de Andrei Dicu

Cu cinci ani înainte ca Geo Bogza să fi călătorit „în lungul Oltului”, aceeaşi iniţiativă a avut-o căpitanul Antachi Ionescu. Acesta din urmă a avut ambiţia de a „bate Oltul” de la izvoare până la Dunăre şi a trăit o întâmplare miraculoasă.

Cu „Păpuşica” prin infern
Temerarul Antachi Ionescu era cunoscut de amicii săi drept un personaj îndrăgostit de călătorii şi de natură. Veteran al Primului Război Mondial, uitase sensul cuvântului „teamă”. Frumoasa sa nebunie l-a făcut ca, alături de un alt prieten militar, la bordul unei ambarcaţiuni speciale, construită anume pentru porţiunile practicabile ale acestui primejdios voiaj şi botezată „Păpuşica”, să trăiască poate cel mai spectaculos moment din viaţă. Mai târziu, căpitanul avea să recunoască: „Am avut o presimţire când am botezat barca în acest fel. Graţia feminină în care parcă însuşi Dumnezeu s-ar fi întruchipat avea să ne aducă, în cele din urmă, la mal. Am trăit într-o vecinătate paradoxală între două lumi, a vieţii şi a morţii, în numai o clipă care rămâne de neexplicat...” Dincolo de acest amănunt teribil, trebuie menţionat şi faptul că, spre deosebire de Antachi, un alt celebru călător pe Valea Oltului, scriitorul Geo Bogza, n-a apelat niciodată la serviciile unei ambarcaţiuni, ceea ce denotă încă o dată spiritul de aventură care l-a călăuzit pe căpitan.

„Troiţa îl prevenea, parcă, pe călător înaintea încercării sale”
Iată cum descrie Antachi, într-o scrisoare din anul 1934, imaginea izvorului marelui râu: „Am descoperit izvorul. Trei pietre aşezate în formă de casă făcută de copii (două laterale şi una deasupra), din care o ţeavă de fier aruncă o şuviţă subţire de apă, arată pe teren locul de naştere a Oltului. În dreapta, un fel de troiţă vestea dragostea lui Dumnezeu faţă de miracolul acestei ape, dar îl prevenea, parcă, pe călător înaintea încercării sale”. Şi suspansul începe... Traseul parcurs, de la izvoare până la gura de vărsare, a fost de o dificultate halucinantă. Potrivit povestirilor ulterioare ale lui Antachi, „accentul a picat pe inaccesibilitatea sau pe accesibilitatea anevoioasă a reliefului. Treapta tăioasă a unei stânci abia era eliminată de barca noastră, iar imediat o alta îşi făcea apariţia. Valurile erau atât de puternice, încât aveam impresia că înotam în altitudine... Împreună cu prietenul meu formam un lanţ din zale de carne chinuită, aproape sângerândă”.

Liniştea care precede revelaţia
Aşa a decurs călătoria. Ceva le-a rămas întotdeauna în urmă şi altceva le-a răsărit mereu în faţă. Cu toate acestea, realitatea avea să le fie în scurt timp surclasată de magie... La sudul satului Sân Crai, barca lui Antachi Ionescu aluneca pe o apă ce „prezintă aici caracterele unei adevărate bălţi, curentul fiind aproape inexistent”. Pe ambele maluri, stuful şi papura, care creşteau din abundenţă, îngustau canalul navigabil. Fundul apei era mâlos, iar navigatorii lopătau greu, din pricina nuferilor şi lintiţei care acopereau apa. O linişte de plumb parcă îi avertiza pe călători. Însă, imediat ce au pătruns cu barca în Defileul Tuşnad, căpitanul şi colegul său de expediţie au avut parte de o revelaţie. „Malurile începeau să se înalţe, deveneau escarpate, abrupte şi stâncoase. Oltul îşi făcea cu greu loc printre munţi, strecurându-se printre stâncile ce-l strâng între maluri”, nota Antachi Ionescu în Jurnalul de Bord începutul prevestitor a ceea ce avea să se petreacă. La un moment dat părea să înceapă o ploaie banală, care în cel mai bun caz i-ar fi întârziat sau abătut din drum, dar, date fiind mărimea stâncilor şi forţa valurilor, lucrurile puteau căpăta dimensiuni tragice. „Câte un prag stâncos sub apă tempera curenţii. Deodată, albia ne-a părut în întregime plină de bolovani şi stânci prăbuşite din munte. Colţuri ameninţătoare se ridicau până la un metru deasupra apei, care, furioasă, îşi rumega neputinţa, aruncându-se din cascadă în cascadă”, povestea căpitanul. Ca şi când nu era de ajuns, a urmat o furtună cumplită, o avalanşă lichidă de forţa unei întregi cirezi de tauri furioşi... Antachi Ionescu şi prietenul său erau convinşi că acolo, în acea vâltoare formidabilă, îşi vor da duhul.

Fantoma care l-a „furat” morţii pe căpitanul Antachi
Încă de la prima ciocnire cu valurile, Antachi a crezut că va „sfârşi amarnic”. Totuşi, a vâslit mai departe, în acea uriaşă învălmăşeală... A luptat impetuos cu forţa apei şi cu duritatea stâncilor, dar la un moment dat s-a petrecut minunea: „Îmi simţeam fiinţa sfâşiată, ducându-mă neîncetat spre strâmtorile unde mă aştepta, poate, nimicirea. Deodată, a apărut ca prin vis, din străfundul apei, o mireasă. Arăta ca o prinţesă de gheaţă... Ciudat, nu-i distingeam trăsăturile feţei, dar conştientizam că este foarte frumoasă... Atunci am fost sigur că voi muri, pentru că pe front soldaţii credeau în superstiţia miresei din vis, care aduce moartea. Ştiam de această legendă şi, pentru că îmi apăruse în faţă mireasa, albă şi tânără, în toată întunecimea de bronz a furtunii, mi-am zis că voi muri. Dar ea s-a ridicat deasupra apelor, a plutit, iar, pe unde plutea ea, apele se linişteau... Nu ştiu cum am putut reacţiona atât de rapid în acele momente, dar frica ne-a dat putere şi am vâslit până la mal, mergând pe calea parcursă de acea entitate teribilă, inexplicabilă şi antemergătoare... Pur şi simplu n-am judecat, nu am calculat mişcările, doar am avut încredere şi curaj să ne lăsăm soarta în mâna acestei femei venită din altă lume!”, şi-a încheiat istoria căpitanul Antachi.
Se spune despre marinari că au un înger păzitor. La fel, despre alpinişti şi despre alţi temerari. Însă, cel mai probabil, fantoma miresei se conturează puternic pe orizontul înnourat al vieţii fiecăruia dintre noi. Important este însă să credem în forţa Divinităţii...

„Am trăit într-o vecinătate paradoxală între două lumi, a vieţii şi a morţii, în numai o clipă care rămâne de neexplicat” - Antachi Ionescu

Geo Bogza descrie imperial imaginea râului descătuşat

Locul în care Antachi Ionescu şi camaradul său au avut de înfruntat cea mai năucitoare întâmplare care le-a fost dat s-o trăiască este cunoscut drept extrem de periculos. Însuşi marele scriitor Geo Bogza, în lucrarea sa „Cartea Oltului”, vorbeşte despre zona intrării râului în defileu, evident, amplificând nota de grandios, graţie inegalabilului său talent: „Cu undele fremătând ca o armată sub zidurile cetăţii asediate, Oltul pătrunde în defileu spumegând. Fără să mai ţină seama de cât va cheltui din ceea ce i-a încredinţat Hăşmaşul Mare, descătuşat de orice teamă sau prevedere, el aleargă spre stânci, mânat de cutezanţă şi de un nemăsurat orgoliu. Gonind vertiginos în lungul malurilor, el se repede în barajele de granit de care atât de cumplit se sfărâmă, încât nicio moleculă nu-i mai rămâne întreagă”. Acesta este spaţiul în care doi nebuni frumoşi, Antachi Ionescu şi prietenul său, au trăit o revelaţie sau poate că au făcut cunoştinţă cu forţa ocrotitoare a Divinităţii...

„Atunci am fost sigur că voi muri, pentru că pe front soldaţii credeau în superstiţia miresei din vis, care aduce moartea“ - Antachi Ionescu