de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu
Deseori am auzit vorbindu-se despre oameni care izbutesc să citească legaţi la ochi sau dintr-o carte închisă. Unii spun că asemenea puteri ţin exclusiv de domeniul fanteziei, dar, în acelaşi timp, tot mai multe voci susţin că astfel de cazuri se înmulţesc. În rândurile care urmează vă vom prezenta două dovezi palpabile.
Experimentul de la Iaşi şi „ecograful viu”
Un recent experiment care a avut loc la o şcoală din Iaşi a pus pe jar lumea savanţilor români. La început a fost selectat un grup de eleve din clasele superioare, care au fost legate la ochi. Cu o uşurinţă uimitoare, acestea au indicat, pe rând, printr-o simplă palpare, diferitele culori ale unor cartonaşe amestecate în fel şi chip. Apoi a urmat un episod şi mai interesant - citirea, cu ajutorul degetelor şi tot cu ochii închişi, a titlurilor dintr-o publicaţie primită cu puţin timp în urmă de una dintre profesoarele prezente. În final, s-a desfăşurat, într-un mod nu mai puţin interesant, un gen de investigare medicală simplificată, una dintre tinerele eleve din grupul respectiv vizionând ca un „ecograf viu” organele interne bolnave ale persoanei care s-a oferit pentru demonstraţie. Această etalare a capacităţilor de clarviziune ale unor eleve a impresionat pe toată lumea care se afla în sală. „Am fost surprins de uşurinţa percepţiilor acestora cu «cel de-al treilea ochi», întrucât, deşi cunoşteam prea bine asemenea manifestări după ce studiasem anii anteriori inclusiv cazul clarvăzătoarei oarbe Valentina Gârlea, nu mă aşteptam să văd asemenea performanţe la nişte adolescente lipsite, încă, de experienţă. Dar, după cum am putut constata separat, tinerele posedau deja capacităţi extrasenzoriale mult mai largi. Desigur, dintre acestea m-a interesat în mod deosebit puterea lor de citire a energiilor psihice imprimate parcă holografic, fără ca noi să ştim, pe fotografiile cele mai obişnuite. Fireşte că mi-a atras atenţia şi faptul că, în plus, având în faţă cele mai felurite poze şi palpându-le, au putut să ofere detalii despre situaţia intimă a persoanelor fotografiate, au putut viziona evenimente din viitor sau au regăsit evenimente din trecut şi în paralel au putut percepe prezenţa unor entităţi aflate aleatoriu în spaţiul apropiat, pe care noi nu le putem vedea”, se arată în lucrarea „Universul invizibil, ficţiune sau realitate?”, de Florin Gheorghiţă, un scriitor cunoscut amatorilor de paranormal, care a luat parte la demonstraţie.
Copii antrenaţi pentru a vedea „lumina”
Ei bine, cum s-a ajuns aici? Totul a început acum câţiva ani, când, într-o discuţie liberă cu elevii, profesorul ieşean Constantin Gherasim a avut interesanta idee de a le sugera acestora că pot vedea „aura omenească”, acea formă radiantă, în general invizibilă, dar perceptibilă, care înglobează corpurile noastre energetice. Deşi printre tineri nu erau evidente astfel de capacităţi, totuşi, după discuţiile libere purtate cu competenţă (profesorul respectiv având o anumită practică în ajutorul unora dintre colegi la eliminarea diferitelor dureri prin simple transmiteri de energii benefice), au fost selectaţi elevi care păreau a avea predispoziţii în acest sens. Solicitând apoi acordul părinţilor, profesorul Gherasim a trecut la antrenarea acelor tineri pentru care primise acceptul. După simple stări meditative în care le cerea să se gândească numai la reuşita acţiunii şi să elimine gândurile obişnuite, cu palmele întinse în direcţia lor, acesta îi asigura în mod repetat că vor reuşi să vadă „lumina” fiinţelor omeneşti. Într-adevăr, după câteva şedinţe, unele eleve au reuşit să vadă „aura”! Colaborând ulterior şi cu alte persoane, care, de asemenea, au capacitatea de a oferi cu sinceră dăruire energii benefice, grupul de instructori a antrenat, treptat, un număr crescând de „tinere clarvăzătoare”, care, în scurt timp, şi-au dezvol- tat capacităţi surprinzătoare. Activităţile respective s-au dovedit a fi utile în mod direct şi tinerelor, care au început să-şi dezvolte în paralel multiple cunoaşteri ştiinţifice, dar şi spirituale. De asemenea, micile lor „demonstraţii” au favorizat şi „trezirea” multor persoane, care, fiind atrase de astfel de performanţe, şi-au pus întrebări asupra esenţei fenomenelor şi, respectiv, asupra căii ce trebuie urmată spre a accede la propria evoluţie.
În lumea invizibilă, totul este viu
Fenomenul „clarviziunii” suscită mult interes în toată lumea. Savanţii au ajuns la concluzia că persoanele clarvăzătoare, sesizând şi vizionând în mod natural forme sau structuri ale anumitor materii eterice, surprind şi energiile specifice ale acestora, „traducând” în mare măsură un conţinut informaţional care nouă, celor mulţi, ne este inaccesibil. Dar ceea ce este şi mai uimitor este faptul că multe dintre persoanele clarvăzătoare, investigând elemente sau fiinţe ale lumii invizibile, au acces direct şi rapid la un câmp informaţional mult mai vast, care este cantonat în primul rând în planul astral, câmp în care trecutul, prezentul şi viitorul constituie un „tot continuu”. Din literatura domeniului se poate constata şi mai mult. În funcţie de propriul nivel al evoluţiei spirituale, unii clarvăzători au acces şi la câmpuri informaţionale superioare, şi în primul rând la cel al planului mental. Având percepţii suplimentare din cadrul unui plan sau al altuia şi imagini cu totul noi, de multe ori nici nu găsesc cuvinte şi exprimări adecvate percepţiilor atât de „inedite” pe care le vizionează ca pe un film SF. Pentru ei, culorile şi nuanţele materiilor eterice şi ale energiilor specifice sunt mult mai „frumoase”, mai luminoase decât cele pe care le percepem noi în lumea materiei dense. Relaţiile dintre toate formele vii (de fapt, în lumea invizibilă totul este viu, absolut nimic nu este „mort” sau „inert”) se realizează permanent prin mulţimi de raze de mare fineţe, care au un mare conţinut informațional, precum şi prin jocuri de energii luminoase, dar invizibile pentru noi. De aceea, pentru a înţelege limbajul clarvăzătorilor, care în primul rând pentru ei este sărac faţă de bogăţia imaginilor cu totul noi pe care le percep în paralel, pentru a ne acomoda şi a-l percepe, trebuie să facem eforturi de imaginaţie şi, mai ales, de intuiţie.
„În lumea sferică se află o formă feminină”
Grupuri de studiu precum cel de la Iaşi există în toată lumea. Despre activitatea unuia de acest gen se vorbeşte în cartea „Fantasticele facultăţi ale creierului”, de I. Ostrander şi L. Schroeder, apărută la Paris. Subiecţii (tinerii) respectivi făceau parte dintr-un grup mai numeros şi fiecare dintre ei se afla pe o treaptă proprie de formare experimentală, dar capacităţile ascunse le erau foarte bine deblocate. Urma, aşadar, faza dezvoltării şi a perfecţionării acestor „daruri latente”, care, de fapt, ne-au fost imprimate încă de la începuturi tuturor fiinţelor spirituale, prin gândirea şi prin puterea divină a Creatorului. În acest experiment, în primă instanţă au circulat pe rând la fiecare dintre tineri câteva fotografii numerotate, care conţineau înregistrări ale unor fiinţe globulare invizibile. De fapt, niciunul dintre ei nu ştia ce conţin pozele, pentru doi dintre ei fiind prima dată când vedeau astfel de imagini. Profesorii le-au dat câte o foaie de hârtie, pentru ca, în mod separat, fără să discute între ei, să descrie pentru aceleaşi poze ceea ce „văd” în plus şi ceea ce „simt” energetic. Unul dintre subiecţi a scris: „Era o stare de veselie, un aer cald, plăcut. Fiinţa din globul luminos care apare în centrul pozei a fost, parcă, o femeie. Părea interesată de ceva anume, dorea să afle nişte răspunsuri. Părea a fi o adunare la un eveniment ce tocmai trebuia să aibă loc. Energiile de acolo sunt bune”. Într-adevăr, deşi din imagine nu se distingea ce era în spațiul vizat, apariţia rapidă era a fiinţei globulare ce radia în gălbui şi care a „vrut” să fie fotografiată în centrul imaginii vizate, acoperind prin dâra şi prezenţa sa invizibilă aproape tot clişeul. Elevul a simţit bine. Era o adunare studenţească de vacanţă, într-o sală destul de mare, deci cu o atmosferă destinsă şi cu „energii bune”, unde cineva urma să prezinte o expunere. Desigur, este deosebit de interesantă perceperea de acel copil a gândirii finite nevăzute, care „dorea să afle ceva”. Fotografia respectivă a fost cercetată şi de un alt tânăr, care avea o perioadă de antrenament mai îndelungată. Percepţiile sale s-au dovedit mai extinse şi astfel a „aflat” mai multe despre ceea ce „dorea” fiinţa invizibilă: „Este o căldură calmă. În lumina sferică se află o formă feminină. Bărbatul de alături simte prezenţa formei şi îşi simte faţa uşor încălzită. Forma luminoasă este separată de persoanele care sunt acolo. Ea îşi caută un tovarăş de drum. Din când în când, se alătură câte unei persoane şi merge cu ea, influenţând-o pozitiv”.
Informaţii distorsionate şi iluzii
Toate aceste interpretări, „traduceri” ale unor energii infime conţinute în stratul fotosensibil al filmelor fotografice comportă şi o inevitabilă componentă subiectivă. Acest aspect provine din faptul, explicabil, că stările emoţionale imprimate pe clişee provin de la corpul astral al fiinţelor (vizibile sau invizibile) fotografiate şi, în continuare, sunt percepute de clarvăzători prin senzori ce rezonează la acel domeniu vibratoriu, respectiv prin propriul corp astral. Or, toate informaţiile emise sau preluate la nivelul planului astral suferă deformări inerente, acest plan fiind al distorsiunilor, al iluziilor. De aceea, doi sau mai mulţi clarvăzători nu vor da împreună exact aceleaşi amănunte despre viziunile sau simţămintele pe care le percep din lumea materiilor eterice fie din mediul exterior, fie chiar din interiorul trupurilor umane. În general însă, diferenţele se referă la detalii, elementele de bază concordând în majoritatea cazurilor. Desigur că în astfel de investigaţii intervine şi gradul individual de dezvoltare a facultăţii de clarvedere, precum şi alţi factori mai sensibili, cum ar fi starea şi preocupările psihice din momentele de efectuare a investigaţiilor.
Oracolul de la Delphi, „drogat” cu aburi
„Citirea” aurei unui individ este o capacitate umană cunoscută din cele mai vechi timpuri. Şamanii, oracolele, profeţii pot fi regăsiţi atât în tradiţii arhaice, în ritualuri străvechi, cât şi în texte istorice datând de mii de ani. Însăşi transa hipnotică folosită în aceste scopuri are o vechime neştiută. În timpurile noastre, ghicitul în bobi, în cărţi, în cafea reprezintă reminiscenţe „populare” ale cultivării ancestrale a unor aptitudini naturale de acest fel. Dar, în trecut, obţinerea de performanţe a fost mereu forţată prin metode dăunătoare. De exemplu, Oracolul de la Delphi cădea într-o anumită stare de transă care îi elibera treptat clarvederea atunci când se aşeza pe scaunul dintr-o grotă în care emanau din subsol aburi încărcaţi cu substanţe ce stimulau anumite funcţii cerebrale, blocate de conştient. La fel, şamanii au folosit mereu tot felul de plante şi de ciuperci, care, puse pe jăratec sau băute ca infuzii, creau stări halucinante de vizionări din lumea eterică. De asemenea, drogurile sau transele hipnotice au oferit, mereu, deblocări temporare ale unor capacităţi restrânse de clarvedere. Numai că există şi alte teorii, să le spunem „sănătoase”, precum cea a savantului francez R. Sudre: „Pentru a reuşi să vadă aura unui om şi să citească o lume paralelă, este strict necesar ca omul care vrea să afle şi să folosească aceste secrete să ducă o viaţă curată şi altruistă”.
Charles W. Leadbeater: „Omul trebuie să avanseze simultan pe mai multe căi“
Iluminarea interioară şi antrenamentul care conduc către clarvedere sunt cunoscute încă din vechime în cadrul grupurilor restrânse ale şcolilor iniţiatice şi au început să fie făcute publice încă din primele decenii ale secolului al XX-lea de iniţiaţii care au preluat sarcina de pregătire a intrării umanităţii într-o nouă eră cosmică. Spre exemplu, pastorul englez Charles W. Leadbeater, care a dedicat o carte specială acestei facultăţi umane, a scris: „Putem face mai mult, dacă dorim, pentru a ne apropia această capacitate a clarvederii. Reţineţi că, în sinea ei, aceasta nu este un semn al unei evoluţii spirituale foarte dezvoltate, ci este doar unul dintre semnele evoluţiei, pentru că omul trebuie să avanseze simultan pe mai multe căi. Dacă aspirăm în mod deosebit la dezvoltarea noastră în viaţa actuală, putem - în mare măsură - să obţinem această virtute, forţându-ne în acest sens şi făcând din ea caracteristica dominantă în viitoarea noastră reîncarnare. La fel este şi pentru inteligenţă, ca şi pentru celelalte calităţi. Şi, de asemenea, este la fel şi pentru facultatea clarvederii. Dacă vă gândiţi bine cum să vă folosiţi energia proprie pentru acest lucru, veţi putea face mult pentru a pune în funcţiune astfel de facultăţi latente. Eu nu vorbesc despre posibilitatea vagă, ci despre un fapt precis”.
Vanga Dimitrova şi Leonore Piper, mărturii în folosul ştiinţei
Fenomenul complex al clarviziunii şi al „citirii” aurei a început să fie studiat la nivel de cercetători încă din secolul al XVIII-lea. Medicul austriac Franz Mesmer a efectuat primele investigaţii ştiinţifice în acest domeniu, dar abia către sfârşitul secolului al XIX-lea a existat o emulaţie printre diferiţii cercetători din mai multe ţări occidentale şi din SUA, care încercau să aplice metode ştiinţifice potrivite epocii. În cursul secolului al XX-lea s-au înmulţit centrele de cercetare oficiale, iar numeroase universităţi europene şi americane au fondat catedre speciale pentru studierea riguroasă a capacităţilor „extrasenzoriale” ale fiinţei umane. Pentru desfăşurarea cercetărilor respective au fost intervievaţi clarvăzători celebri, precum Leonore Piper (SUA), Vanga Dimitrova (foto; Bulgaria), Leonard Osborne (Anglia), Pascal Forthuny şi Gerard Croiset (Franţa), Kahn (Germania), Ossowiecki (Polonia) şi Nelia Kulaghina (Rusia).