar pe diavol. Această superstiţie apare şi la aromâni. La toţi slavii sudici, în camera în care se află un mort se acoperă oglinzile, pentru că, dacă este văzut în oglindă, acesta se va întoarce ca stafie de câte ori este lună plină. La noi se acoperă oglinda ca să nu se vadă în ea decedatul, deoarece, în credinţa populară, se zice că urmează să mai moară cineva. De asemenea, la români, împotriva duhurilor rele se apelează la preot, care sfinţeşte casa sau locul presupus bântuit.
Strigoii, dezgropaţi în cel mai mare secret
În credinţa populară, strigoii sunt persoane decedate care ies din mormânt şi comit stricăciuni prin prea multe ploi sau prin aducerea secetei. Dacă după înmormântarea unui om începe ploaia sau vine seceta, mortul presupus strigoi este dezgropat şi împuns în burtă cu furca. Apoi este întors cu faţa în jos şi îngropat din nou. La fel se întâmplă şi cu cadavrele celor despre care se crede că, atunci când erau vii, au lăsat vitele sterpe, fără capacitatea de a procrea. Se spune că strigoaicele umblă noaptea pe câmp în pielea goală şi iau mana câmpului, laptele vacilor şi dezleagă căsătorii. Dezgroparea acestor oameni se face, în zilele noastre, în cel mai mare secret, pentru că au existat cazuri în care ţăranii au fost aspru pedepsiţi.
Îngerii pot progresa sau, dimpotrivă, pot păcătui
În România, la botez, fiecare creştin primeşte un înger păzitor care va sta lângă el până în ceasul morţii. Aceste duhuri sunt văzute ca mesageri ai Divinităţii. Starea în care au fost creaţi nu este definitivă, ci trebuie să devină astfel prin voinţa lor liberă și prin stăruinţă în sfinţenie. Fiind înzestraţi cu libertate, îngerii pot progresa sau, dimpotrivă, pot păcătui. Unii dintre ei s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor, dorind să fie la fel ca Dumnezeu. Vedem, aşadar, cum păcatul mândriei îi poartă pe îngeri spre pedeapsă, transformându-i în diavoli. Conducătorul lor este Lucifer (Satan, Belzebut, Veliar), care a fost cel mai frumos și mai puternic dintre îngeri. Căderea îngerilor în păcat este definitivă, deoarece s-au împietrit în rău. Nu cunoaştem numărul îngerilor căzuţi, dar ştim că este foarte mare, deoarece Sfânta Scriptură vorbeşte despre „o împărăţie a diavolului”.