Main menu

header

729 22 1de Simona Lazăr

Vom lăsa pentru altă dată legenda care spune că această insulă cu o formă stranie și cu urme de civilizație premiceniană ar fi fost extraordinara patrie a atlanților. Nu despre Atlantida vom vorbi, ci despre insula cu peste 1.000 de biserici (de la catedrale la paraclisuri și de la capele la simple altare de rugăciune, în care abia ar încăpea un om în genunchi). Despre Santairina - ori Santorini -, insula închinată Sfintei Irina.

„Botezată” de Cavalerii Ioaniți

Înainte de a se numi Santorini, insula circulară din Ciclade, care farmecă anual sute de mii de turiști, s-a numit Thira (așa cum încă se numește cetatea antică ale cărei ruine veghează de pe cel mai înalt vârf, Aghios Elias sau Sfântul Ilie). I s-a mai spus, de-a lungul timpului, Kallístē - ceea ce înseamnă „cea mai frumoasă” (și zău că așa și este!) - și Strongýlē - adică „în formă de cerc” (iar insula, privită din înaltul cerului, dacă o unești cu Thirasia, care-i stă în față, are forma unui inel). În mijlocul ei este Caldera cu vulcanul care mocnește sub ape și care, cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, a făcut să se înalţe Nea Kameni (insula vulcanică pe care călătorii pășesc cu teamă şi curiozitate). Santorini, cum i se spune azi, i-au zis pentru prima dată Cavalerii Ospitalieri, ai ordinului Sfântului Ioan. Ioaniții - cum mai sunt cunoscuți - sau Cavalerii de la Malta (căci după periplul lor din Ierusalim pe mai multe insule grecești din Egee s-au stabilit în cele din urmă în Malta). În secolul al XIII-lea, poposiți pe insula în formă de inel, ei au găsit o populație creștină, care avea o biserică în stil bizantin, în satul Perissa de azi, pe coasta sud-estică. Hramul acelei biserici (în care, după legendă, erau adăpostite moaștele unei sfinte) se numea Aghia Erini. Adică: Sfânta Irina. Santa Irina avea să devină, repede, Santarinia și apoi Santorini. Cea mai frumoasă insulă din Mediterana, încărcată de legende și crezută de mulți a fi pierduta Atlantidă (iată un subiect despre care promit că voi scrie). Azi însă nu-i căutăm pe atlanți, nici vreo civilizație minoică pierdută. Am ales să facem... un pelerinaj.

Miri și mirese, la Aghias Erini

729 22 2Santorini este, de peste un sfert de secol, cea mai vizitată insulă din răsăritul Mării Mediterane, chiar dacă oaspeții ei nu stau aici, în medie, mai mult de patru zile. Cert este că în cea mai frumoasă dintre insulele din Ciclade (arhipelag grecesc în sud-estul Mediteranei) vin cu predilecție mirii - pentru a-și celebra căsătoria sau, măcar, pentru o scurtă (dar fabuloasă) „lună de miere”. (Privită de la nivelul mării, insula a și fost asemuită cu un lung și alb voal de dantelă, care împodobește creștetul unei mirese cu părul roșu!) Ceremoniile au loc, de obicei, în Biserica Sfintei Irina. Dar... aproape fiecare localitate din Santorini are, azi, o biserică având acest hram - ele sunt construite aproximativ în intervalul 1600 şi 1900, deci, în accepțiunea culturală, sunt toate imobile de patrimoniu. Într-un fel, este firesc să existe atât de multe lăcașuri de cult închinate sfintei care a ales să rămână fecioară și să fie, de-a pururi, logodnica lui Hristos. Și pe Santorini, și pe insula soră, Thirasia, cele mai vechi lăcașuri de cult (chiar dacă azi în ruină) au fost dedicate acesteia.

„Dantelăria” de piatră albă a catedralei mitropolitane

Santorini este un reputat centru religios, în sud-estul Mediteranei. Aici este și sediul mitropoliei Bisericii Ortodoxe Grecești din insulele Ciclade. E, firesc, deci, să aflăm și o catedrală mitropolitană. Ctitorită în 1827, se remarcă prin „dantelăria” arcurilor de piatră și prin clopotnița cu un clopot impresionant. Restaurată după marele cutremur care a răvășit insula în 1956, e deschisă azi pelerinilor și turiștilor care pot admira mozaicurile și frescele în stil bizantin, operă a unui artist local, Christoforos Asimis. De altfel, semnătura acestuia se regăsește în multe alte lăcașuri de cult din Santorini.

Lăcaşurile cu acoperiș albastru

729 22 3Sunt o emblemă pentru insula de la capătul mării. Nu există imagine relevantă din Santorini care să nu conțină măcar una dintre aceste biserici albe cu acoperiș rotund, vopsit în albastru. Constructorii santorinezi par să-și fi înmuiat pensula într-o vopsea oferită lor, deopotrivă, de marea întinsă și de cerul nesfârșit. Albastrul, de altfel, este și culoarea infinitului. A unei infinite iubiri. Fie că vor să fotografieze Caldera, apusul la Oia sau, de pe mare, straturile roșii-alb-negre de roci vulcanice, turiștii n-au cum să nu prindă și o cupolă albastră. Să ne gândim așa: Santorini are peste 600 de biserici și încă pe atâtea mici paraclise sau capele construite în grădinile localnicilor sau la răspântii. Dintre acestea, mai mult de jumătate au acoperișuri albastre...

Cele mai populare sunt două biserici din Oia (capătul nord-vestic al insulei), care au fost reconstruite/restaurate, după ce au fost aproape transformate în ruină de cutremurul de pământ din 1956. Una este închinată Sfântului Spiridon, cealaltă are hramul Învierii Domnului. În Firostefani, exact în fața Calderei, se găsește Biserica Sfântului Teodor, cu cele trei clopote ale ei. Datorită poziției pe care o are, este și cea mai fotografiată. Într-un alt sat pitoresc, Imerovigli, descoperi Biserica Panagia Theoskepasti (acesta este unul dintre cele 500 de nume date Fecioarei Maria și înseamnă „cea apărată de Dumnezeu”). Ce nu știu călătorii care vizitează insula e că această culoare albastră a domurilor - care a făcut-o celebră - este de dată recentă: restauratorii din ultima jumătate de secol alegând tabla albastră. Mai demult, acoperișurile se făceau, acolo unde se făceau, din olane roșii. Pentru că, adeseori, acoperișurile vechi erau din piatră văruită în alb, cum încă le mai află călătorul.

Două mănăstiri seculare

Mănăstirea Sfântului Ilie se află la cea mai mare altitudine față de nivelul mării. La 565 de metri, ea veghează asupra insulei și a locuitorilor ei. Pe vârful muntos care poartă numele Profetului Ilie - ca, de altfel, cele mai multe dintre locurile înalte din insulele grecești -, mănăstirea are și unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult din Santorini (asta pentru că nu a suferit prea multe distrugeri în timpul erupțiilor și cutremurelor din ultimele secole). Este datată la anul 1712 și se găsește între satele Pyrgos și Kamari. Din grădina plină de maci poți să admiri peisajul arid, stâncos, înviorat însă de podgorii. Recomandarea mea e să urcați pe jos și nu cu mașina (fie și numai pentru că drumul cu multe curbe „în ac de păr” nu e prea ușor pentru șoferi). De obicei, pelerinii parcurg în liniște aleile mănăstirii, se închină la icoane, admiră locul. Dar dacă aveți norocul să găsiți bunăvoință la unul dintre călugării vorbitori de engleză, veți afla că în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea mănăstirea din Santorini a jucat un rol esențial în ceea ce privește viața culturală și spirituală. Aici au funcționat o școală de limbă și literatură greacă și o tipografie de carte religioasă (biblioteca păstrează cărți rare, unele tipărite pe insulă). Iar pivnița Mănăstirii Profetului Ilie are și ea farmecul ei, căci de sute ani adăpostește butoaie cu vin produs de călugări. Există, pe Santorini, și o mănăstire de măicuțe, mai veche, încă, fiind fondată la 1651 și fiind închinată Sfinților Nicolae și Pantelimon și unei sărbători numite Zoodoxos Pighi (care, în greacă, înseamnă „sursă de viață”). Interesant este că între ctitorii săi se numără familia Gizi, una dintre puținele familii venețiene ortodoxe care locuiau în castelul Skaros de pe insulă. (Ar trebui să spunem că, în istoria tumultuoasă a frumoasei Santorini, o vreme venețienii au fost și ei stăpâni aici, iar semnele lor se văd mai ales în ceea ce privește arhitectura religioasă, preluată și de bisericile ortodoxe. Azi, mănăstirea găzduiește un muzeu folcloric, un muzeu eclesiastic și o icoană a Sfântului Nicolae făcătoare de minuni.

Panagia Kokkini, construită cu vin în loc de apă

729 22 4De altfel, chiar una dintre bisericile din insulă - Panagia Kokkini (Sfânta Maria cea Roșie) - a fost zidită, după legendă, folosindu-se la pregătirea cimentului vin roșu în loc de apă. Legenda spune că, în insulă, nu mai plouase de câțiva ani și toată apa din ploile de demult, adunată în marile rezervoare săpate în piatră, fusese consumată. Localnicii își mai puteau alina setea doar cu sucul fructelor - între care cele de cactus (plantă adusă pe insulă prin anii 1500-1600 de neguțători italieni, care-l numeau „smochin de India”, pentru că provenea din „Indiile de Vest”, America de azi), care erau mai ușor de găsit și pe secetă. „Ușor” e un fel de a zice, căci culegerea fructelor s-a dovedit un chin, atunci când am încercat eu însămi să fac asta, zeci de țepi fini rămânându-mi pe degete și în palmă. Într-o astfel de vară secetoasă, se zice că Maica Domnului s-ar fi arătat în vis unui om credincios, spunându-i că va ploua din nou atunci când o biserică va fi înălțată spre cinstirea ei. Din păcate, oricât încercau să lege cimentul folosind apa de mare, sărată, nu aveau nicio șansă să reușească. Atunci când se usca, cimentul crăpa și întreaga construcție se prăbușea. Unul dintre constructori a avut atunci o idee genială: să folosească, în loc de apă, vin, pentru fabricarea cimentului. Biserica a putut fi astfel înălțată și, datorită culorii pe care o avea, a fost numită Panagia Kokkini (Sfânta Maria cea Roșie). În acest punct al poveștii poate vă veți întreba de unde aveau atât de mult vin, dacă nu plouase de mult și via nu fusese udată. Am să vă răspund amintind o particularitate a viței din Santorini, care este singura din Europa care nu a fost atinsă de filoxeră și continuă să existe „pe propriile-i rădăcini”. Datorită solului, rădăcina soiurilor de viță santorinene este specială: zeci de firișoare subțiri, foarte lungi, care se strecoară prin crăpăturile pietrei, în căutarea rezervelor de apă. Iată de ce, chiar și în anii secetoși, strugurii se coc și vinul se face. Panagia Kokkini - pe care o recunoști datorită clopotniței sale în formă de strugure, cu șase clopote (albă, pe vremea vizitei mele acolo, văruită în roz, azi, ca să fixeze mai bine legenda) - se află la doi kilometri de satul Karderados, localitate în care călătorul e îndemnat să intre și în Biserica Adormirii Maicii Domnului (mai nouă și mai mare). Între cele două lăcașuri de cult, drumul e pitoresc. Satul și grădinile lui sunt amenajate în terase (locul se mai numește, de altfel, și „treptele lui Galaios”), iar majoritatea caselor sunt pe jumătate construite în cave, având doar frontul la vedere, înfrumusețat cu flori.

Cele 21 de praznice de pe Thirasia

Așa cum se obișnuiește peste tot în credința ortodoxă, fiecare biserică are o zi de hram, atribuită în ziua unui sfânt sau a unei mari sărbători către care a fost închinată. Pe Thirasia, insula care „închide” Caldera (unii au asemuit micul arhipelag care include și Santorini cu un inel a cărui piatră este Thirasia), au fost construite nu mai puțin de 21 de biserici (și nu ne referim aici la micile capele în care abia încape un om, construite chiar în curte, de unii localnici). Fiecare dintre ele generează emulație în ziua de hram. La 21 septembrie, de exemplu, este sărbătorită Panagia Giatrissa, în satul Potamos, cum urci către Manolas (sau Chora), care e capitala insulei. Din Manolas aveți cea mai frumoasă perspectivă asupra insulei mari, Santorini, cu bisericile ei cu ziduri albe și cupole albastre. Potamos este numele grecesc pentru „râu”, însă pe Thirasia nu există niciun izvor, practic „râul” este albia unui torent care apare în zilele ploioase. În apropiere de portul Riva, se găsește o altă bisericuță pitorească, numită Aghia Eirini (Sfânta Irina) și se zice că Santorina însăși ar fi ales locul pentru ea (firește, arătându-se în vis celui care a construit-o). Mie mi-a rămas însă la suflet bisericuța închinată protectorilor marinarilor, Aghios Nikolaos, la marginea portului în care poposesc, de obicei, vasele cu turiști care fac minicroaziere în Caldera. Biserica, în care abia încap trei oameni, a fost ridicată de un fost marinar, care a pus în ea piese din vasele pe care a lucrat: ferestrele sunt obloane, un candelabru a fost imaginat cu ajutorul unei timone și tot dintr-o timonă a fost făcută o cruce de lemn. Nikos, bătrânul marinar, era încă acolo când am fost eu pe Thiras, oferindu-ți o lumânare pe care să o aprinzi la icoana Sfântului Nicolae.

Makaroni kofto mé ktapodi

La sărbătorile populare și religioase din Arhipelagul Cycladelor (din care face parte și Santorini), acest fel de mâncare tradițional (a cărui denumire, în traducere, este „macaroane scurte cu caracatiță”) e similar cu ceea ce este la noi „fasolea cu cârnați”. La prepararea lui nu va lipsi dintre ingrediente vinul, care în Santorini ține de multe ori loc de apă (insula neavând surse de apă potabilă). Rețeta de mai jos am aflat-o de la unul dintre enoriașii Bisericii Panagia Mirtiodissa din Kamari, al cărei hram are loc în fiecare an la 24 septembrie. Este nevoie de: 500 g macaroane scurte, 1 kg caracatiță, 10-12 roșii cherry coapte (tăiate mărunt), 1 ceapă (tăiată mărunt), 100 ml ulei de măsline, 1 cană cu vin roșu, 6 căni cu apă, 1 frunză de dafin, 1 baton de scorțișoară, sare și piper. Modul de preparare este următorul: se curăță caracatița, apoi se pune într-un vas pe foc, fără apă, timp de o oră, întorcându-se pe ambele părți până se înroșește. Se scurge zeama lăsată și se taie bucățele. Într-o oală se călește puțin ceapa, se adaugă caracatița, roșiile, sarea, piperul, scorțișoara și se toarnă vinul și apa. Se fierbe 50 de minute, după care se adaugă pastele, continuând procesul de fierbere încă 15 minute. Mâncarea se servește caldă, cu o felie de pâine alături (care se întinde, la urmă, în sosul picant).