de Mariana Borloveanu
Puțină lume știe că, în cei de pe urmă ani din viață, Mihai Eminescu se retrăgea adesea într-o căsuță de la marginea Văratecului, în imediata apropiere a „pădurii de argint”. Farmecul locului era întregit la vremea aceea de întâlnirile cu Ion Creangă și alți scriitori ai vremii. Tot aici, din sufletul îngenuncheat de dor al poetului, s-au născut nemuritoare versuri, în duhul unei iubiri imposibile cu poeta Veronica Micle. Despre căsuța de la marginea pădurii de mesteceni, în care a prins viață poemul „Călin (file din poveste)”, au lăsat mărturii în timp măicuțele Evpraxia și Tatiana de la Mănăstirea Văratec. Am revenit în locul acela de vreo trei ori în ultimii ani, nădăjduind că într-o bună zi casa va fi restaurată, din păcate, însă, am regăsit o ruină.
În sfântul lăcaș viețuiesc 380 de maici
Am poposit la Văratic într-o zi în care razele de soare blând, coborau printre florile înrourate care înveșmântează vatra monahală în orice anotimp. Dacă ar fi să fac o succintă descriere a locului, mănăstirea este situată într-o poiană de la poalele munților, în satul Văratec din comuna Agapia, județul Neamț. Cine ajunge în locul acesta binecuvântat de Dumnezeu, găsește acolo o vatră monastic deosebită. Viața monahală a Mănăstirii Văratic este oarecum atipică, având în vedere faptul că o parte a maicilor viețuiesc în obște, iar celelalte în căsuțele lor. După cum mi-a mărturisit maica Iosefina, stareța acestei sfinte mănăstiri, au mai rămas vreo 380 de maici care au ales să viețuiască aici, în una dintre cele mai mari mănăstiri din sud-estul Europei. Tot de la sfinția sa am aflat că o mănăstire „de sine” ca aceasta, este un lăcaș monstic în care fiecare monahie are gospodăria ei, casa ei, unde formează trei-patru ucenice, al căror traiect de viețuire și de spiritualitate se va contura pe aceleași coordonate monahale. După ce am gustat din bucuria slujbelor mănăstirești, am încercat alte și alte popasuri duhovnicești în încinta mănăstirii mângâiate de har.
Cu fiecare popas am simțit cum se destramă o legendă
În curtea interioară a Mănăstirii Văratec, m-am oprit în fața statuii de bronz a Saftei Brâncoveanu (fiica lui Teodor Balș și a Zoei Rosetti-Balș), care a dăruit mare parte din odoarele liturgice ale mănăstirii și multe alte ajutoare materiale, necesare viețuirii monastice. Din locul acesta priveliștea este la fel de generoasă și de încântătoare. Maica Marina mi-a povestit cum că în locul acesta, undeva între biserică și clopotniță a fost casa în care o vreme a locuit Veronica Micle. În cele două odăi luminoase ale măicuței Fevronia, aceasta i-a păstrat o parte din lucruri până acum aproape un veac, când casa a ars până în temelii. Tristă amintire. Rămânând pentru scurtă vreme acolo, aveam senzația că aud glasul cristalin al Veronicăi, despre care măicuțele povesteau cum își îneca dorurile în pricesne. Am ocolit biserica și mi-am continuat drumul pe ulița stâmtă din dreapta, la capătul căreia am ajuns lângă cimitirul mănăstirii. Știam că dincolo de cimitir fiorul trecutului mă va țintui din nou. Din grădina cea înveșmântată în flori, m-am trezit într-un alt peisaj de poveste. Mă aflam cumva deasupra satului mănăstiresc al Văratecului, în fața unui peisaj împădurit și oarecum împietrit. După ce am trecut de Pârâul Țigăncii, am ajuns lângă casa îngenuncheată de timp. Când am venit întâia oară aici, casa încă mai păstra duhul lui Eminescu. Prin ea pătrundea vântul în voie, pentru că nici atunci nu mai avea nici uși, nici ferestre. Nu știam nimic la vremea aceea, așa cum mai nimeni nu știe nici azi de existența acestei ruine de-acum. Încă din urmă cu zece ani fiecare pas trebuia făcut cu atenție pentru că lemnul era putred și scârțâia înfiorător, dar clădirea era încă pe temei și la vremea aceea altfel am trăit popasul acolo.
Cutreiera „codrii de aramă” alături de Ion Creangă
Faptul că Eminescu a locuit o vreme aici este incontestabil. Există un document din care reiese faptul că începând cu anul 1874, Mihai Eminescu a închiriat această casă de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Din mărturiile maicii Eufrosina, preluate de alte măicuțe care au viețuit aici, se știe că în căsuța aceasta de lângă codru, multe clipe au prins aripi de vers și multe doruri ale poetului s-au scris peste timp. Aceasta povestea cum îl vedea adesea pe Ion Creangă, îmbrăcat sobru, într-o haină neagră de postav, cutreierând pădurea alături de rebelul cu sufletul trist, Eminescu. Măicuțele nu s-au apropiat niciodată de locul în care, fie și pentru puțin timp, acolo respira un geniu. Acestea au strâns povești peste timp, cu bucuria de a fi trăit lângă căsuța învăluită în doruri și mister. Din păcate, atât a mai rămas. Azi casa s-a transformat în ruină și nimănui nu-i pasă de ceea ce pentru poetul nepereche a fost un colțișor de rai. Mulți dintre scriitorii români au trecut pe la Văratec, fie din curiozitatea de a cunoaște locul, fie din dorința de a încropi cuvinte alese. Încă mai dăinuie mărturii despre popasurile ocazionale ale scriitorilor Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Gala Galaction, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir, dar cel care a ales ca loc de creație și meditație această căsuță de lângă codru a fost fără tăgadă doar Eminescu. În căsuța aceasta peste care la vremea aceea Ceahlăul își revărsa mireasma pădurilor, apusuri și răsărituri au născut crâmpeie de vers sau poeme de mare valoare. Căsuța de la Văratec era o mărturie vie acelor vremuri. Nu mai este... Acum câteva zeci de ani a încercat o măicuță mai tânără să viețuiască în casa de lângă pădurea de argint, dar după câteva luni a cerut blagoslovenie să plece pentru că „e multă durere în locul acela… te sfâșie pur și simplu”. De-atunci s-a tot sfârşit casa, încet-încet. Ruina de astăzi este o durere surdă în fața nepăsării oamenilor.
Aici a scris poemul „Călin (file din poveste)“
Oricine a ajuns măcar o dată la casa în care Eminescu a locuit o vreme, recunoaște locul din prima clipă. Imaginea este surprinsă cu mare fidelitate: drumul care trece prin codrii de aramă cu copaci seculari și care în final se oprește în fața pădurii de mesteceni („de argint”): „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ S-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind”.
Mormântul Veronicăi Micle
Veronica Micle, muza care l-a inspirat pe Mihai Eminescu în creațiile sale și a cărei iubire a rămas ancorată între spațiu și timp, a ales să-și doarmă somnul de veci la Văratec, aproape de „pădurea de argint”, în cimitirul bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul”. Pe lespedea rece a mormântului ei sunt scrise aceste patru versuri: „Şi pulbere ţărână din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va rămânea”.