de Sorin Dumitrescu şi Adrian Barna
Combustia spontană umană este un fenomen controversat, care presupune ca o ființă umană să ardă, parțial sau complet, fără ajutorul unei surse externe de foc. Oamenii de știință sunt sceptici cu privire la acest fenomen bizar. Totuși, apărătorii săi spun că, din secolul al XVII-lea și până acum, au existat în jur de 200 de cazuri.
Materia organică ia foc fără vreo cauză aparentă
Conform dicţionarului Oxford definţia combustiei interne sau a combustiei spontane este „fenomenul în urma căruia materia organică ia foc fără vreo cauză aparentă, în special prin intermediul căldurii generate de oxidarea rapidă din interiorul organismului”. Unul dintre cei mai cunoscuţi investigatori ai fenomenului de combustie spontană, Larry Arnold, descrie fenomenul ca fiind „procesul prin care o persoană se aprinde dintr-o dată fără a intra în contact cu o sursă de foc exterioară şi care apoi poate fi transformată în cenuşă, pe când materialele inflamabile din apropiere, în mod paradoxal, scapă nearse aproape deloc”. Chiar dacă există o mulțime de teorii asupra acestui fenomen, poziția majorității oamenilor de știință asupra combustiei spontane este sceptică. Fenomenul este catalogat ca aparținând sferei paranormalului.
Cum poate să ardă corpul uman dacă e compus majoritar din apă?
Totuși, în majoritatea cazurilor nu au existat cercetări sau studii asupra fenomenului și a cauzelor care l-au putut produce, relatările bazându-se pe mărturii. Unul dintre principalele argumente folosite de cei care afirmă că această combustie ar fi de cauză paranormală este faptul că o mare parte din corpul uman este alcătuită din apă, ceea ce nu favorizează aprinderea sau arderea. Cu toate acestea în unele cazuri de combustie umană spontană trupurile victimelor au devenit cenușă. Studiile arată că pentru a ajunge în așa stare corpurile ar avea nevoie de o temperatură de 1.700 de grade Celsius, iar în crematoriile moderne se lucrează cu o temperatură cuprinsă între 800 și 1.000 de grade Celsius, ceea ce duce la o ardere incompletă a oaselor mari și trebuie măcinate.
Elemente comune
Cea mai mare problemă legată de combustia umană spontană e că lipsesc amănunte și date precise. În majoritate lipsesc rapoartele medicului legist sau investigații detaliate, dar cu toate astea s-au observat unele elemente comune: focul pare a sta localizat în trupul victimei. Mobila și electrocasnicele din jurul victimei par a rămâne intacte; încăperea în care se află victima este plină de funingine groasă; trupul victimei este ars în procentaj mai ridicat decât în cazul altor incendii din alte cauze. Arsurile nu sunt însă distribuite pe tot corpul, de obicei trunchiul este adus în stadiu de cenușă în timp ce extremitățile rămân mai puțin afectate; toate cazurile s-au produs în interiorul clădirilor; în multe cazuri victimele au probleme de mobilitate: handicap motor, obezitate, stare de ebrietate, sub efectul sedativelor; în toate cazurile există o posibilă sursă de aprindere externă; nu există decât foarte rar martori oculari din clipa producerii combustiei; victimele sunt găsite după mai mult de şase ore după producerea fenomenului; victimele în mai toate cazurile au fost persoane adulte, excepția fiind un bebeluș din India care a suferit o combustie umană spontană.
Cum explică paranormalul acest fenomen
Există o mulțime de explicații care sunt, însă, respinse de oamenii de știință datorită faptului că se apelează la practici magice sau pentru că sunt în dezacord cu cunoștințele actuale. În aceste teorii intră: intervenția divină, teorie acceptată în secolele XVIII și XIX; energii mistice; intervenții ale spiritelor; din cauza consumului de alcool, care este inflamabil; din cauza energiei statice, teorie descrisă de John E. Heymer în cartea sa „The Entrancing Flame”; din cauza unei particule atomice numite de Larry Arnold pyroton, parte a unei raze cosmice. Larry Arnold este directorul organizației Parascience International și, în anul 1995, a scos o carte numită „În flăcări!” în care își dezbate teoria. Jules Verne descrie în romanul „Căpitan la cincisprezece ani” (1878) că regele fictiv din Kazounde (Africa) a luat foc instantaneu. Verne nu a avut nicio îndoială asupra cauzei: în corpurile alcoolizate are loc o ardere cu o flacără albăstruie, pe care nu o mai poate stinge apa.
Primul caz consemnat
Primul caz consemnat de combustie spontană a avut loc în Evul Mediu. În 1470, un cavaler italian pe nume Polonus Vorstius se bucura de un pahar cu vin la finalul unei zile grele. Fără avertizare, Polonus a fost cuprins de flăcări, care l-au carbonizat. La bizarul eveniment au asistat neputincioși părinții lui Polonus. Combustia spontană a lui Polonus Vorstius a fost popularizată doar în 1641, la aproape două secole de la tragedie. Medicul danez Thomas Bartholin a inclus cazul în cartea sa „Historiarum Anatomicarum Rariorum”, un compendiu de boli rare și cazuri medicale bizare. Și printre acestea a trecut și fenomenul de combustie internă, cu acest caz al cavalerului italian.
Organismul este transformat în scrum
Unul dintre misterele inexplicabile ale acestui fenomen e faptul că este nevoie de foarte multă energie pentru a arde un organism viu. Conform experților, este nevoie de o temperatură de aproximativ 760°-871°C pentru a arde corpul unui om. Și, totuși, potrivit unui studiu, citat de British Medical Journal, și unui articol, publicat de Journal of Clinical Forensic Medicine, în cazurile de combustie spontană, organismul este transformat în scrum (uneori, cu excepția mâinilor și picioarelor). Și mai ciudat este că obiectele aflate în jurul victimei nu iau foc, chiar dacă sunt făcute din materiale inflamabile. Există și alte elemente comune cazurilor de combustie spontană înregistrate de-a lungul vremii. Victimele sunt, de cele mai multe ori, femei în vârstă, obeze și alcoolice. Potrivit relatărilor, cenușa rămasă în urmă este grasă și emană mirosuri neplăcute. De asemenea, până acum nu există niciun martor credibil, care să descrie cu acuratețe fenomenul.
Tot ce a mai rămas au fost picioarele
Cel mai cunoscut caz de combustie spontană o are protagonistă pe Mary Reeser, o văduvă de 67 de ani. Femeia a murit în 1951, în urma unui incendiu misterios, în locuința ei din Petersburg, Florida, SUA. Cazul Reeser are toate elementele unui caz de combustie spontană. Potrivit presei vremii, Mary Reeser era o femeie solidă, care a avut o soartă cruntă: a fost făcută scrum în fotoliul în care se odihnea. Detectivul Cass Burgess, care a investigat cazul, a afirmat că la fața locului nu au fost găsite urme de combustibil, precum benzina sau kerosenul. De asemenea, tavanul și partea superioară a pereților din apartament erau pline de funingine, dar mobilierul și partea inferioară a pereților nu fuseseră afectate. Misteriosul eveniment a captat atenția presei, însă cazul n-a fost rezolvat. Apoi, în 2009, reporterul Jerry Blizin, care a scris despre caz în 1951, și-a îndreptat din nou atenția asupra poveștii. Jurnalistul a descoperit un raport al FBI, care susținea că focul a fost întreținut de grăsimea corporală a victimei. Potrivit raportului, în seara fatidică, Reeser i-ar fi spus fiului ei că nu va mânca cina și că va merge la culcare. Din câte se pare, bărbatul a fost ultimul care a văzut-o pe femeie în viață, stând în fotoliu și fumând. Deși raportul FBI pare plauzibil, nu vom ști niciodată exact ce s-a întâmplat în acea seară. Tot ce a mai rămas au fost picioarele.
Cel de-al doilea tip: arsurile sunt la nivelul pielii
Combustia umană spontană de al doilea tip este atunci când există martori la întâmplare şi avem date despre ceea ce s-a întâmplat. Acestea sunt destul de diferite faţă de primul tip. Focurile încete şi mocnite nu apar niciodată; este vorba întotdeauna despre o aprindere bruscă cu flăcări active. Când victimele supravieţuiesc, arsurile (care pot fi serioase) sunt la nivelul pielii, niciodată reducerea la scrum întâlnită în primul tip. În anul 1982, în Londra, Jeannie Saffin, o femeie în vârstă cu handicap mental sever, stătea la masă cu familia ei, când partea de sus a corpului său s-a aprins brusc. Flăcările au fost stinse şi paramedicii au transportat-o la un centru pentru îngrijirea arsurilor, unde a murit opt zile mai târziu din cauza problemelor la plămâni cauzate de inhalarea fumului. În anul 1938, tot la Londra, rochia unei anume Phyllis Newcombe, în vârstă de 22 de ani, s-a aprins brusc în timp ce cobora scările la un dans. Alţi participanţi au stins focul, dar şi ea a murit la spital din cauza arsurilor sale.
Singurul supraviețuitor
Cazurile de combustie spontană mai au un element în comun: toate sunt letale. Această regulă pare să fi fost încălcată în 1974, când un comis-voiajor pe nume Jack Angel a susținut că a luat foc în mod spontan și a supraviețuit. Conform afirmațiilor lui Angel, într-o dimineață s-a trezit cu o mare arsură pe mână. Rana era atât de gravă, încât a fost nevoie de amputarea brațului. Mai mult, Angel ar fi descoperit că are o gaură în piept și mai multe arsuri în zona inghinală, pe spate și pe picioare. Cu toate acestea, hainele îi erau intacte. La fel și rulota în care locuia. După eveniment, Angel a declarat că focul a izbucnit din interior și că este singurul supraviețuitor al combustiei spontane. Povestea lui Angel pare, totuși, neverosimilă. Potrivit cercetătorului Joe Nickell, înainte de a lansa ideea combustiei spontane, Angel a prezentat o cu totul altă poveste. Încercând să repare boilerul montat în rulotă, dispozitivul s-a fisurat și l-a stropit cu apă clocotită.
Omul-lumânare
Oamenii de știință s-au străduit să găsească o explicație pentru combustia spontană. Conform unei teorii (denumite „Efectul de fitil”), corpul victimei funcționează ca o lumânare, iar hainele sunt ca un fitil. Atunci când hainele iau foc din cauza unei scântei sau a jarului de țigară, pielea suferă răni, iar grăsimea corporală este expusă. Grăsimea se topește și îmbibă hainele, întreținând focul. Experimentele făcute pe porci au arătat că focurile care ard în acest fel tind să ardă în sus, lăsând intacte obiectele din jurul victimei. Această teorie ar putea explica și de ce cenușa rămasă este grasă: este vorba despre grăsime lichefiată. De asemenea, această teorie ar putea explica și de ce majoritatea victi- melor sunt persoane obeze și de ce uneori mâinile și picioarele rămân intacte (aceste părți ale corpului au cea mai puțină grăsime).
Altă explicaţie este creşterea nivelului de acetonă în corpul uman
Combustia spontană poate fi explicată uneori prin efectul de fitil, dar nu întotdeauna. Din această cauză, au apărut teorii alternative. Una îi aparține cercetătorului Brian J. Ford. Acesta susține că de vină ar fi cetoza, un proces care are loc când corpul nu mai are rezerve de glucoză și începe să folosească rezervele de grăsime. Potrivit lui Ford, cetoza crește nivelul de acetonă (corpi cetonici) din organism. Acetona este puternic inflamabilă și este, în opinia cercetătorului, responsabilă pentru combustia spontană. În cadrul unui experiment, Ford a adăugat acetonă în țesuturi provenite de la porci, pe care le-a folosit apoi pentru a modela forme umane pe care le-a îmbrăcat şi le-a incendiat. „Acestea s-au transformat în cenuşă într-o jumătate de oră”, afirmă cercetătorul într-un articol.
Confundată cu un cancer la stomac?
La sfârșitul toamnei anului 1958, celebrul vindecător german Bruno Gröning a plecat la Paris cu cea de-a doua soție a sa, Josette, cu care se căsătorise în mai 1955. Acolo a fost consultat de un medic specialist oncolog cu care era prieten, doctor Pierre Grobon. Analiza mai multor radiografii a evidențiat un cancer la stomac în stadiu avansat. Doctor Grobon a vrut să-l opereze imediat, însă Bruno Gröning a refuzat. El a plecat înapoi în Germania, unde a pregătit Sărbătoarea Crăciunului în comunităţi. La 4 decembrie a imprimat o bandă audio care urma să fie ascultată la toate festivităţile de Crăciun. Apoi, a plecat din nou la Paris cu soția sa. Între timp, doctor Grobon l-a informat pe renumitul specialist în chirurgie oncologică, doctor Bellanger. În data de 8 decembrie în clinica acestuia, nu departe de Montmartre, s-a desfăşurat operația. Rezultatul a fost înspăimântător pentru medici: situaţia era mult mai gravă decât reieşea din radiografii - era inoperabil. Tăietura a fost închisă pe loc. Josette Gröning scria: „Ei nu puteau înțelege, însă, cum aspectul exterior al lui Bruno trăda atât de puțin din suferința sa interioară, cum putea încă respira normal, faptul că metabolismul său funcționase atât de bine în ultimele săptămâni, iar analizele de sânge erau perfecte. În acest stadiu avansat, pacientul varsă în mod repetat, oricât de puțin ar mânca şi, încetul cu încetul, moare de foame. La Bruno toate astea nu se întâmplau”. Spre uimirea medicilor, el s-a refăcut foarte repede și a plecat înapoi în Germania, unde a participat la Sărbătoarea Crăciunului. La mijlocul lui ianuarie 1959, timp de trei zile, s-a întâlnit cu conducerea noii asociații, stabilind care va fi calea pe care va merge asociația. Cei doi nu bănuiau că va fi ultima lor întâlnire cu Bruno Gröning.
Operaţia de la Paris însoţită de o furtună
La 21 ianuarie 1959 el a zburat din nou la Paris. Operația nu mai putea fi evitată din cauza unei ocluzii intestinale. La 22 ianuarie 1959, la ora 9:00 dimineața - la ora la care în München începea procesul de revizuire - Bruno Gröning (foto) a fost din nou operat. El a trebuit să îndure lucruri de care îi salvase pe atâția oameni, pentru că el nu putea și nu avea voie să se ajute pe el însuși. În acea dimineață, în timp ce se afla sub anestezie, s-a stârnit dintr-odată o furtună puternică deasupra Parisului. Soția lui Gröning povestea: „Ciudat a fost și următorul fenomen natural. La 22 ianuarie, în timp ce soțul meu se afla încă sub anestezie, o furtună cu tunete și fulgere a întunecat dintr-o dată cerul acelei zile luminose şi senine. S-a făcut atât de întuneric încât a trebuit aprinsă lumina, ziua în amiaza mare. Sora medicală și-a exprimat uimirea față de această furtună puternică. În zilele care au urmat operației temperatura, tensiunea, pulsul lui Bruno erau complet normale. A reuşit, chiar, să se mai ridice de încă două ori și să se așeze într-un fotoliu”. În data de 25 ianuarie 1959 a intrat în comă și în ziua următoare, în 26 ianuarie 1959, la ora 13:46, în Clinica Henner, Bruno Gröning a murit de cancer, așa cum a trecut medicul în certificatul de deces. A fost cu adevărat cancer? După a doua operație, doctor Bellanger a spus: „Distrugerea din corpul lui Bruno este îngrozitoare, este o combustie internă totală. Este un mister cum a putut trăi atât de mult, în aceste condiții și fără să sufere dureri cumplite”. Însă, cu ani înainte Bruno Gröning spusese deja: „Dacă mi se va interzice să acţionez, atunci voi arde în interior”.