de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Polinezia, un ţinut încă ascuns curiozităţii exploratorilor, cuprinde nu mai puţin de 1.000 de insule, fiecare încă necercetată aşa cum ar „scrie la carte”. Nu pericolele naturale i-au ţinut departe pe oamenii de ştiinţă, ci neputinţa lor de a cutreiera prin tainele acestor locuri magice. Băştinaşii sunt secretoşi, iar artefactele, dovezile istorice practice, sunt foarte rare. Acest tărâm este sortit să rămână secret, iar taina lui se poartă doar din gură în gură, ca o poveste de dragoste care nu trăieşte decât în şoaptă…
Marinarii de pe „Esmeralda”, „drogaţi” cu magie neagră
Înainte ca podul dintre Anuta şi Emae să fie construit, Penelar era foarte greu de găsit. Corăbiile care se apropiau din partea de vest vedeau un zid de piatră, festonat cu pescăruşi Booby, rândunici de mare şi albatroşi şi cu scheletele golaşe ale unor nave naufragiate, părăsite la baza zidului. Marinarii de pe corăbiile care veneau din sud observau doar un nor de spumă albă înalt cât un munte. Numai venind din nord-est puteai să ai norocul de a naviga prin bariera de corali spre Penelar, şi asta doar cu o navă mică, uşoară şi numai dacă cineva de la bord avea instinctul de a ignora hărţile făcute de alţi exploratori şi de a urmări un banc de delfini care se întorceau de la vânătoare. Se spune că, prin anul 1333, marinarii de pe nava spaniolă „Esmeralda” s-au răzvrătit şi că al lor căpitan i-a deportat pe insulă după ce s-a folosit de puterile magiei negre pentru a-i „droga”. Altfel l-ar fi ucis, pentru că între „lupii mărilor” cuţitul este litera de lege.
Practicile voodoo, la ordinea zilei
De altfel, se spune că oraşul Penelar a fost fondat de refugiaţii care fugeau din calea războaielor, atât ale timpului, cât şi ale minţii. Practicanţii unor profesii interzise (vrăjitori, mistici, scriitori proscrişi de Biserica Catolică) şi-au găsit şi ei locul aici, iar căutătorii artelor pierdute (vechii iniţiaţi în filosofie, magie etc.) i-au urmat. Ereticii, piraţii şi alchimiştii din Penelar locuiau într-o armonie născută din toleranţă, din recunoştinţa faţă de şansa improbabilă care îi adusese aici, între recife. Se zice că odraslele fugarilor se însurau numai după ce învăţau „jocul fantomelor”, o combinaţie ciudată între dansul băştinaşilor nord-americani (indieni, cum le spunem noi…) şi practicile voodoo ale incaşilor. Când ultimii vânători de balene au găsit Penelar (curajul lor fiind răpus în final nu de vreun leviatan, ci de cererea scăzută pentru grăsimea de balenă şi ambră cenuşie), au fost şi ei primiţi cu braţele deschise. Dacă era greu să găseşti Penelar, era şi mai dificil să-l părăseşti, iar scrierile de-a lungul anilor, însemnări ale unor călători care văzuseră oraşul şi care se întorseseră acasă, variau între opinii extrem de ciudate şi de absurde. Unii descriau un sat de colibe rudimentare, alţii, un oraş strălucitor, cu coloane făcute din alabastru. Celebrul pirat Pete cel Negru nu a găsit pe nimeni în oraş, în afara unor bătrâni care abia se ţineau pe picioare. Savantul ocult şi alchimistul Flavius Inconoscenti, un bun prieten al lui Dimitrie Cantemir şi al ţarului Petru cel Mare, îl descria ca fiind „un furnicar cu oameni bine dispuşi”. Apoi au urmat poveştile despre sirene, despre ritualuri bizare făcute la miezul nopţii, despre personalităţi eminente despre care se credea că muriseră. Invenţiile obişnuite ale celor care au văzut într-un loc atât de izolat un oraş de legendă combinată cu vrajă.
Shakespeare, refugiatul-vedetă
Povestea spune că aici s-ar fi refugiat, la un moment dat, însuşi marele William Shakespeare, după ce ar fi tocmit nişte ucigaşi să-l asasineze pe rivalul său, Christopher Marlowe. Acesta din urmă era un redutabil dramaturg, foarte bine primit la Curtea Regală. Înainte de a-şi desăvârşi ascensiunea, Shakespeare a fost umbrit de statura artistică a acestui domn, pe care se pare că l-ar fi suprimat fără milă. Marlowe a murit în urma unei încăierări care pare să fi pornit de la nimic, într-o cârciumă din Londra…
Liniştea de după tejghea
Podul despre care vă vorbeam la început a schimbat totul. Acum, despre Penelar se spune că a devenit un oraş „cuminte”, iar norul de spumă de mare şi albatroşii care se rotesc pe cer sunt suficient de impresionanţi încât să vezi întotdeauna turişti care se opresc pentru a-i fotografia. Descendenţii echipajului răzvrătit al navei „Esmeralda” lucrează în magazine de tricouri şi la benzinărie. Jargonul de polineziană, îmbinată cu sanscrită, care odată îl uluise pe lordul Faunce, încă mai e auzit (mai ales atunci când băştinaşul Hohaia Pandavi îşi strigă soţia pentru a o întreba dacă mai sunt camere de unică folosinţă sub tejghea, lângă teancul de reviste pentru adulţi şi cartuşele de ţigări), dar nu mai miră pe nimeni. Tradiţiile alchimiştilor trăiesc şi ele, poate, într-un magazin de cristale şi de uleiuri aromatice, deşi produsele în sine sunt livrate de la o fabrică de lângă Detroit. Pe vremuri, alchimiştii scoteau aur din piatră seacă, astăzi mânuiesc, cu aceeaşi abilitate, teorii ale conspiraţiei. În Penelar s-a deschis şi un Starbucks. În fundal, de pe un vinil, se aude vocea lui David Bowie, în timp ce maşina de făcut cappuccino sâsâie şi grohăie. Localul se închide la ora 23:00, iar managerul şi asistenta sa închid uşa. El are barbă tip cioc şi poartă cămaşă de mătase. Ea are un piercing în nas şi un tricou care-i expune buricul. Nu şi-au luat cina, doar au ronţăit nişte biscuiţi şi niscaiva covrigei şi le e foame. Se grăbesc spre plajă. Acolo, lângă valurile care se izbesc de mal văd grupuri de oameni. El aşteaptă ca ea să-şi stingă ţigara, apoi îşi dau jos hainele şi dispar în spuma valurilor, ţinându-se de mână. Sar în apă, înoată pe sub valuri şi prin recifele ca nişte labirinturi, grăbindu-se să-şi ajungă din urmă bancul, nerăbdători să vâneze… Aţi ghicit, ei sunt oamenii-balenă, oamenii-peşte, camuflaţi atât de bine în carnea de om, ascunşi aici, în neant, ca într-o poveste mistică despre reptilienii care populaseră Terra înainte, cu mult înainte de naşterea oamenilor, şi despre care se spune că şi astăzi trăiesc printre noi…
Benjamin Rosenbaum, primul care a scris despre Paradisul secret
Primul care a menţionat Penelar în literatura contemporană a fost scriitorul american de origine israeliană Benjamin Rosenbaum, în cartea sa „Regele Furnicilor şi alte povestiri”. Discipolul celebrului creator de SF Isaac Asimov şi-a vândut lucrarea în peste două milioane de exemplare, declanşând o adevărată furtună printre pasionaţii de paranormal. Criticul literar Aimee Bender a notat, referitor la povestirea despre magicul Penelar: „O terifiantă serie de poveşti, un proces de selecţie cu minte jucăuşă şi cu un melanj de genuri surprinzător”. Astăzi, despre Penelar se mai vorbeşte doar în lumea alchimiştilor, a pasionaţilor de ezoterism şi a oamenilor fascinaţi de existenţa societăţilor secrete. Deşi după mărturiile multora acest oraş mirific chiar există, el nu este menţionat pe nicio hartă.