de Andrei Dicu
Mitul lui Zamolxis reprezintă esenţa existenţei dacilor. Dincolo de legendă, valoarea lui, ca simbol naţional şi chiar european, este mult mai amplă. După mii de ani, zeul dac trăieşte lângă noi şi pare să ne guverneze destinele. Prezenţa sa este nu doar simbolică, ci mai ales tonică, vindecătoare, dar mereu plină de mister. Nu mai departe de Peştera Polovragi, paradisul îşi deschide porţile în faţa călătorului sedus de puterea miracolului… La Sarmizegetusa, forţa zeului binefăcător stă pavăză în faţa bolilor şi a fiarelor pădurii, iar la Argedava readuce oamenii pe drumul cinstei...
În catacombele de la Polovragi se desfăşurau ceremonii de exorcizare
Despre Zamolxis (sau Zamolxes) se ştie că a trăit cu mai bine de jumătate de mileniu înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou naţional, învăţător şi judecător, el a fost unul dintre marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii antice. Lăcaşul său era Peştera Polovragi de astăzi (n.r. - unii localnici îi spun „Polovraci”), unde în timpuri străvechi au existat catacombe de sute de kilometri, care ajungeau până în Basarabia de azi şi în care aveau loc diverse ritualuri. Tot aici, romanii au căutat cu disperare aurul dacic, pe care, după cum susţin unii mistici, nu l-ar fi găsit, tocmai pentru că Zamolxis îşi deprinsese ucenicii în arta alchimiei. Chiar dacă bogăţia dacilor era de notorietate, aurul s-a făcut nevăzut în momentul în care primul oştean roman a pătruns în peşteră. În acest sanctuar găsim Camera Albă şi Sala Divină, unde se află Tronul lui Zamolxis, sub Cupola Însângerată, care, deseori, e acoperită de lilieci. Dincolo de poveştile moderne cu vampiri, liliacul negru reprezintă, în mistica nordică, imaginea eroului.
Se spune că, la sute de ani după cucerirea Daciei de romani, oamenii locului încă se întâlneau în peşteră şi că, dincolo de sărbătorirea zeului, aveau loc ceremonii de exorcizare ori se perfecţionau leacuri pentru cele mai ciudate boli. Chiar şi în zilele noastre, localnicii cred în virtuţile tămăduitoare ale locului, despre care spun că este „sfânt şi ocrotitor”. „Pelerini de toate vârstele ajung aici să admire minunăţiile locului, dar mai ales vin să-şi spele păcatele, să se vindece de boli sau să vorbească, precum într-o oglindă, cu ei înşişi”, povesteşte Gheorghe Cercel, unul dintre angajaţii care au grijă de rezervaţia naturală. Alţii spun că aici a funcţionat, încă de pe vremea Regelui Carol I, o clinică în care erau trataţi bolnavii de tuberculoză sau că însuşi monarhul s-ar fi vindecat de o boală necunoscută, căreia medicii săi nu-i găseau leacul.
Soţia lui Mihail Gorbaciov s-ar fi „tratat” în peşteră
Totuşi, învăţătorul unui sat din zonă, care a evitat să-şi dezvăluie identitatea, ne-a mărturisit că însuşi fostul preşedinte al URSS Mihail Gorbaciov, aflând de proprietăţile vindecătoare ale zonei, ar fi trimis-o pe soţia sa, Raisa, la Polovragi, pentru a se vindeca de cancer. Locul are un potenţial climateric teribil, cu aer curat, lipsit de praf şi factori alergeni, astfel că părea ideal.
Deşi Raisa Gorbaciova a murit între timp, se pare că sejurul petrecut în România a ajutat-o să-şi amâne sfârşitul o bună bucată de vreme. „Locul este plin de sfinţenie. Numai cei care cred în Dumnezeu se pot vindeca. Dumnezeu e acelaşi pentu toţi, dar pentru daci se numea Zamolxe. Dacii erau nemuritori pentru că Zamolxe îi învăţase să nu se teamă de nimeni. De aceea, numai cei care nu cunosc frica pot intra în peşteră şi pot spera la vindecare”, ne spunea, pe ton sobru, învăţătorul din sat. Înclinăm să-i dăm crezare, nu de alta, dar în satul Polovragi, nu departe de peştera situată în sud-vestul Munţilor Căpăţânii, la 670 de metri altitudine, la ieşirea Olteţului din chei, se află o mănăstire de maici, ctitorie din anii 1504-1505. Biserica mănăstirii, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, păstrează şi azi o pictură murală a Muntelui Athos, unică în arta românească veche. Se spune că însuşi voievodul Munteniei, Matei Basarab, obişnuia să se roage în această biserică şi că tocmai de aceea a avut una dintre cele mai tihnite domnii.
Minunea de la Sarmizegetusa
Despre „Tracul Zamolxis, care îi învăţase pe druizi divinaţia prin fişe şi numere” (cum este descris de Origenes în Philosophumena), aflăm că este un zeu de dublă sorginte. Scriitorul Vasile Pârvan îl considera zeu ceresc, iar istoricul Hadrian Daicoviciu îl socoteşte „Divinitate htonică” (terestră). Etimologia numelui este explicată de istoricul Porphirios: „Imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o blană de urs (zamols înseamnă piele)”. Păşim firav în această lume misterioasă şi găsim similitudini între ritualul de care vorbeşte Porphiros şi „trecerea prin piele” la care erau supuşi profanii în timpul iniţierii în Templul lui Osiris, din Egiptul Antic. În vremea procesiunii sacerdoţilor (preoţilor), profanul murea, iar în locul său renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă rostul lumii. Resurecţia ilustrată de religia geto-dacă demonstrează racordarea spiritualităţii româneşti, încă de la începuturi, la sistemul universal de valori. Aici îşi face loc, tiptil, misterul… Localnicii din zona Cetăţii Sarmizegetusa povestesc despre existenţa unui bătrân vindecător, care ar fi trăit în jurul anilor 1300. Moşul sălăşluia într-o pădure din apropierea actualelor ruine ale cetăţii de scaun a regilor daci şi locuinţa sa era sub pământ. Când sătenii se pregăteau să ostracizeze o femeie care suferea de o boală asemănătoare epilepsiei, bătrânul a luat-o cu el, s-au făcut nevăzuţi, iar, după o vreme, femeia a apărut nevătămată, însănătoşită ca prin minune. Mai mult, deborda de tinereţe şi veselie. Nimeni n-a izbutit să găsească „bârlogul” acestui bătrân binefăcător. Sătenii spun că un copil l-ar fi urmărit cale îndelungată, dar la final paşii l-au călăuzit chiar spre locul de unde plecase.
Miracolul iubirii de la Argedava
Poate că nimic nu dovedeşte autenticitatea, chiar dacă învăluită în parfumul misterului, a acestor istorii mai bine decât spusele lui Zamolxis însuşi: „Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar ca să o faci strălucitoare trebuie să ajungi la esenţa pentagramei, iertarea”. Mergem la ruinele fostei cetăţi dacice Argedava, la Popeşti, lângă Mihăileşti (Giurgiu). Pe locul fostei reşedinţe a Regelui Burebista, localnicii vorbesc despre sanctuarul ridicat în cinstea lui Zamolxis, unde s-au descoperit unelte şi vetre de foc. Harul divin al acestui spaţiu s-a păstrat, chiar dacă în cele ce urmează povestea capătă un aer… monden. Un localnic, Nicanor Pirpiliu, avea darul beţiei şi suferea de cleptomanie. Îşi bătuse nevasta, iar aceasta a fugit mâncând pământul. Fura tot ce prindea, dar într-o zi necuratul l-a pus să pună mâna taman pe… cazanul de ţuică al preotului satului. La ţară, lumea fiind săracă, dispariţia unui cazan de inox a făcut mai mult tărăboi decât v-aţi imagina. Imediat, cel bănuit a fost Nicanor. Sătenii l-au prins şi l-au legat fedeleş să-l ducă la poliţie. Pe drum s-a petrecut miracolul. Taman când să-l predea, amărâtul a jurat că, dacă-l vor lăsa liber, va înapoia şi cele câteva obiecte pe care le furase chiar de la situl arheologic, pe care voia să le vândă, şi de dispariţia cărora nu ştia nimeni. Zis şi făcut, omul a înapoiat „prada”, şi sătenii l-au uitat, iar el credea că a scăpat ieftin. Ajuns acasă, în bezna nopţii, a avut o surpriză. Pe prispa casei se afla un bătrân îmbrăcat în straie albe, cu un toiag în mână şi cu o fată tânără alături. „Bezmeticule, aceasta este fiica ta, pe care n-ai cunoscut-o niciodată, după ce băutura şi viciile ţi-au luat minţile! Ia-o şi creşte-o cuviincios, pentru că altfel vei cunoaşte mânia mea!”, a tunat vocea bătrânului. Nicanor a înţepenit, iar moşul a dispărut deodată. Din acel moment, omul şi-a uitat vechile obiceiuri. A devenit cetăţean-model, iar de curând a jucat la nunta fiicei sale. Inutil să mai precizăm că nimeni nu l-a mai văzut vreodată pe moşneagul cu pricina…
Cum au devenit geto-dacii nemuritori
Iată ce aflăm din scrierile traduse încă de la 1645 de logofătul Eustaţie, traducătorul de greacă al domnitorului Vasile Lupu: „Înainte de a ajunge la Istru, Darius birui mai întâi pe geţi, care ştiu a se face nemuritori. Geţii însă, pentru că s-au purtat nechibzuit, au fost de dată înrobiţi, chiar dacă ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii. Ei cred că nu mor şi că acela ce dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zamolxis. Unii dintre ei mai socotesc că acesta este Gebeleizis. La al cincilea an, ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care ei au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe cu vârful în sus, iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi, ridicându-l, îl azvârle în suliţe. Dacă, străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că Zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că acesta este un om ticălos şi după aceea trimit altul. Aceiaşi traci (n.r. - popor din care se trag geto-dacii), atunci tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer şi ameninţă că nu există alt Zeu în afară de al lor”.
O serie de controverse
Există controverse referitoare la faptul că Zamolxis ar fi fost discipolul lui Pitagora. Sunt istorici moderni care neagă acest lucru, însă istoriografia contemporană nu a produs încă dovezi clare. Al doilea semn de întrebare este de natură religioasă. Crucea (simbolul Întregului, al Infinitului, dar şi al Eternităţii) nu este un „semn” „original” creştin, ci a fost preluat din mistica zamolxiană, date fiind şi recentele descoperiri arheologice din zona Piatra-Neamţ, ale unor vase datate cu 2.000 de ani înainte de Hristos. De altfel, creştinismul a preluat multe idei din mistica zamolxiană, precum „teza” „nemuririi sufletului”.
Herodot susţine că Zamolxis a fost discipolul lui Pitagora, în Samos, iar istoricul Strabon scrie: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit pe ilustrul filosof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit preţioase şi trainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, geometrie, filosofie şi medicină. Zamolxis a strâns bogăţii mari şi s-a întors în patria sa, unde, întrucât tracii erau nevoiaşi şi săraci cu duhul, îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el şi nici oaspeţii săi şi niciunul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. Le-a desluşit semenilor săi semnele cereşti, iar în vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Numele muntelui sfânt este Cogaionon, ca şi cel al râului care curge pe lângă el. Când aceasta a fost gata, Zamolxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa de sub pământ, a trăit acolo trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut lor, şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui”.
La început, oamenii au crezut în Zeităţi, cărora le-au ridicat temple întru adoraţie. Studiind istoria universală, facem cunoştinţă cu religii monoteiste sau politeiste, care, indiferent de modul în care au evoluat, au păstrat la bază mitul tradiţional. Aşa se întâmplă şi cu Zamolxis, care, dincolo de mistică sau filosofie, rămâne esenţa românismului. Prin Zamolxis, prezenţa noastră în sistemul de valori universal este semnificativă. De altfel, unii cercetători consideră că monoteismul geto-dacilor a favorizat convertirea lor la creştinism. Ideea se află în opoziţie cu teoria potrivit căreia religia geţilor era politeistă, precum religiile celorlalte popoare indo-europene. Alţi istorici îl consideră pe Zamolxis, numit şi Gebeleizis, patronul lumii subpământene, al împărăţiei morţilor. Mircea Eliade demonstrează primul că Zamolxis şi Gebeleizis sunt aceeaşi entitate, numită de cercetătorii germani „Zeul Urs”.
Din spaţiul românesc „modern” a dispărut sacralitatea, poate cu excepţia conferinţei istoricilor care activează în cadrul Congresului Naţional de Dacologie. La fiecare 1 decembrie, aceştia se întâlnesc la Alba Iulia, unde însuşi Nicolae Iorga a înfiinţat Liga Culturală pentru Unitate Românească. Precizarea este necesară nu doar din patriotism, ci dată fiind importanţa Zamolxianismului în contextul cultural european. La 1687 a apărut „Carolus Lundius”, o lucrare comandată de Regele Carol cel Mare, scrisă pe sistemul „Zamolxis, Primus Legistor Getorum” (n.r. - Zamolxis, primul legislator al geţilor). Carolus Lundius a stat la baza viitoarelor coduri de legi din Europa, la originea constituţiilor, şi în cele din urmă normele au fost preluate de artizanii moderni ai justiţiei europene actuale. Aflăm, astfel, că marea justiţie continentală este zamolxiană! Este legea dacică divină, preluată ulterior de celţi şi de restul popoarelor, susţinută pe fundamentul relaţiei dintre responsabilitate şi maturizarea creierului, pe evoluţia spirituală. Ciclurile de perfecţionare sunt numite „cercuri dacice”, iar fiecare cerc are şapte ani.
• O femeie a fost vindecată miraculos de epilepsie de bătrânul binefăcător.
• Tunelurile ce porneau din Peştera Polovragi se întindeau pe sute de kilometri şi ajungeau până în Basarabia.
„Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar ca să o faci strălucitoare trebuie să ajungi la esenţa pentagramei, iertarea“ (Zamolxis)