de Mariana Borloveanu

Pentru că tainele pustiei nu pot fi înțelese din afara acestei fascinante lumi ascetice, am făcut popas de rugăciune chiar în inima sihăstriei din Munții Builei. Și pentru că Bunul Dumnezeu a rânduit ca duhovnicul pustnicilor să fie și duhovnicul meu, voi păstra cu sfințenie această binecuvântare, alături de toate trăirile duhovnicești din lumea pustiei. În zile și nopți petrecute printre pustnici, în lumea de taină a sihaștrilor aveam să înțeleg că isihasmul este un alt mod de viețuire, departe de lume, în locuri ascunse, acolo unde totul se identifică cu privegherea, asceza și neîncetata rugăciune. Povestirile duhovnicești din materialul de față, constituie o filă isihastă la care noi mirenii ajungem doar în situații cu totul aparte. Aceste mărturisiri de taină i le datorez întru totul ieroschimonahului Varsanufie (foto) din Pustia Builei, unul dintre puținii pustnici ai zilelor noastre. Lângă avva am trăit atâtea ceasuri de tăcere, încât am început să simt că seva cuvintelor este mult mai curată, atunci când rodește din umile tăceri.

„Viaţa austeră, postul, metaniile, privegherile de toată noaptea, încununează «Rugăciunea Inimii»”

- Noi mirenii ajungem doar ocazional în inima pustiei, venim și plecăm. Dar pentru că Dumnezeu m-a învrednicit cu acest popas duhovnicesc, necunoscut mie până atunci, după zile și nopți de priveghere și rugăciune, după ce am trăit în duhul pustiei și al pustnicilor, aș vrea să știu cum arată pustia în percepția unui sihastru?

- Dincolo de dulceața Sfintei Liturghii și a privegherilor înveșmântate în smirnă și tămâie, în sihăstriile din inima munților te simți mai aproape de cer. Retragerea în sihăstrie este o încununare a unor nevoinţe duhovniceşti, săvârşite îndeosebi în viaţa de obşte, dar şi în lume. Locurile retrase reprezintă un mediu adecvat pentru aceia care se îndeletnicesc cu rugăciunea, pentru că în pustie, viaţa austeră, postul, metaniile, privegherile de toată noaptea, încununează „Rugăciunea Inimii”, iar cele ce îl înalţă cu adevărat pe sihastru în trăirile sale duhovniceşti, ca dar de mare preţ al lui Dumnezeu, este o taină de taină. În momentul în care guști din picătura de har a pustiei, îți dorești să te apropii mai mult și mai mult, până când începi să descifrezi taină cu taină și har din harul limpezimii ascetice.

„Eşti singur, în faţa Domnului, având aşternut pământul reavăn şi acoperiş bolta cerească”

- Există un loc al privegherii isihaste despre care putem spune că este locul sfânt al rugăciunii pustnicești?

- Cea mai înaltă treaptă de vieţuire pustnicească, pe care sihaştri nevoitori ai pustiei o urmează, este vieţuirea faţă în faţă cu Dumnezeu: singur, în faţa Domnului, având aşternut pământul reavăn şi acoperiş bolta cerească. Este adevărat că acest mod de viaţă pustnicească este mai avantajat în locurile mai călduroase, acolo unde frigul şi zăpezile nu ajung niciodată. Cum să nu te simți atras de duhul pustiei, când toată seva rugăciunii și a privegherii își are veșnicia în viețuirea de pustie. Însuşi Mântuitorul Hristos, imediat după ce a fost botezat în apa Iordanului, s-a retras în Pustiul aspru al Carantaniei, urmat fiind de mulți dintre asceții acelor timpuri, acolo unde Mântuitorul S-a rugat pentru noi, pentru întreaga omenire, acolo unde Acesta a fost ispitit, acolo unde l-a biruit pe diavol. Cu siguranţă, acesta este locul cel mai sfânt al pustiei de pe acest pământ. Nu există om, care ajunge acolo, să nu simtă fiorii temători, dar bineplăcuţi ai vieţii pustniceşti. Acestui binecuvântat altar al nevoinţei pustniceşti, i se alătură în mod firesc toate locurile sfinţite prin rugăciune, prin sudorile sihaştrilor, prin nevoinţele lor.

„Nu te oprește nimeni să-L cauți și să-L găsești pe Dumnezeu”

- În general, cu fiecare zi care trece, cu toții devenim captivi unei vieți de permanentă alergătură și neliniște. Cum am putea să înlocuim această agitație cu o pace a sufletului după care cu toții tânjim? Mai putem oare nădăjdui la starea de trezvie?

- Cei care doresc să se liniştească o pot face atât în biserică, dar și în lume sau în locuri pustii. Nu este o vocaţie prin excelenţă a călugărilor. Este adevărat că monahul trebuie să practice această liniştire, dar și mireanului îi dăruiește lui Dumnezeu acest privilegiu al neîncetatei rugăciuni. Prin definiţie, „monahus” înseamnă „reunit în sine”, adică devii una cu Dumnezeu. Şi dacă vrei să devii una cu Dumnezeu, trebuie ca viaţa ta să fie într-o stare de har. Dar și mireanul o poate face, pentru că nu te oprește nimeni să-L cauți și să-L găsești pe Dumnezeu. E nevoie însă de multă trezvie. Psalmistul vorbeşte adesea despre munţi, despre locuri înalte, ceea ce ne îndeamnă să ne ridicăm de la starea pământească spre starea cerească. Coborârea minţii în inimă nu este ceva la care trebuie neapărat să gândim, această coborâre se face numai pe căile smereniei. Calea smereniei este o cale de înţelegere a propriei fiinţe. Este o stare prin care vedem slăbiciunea noastră, vedem neputinţa noastră, dar în acelaşi timp vedem şi puterea lui Dumnezeu. Aici trăieşti certitudinea că fructul se coace noaptea, într-o ardere treptată, în linişte şi lumină dumnezeiască. Cine vrea să fie pătruns de acest foc al crucii trebuie să se facă pâinea lui Hristos. Jertfa este absolut necesară. Ea ne subţiază, ne transfigurează, pentru că doar aşa vom putea primi lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât inima se micşorează faţă de lume, cu atât se dilată faţă de toate Puterile Cerești şi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu, cu toată ființa noastră. Rugăciunea în asemenea cazuri este insistentă, este strigăt. Sfinţii ridicau glasul spre Dumnezeu pentru că ei ajungeau la starea pe care Însuşi Mântuitorul a avut-o pe cruce atunci când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?!”. Sfântul Siluan vorbeşte adesea despre această părăsire şi ne face să înţelegem că nu putem ajunge la Dumnezeu dacă nu stăruim. Important este să ajungi la acea stare în care Dumnezeu să coboare în inima ta şi să te uneşti cu El, să însetezi după „Rugăciunea Inimii”. Acesta este un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l căutăm şi trebuie să-l găsim cu orice preţ, dar nu trebuie să-l forţăm pe Însuși Dumnezeu să ni-l dea. Ca orice dar, se cuvine doar aceluia care îl merită cu desăvârşire. Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt.

Măsura duhovnicească a fiecăruia numai Dumnezeu o ştie

- Dintotdeauna mi-am dorit să am o percepție clară despre dimensiunea spirituală a clipei, a locului în care viețuiesc sihaștri, a nebănuitei asemănări între trăirile în duh ale pusnicilor, ca și ale mirenilor. Oare cum se poate ajunge la acea măsură duhovnicească?

- Este minunat ca omul să aibă o viețuire bineplăcută lui Dumnezeu, dar vom putea ajunge acolo doar dacă reușim să cântărim clipa de rugăciune, indiferent de locul în care ne rugăm. În lumea pustiei fiecare clipă este unică, fiecare moment pe care îl trăim în pustie este diferit, faţă de cele pe care le-am trăit anterior. Noi trebuie să ne întremăm continuu duhovniceşte, să ne dorim o propăşire duhovnicească, nu trebuie să ne mulţumim cu starea noastră prezentă, nu trebuie să ne mulţumim cu ceea ce facem şi ce suntem. Rânduiala slujbelor, pentru un călugăr este ceva repetabil. Aici cu toţii suntem una, vieţuind călăuziţi de înduhovnicită dragoste pentru aproapele nostru. Fiecare călugăr, dar și fiecare credincios, poate fi un foarte bun rugător, astfel încât putem să luăm sfaturi duhovniceşti, putem să luăm pilde de rugăciune de la ceilalţi confraţi ai noştri care vin la pustie. Este minunat să îi asculţi atunci când aceştia îşi destăinuie frământările, lupta lor duhovnicească neîncetată. Măsura duhovnicească a fiecăruia dintre noi numai Dumnezeu o ştie. Cu toţii trebuie să creştem duhovniceşte, să nu ne mulţumim cu ceea ce suntem şi-n fiecare clipă suntem îndatoraţi să răspundem dragostei lui Dumnezeu cu această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune exprimă bucuria noastră de a-L întâlni pe Dumnezeu, durerea din suflet pentru păcatele şi neputinţele noastre, durerea şi compătimirea pentru suferinţele celorlalţi semeni ai noştri.

„Vărsăm lacrimi pentru suferinţele fiilor duhovnicești”

- Există o rânduială liturgică și în sihăstrie? Dacă, da, ce folos are mireanul care se spovedește la un pustnic?

- Buna rânduială a programului liturgic ține de formarea duhovnicească a fiecărui pustnic. Este un real prilej de a ne însuşi cuvântul de folos şi, totodată, de a ne manifesta dragostea pe care o avem pentru Bunul Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru toţi cei dragi ai noştri, care deşi sunt la mare depărtare de locul în care Dumnezeu a ales să vieţuim, rămân în sufletele noastre şi-i pomenim în permanentă rugăciune. Vărsăm lacrimi pentru suferinţele lor, iar în timpul privegherii ne gândim la necazurile şi nenumăratele probleme cu care se confruntă lumea de azi. Dar oamenii care trăiesc în lume, ar trebui să înțeleagă nevoia de singurătate a pustnicului, fără a-i tulbura rugăciunea. De la Sfinții Părinți aflăm că fiecare mirean se poate identifica în nevoinţa lui cu orice mare sihastru.

„Nimic nu-i deosebeşte pe mireni de trăitorii în pustie”

- Eu, personal, am înțeles că acolo unde se roagă pustnicul, poate striga la Dumnezeu și un mirean, respectând aceeași rânduială a rugăciunii. Dar rugăciunea unui mirean poate ajunge la intensitatea și puterea rugăciunii unui pustnic?

- Atât în lume, cât și în pustie, nevoințele rugătorilor se identifică. Eu v-am mai spus, nimic nu-i deosebeşte pe mireni de trăitorii în pustie, diferenţa o face doar modul de vieţuire al fiecăruia. În esenţă, nevoinţa oamenilor din lume, poate să fie la fel de bineplăcută ca orice nevoinţă a celui mai îndepărtat sihastru, care se roagă în sălbăticia munţilor sau în locuri neumblate de paşi omeneşti. Din Pateric aflăm că sfinţi nevoitori ai pustiei, care la un moment dat au dorit să vadă măsura duhovnicească la care au ajuns, au cerut un semn de la Dumnezeu. Astfel au fost conduşi spre cele mai îndepărtate cetăţi, acolo unde aveau să întâlnească oameni care aparent duceau o viaţă simplă, în mijlocul lumii, dar de fapt ei ajunseseră la o măsură a rugăciunii, bineplăcută lui Dumnezeu, o măsură la care se nevoiau şi sfinţii trăitori ai acelor vremuri. Orice om iubitor de viețuire pustnicească se poate ruga acolo unde simte că intră în comuniune cu Dumnezeu, dar pentru mirenii care au ajuns la o asemenea sporire duhovnicească, binecuvântarea duhovnicului este necesară. Astfel aceştia se vor simţi ocrotiţi în tot ceea ce fac, pentru că ei acceptă cu bucurie să se retragă în nevoinţă, să fie în permanenţă sub binecuvântare. Sfatul meu este acela că pentru orice moment de retragere, pentru orice experienţă duhovnicească, primul pas în acest greu început este binecuvântarea însoţită de rugăciunile pe care nevoitorul le primeşte din partea duhovnicului său. Binecuvântarea este şi o nevoie de rugăciune, de susţinere, din partea părintelui duhovnic, în care ei îşi găsesc un ideal. Această filă din trăirea mea duhovnicească, este doar un îndemn la meditație. Am vrut să transmit tuturor mesajul că, fără ajutorul duhovnicului, nimic nu este cu putință pentru a urca pe scara duhovnicească. Și dacă nu începi să urci, nu ai cum să înțelegi ce se întâmplă cu sufletul tău, cu viețuirea ta în Hristos. Ori acestea toate se pot contura duhovnicește doar sub harul binecuvântării și al împreunălucrării cu duhovnicul.

„Locurile retrase reprezintă un mediu adecvat pentru aceia care se îndeletnicesc cu rugăciunea“

„Fără ajutorul duhovnicului, nimic nu este cu putinţă pentru a urca pe scara duhovnicească“

„Viaţa de pustie se face după un riguros program liturgic“

- Cum respectă pustnicii rânduiala slujbelor ortodoxe?

- Lumea trebuie să înțeleagă că viața în sihăstrie nu este pur și simplu o retragere din lume, ci o viețuire sub permanenta ascultare și binecuvântare a duhovnicului, respectând toate canoanele Bisericii. Viața de pustie se face după un riguros program liturgic, astfel încât fiecare pustnic parcurge zilnic rânduiala slujbelor, începând cu Vecernia, Utrenia, Ceasurile și Sfânta Liturghie, acolo în taină, doar el și Dumnezeu.

„Numai acela care gustă din rugăciunea pustnicească poate simţi duhul pustiei“

- Cum poate înțelege un mirean viețuirea pustnicească?

- Pentru mireanul de rând, rugăciunea ascetică este o taină, iar pentru dezlegarea acesteia trebuie să ajungi neapărat la traiectul definitoriu al sihăstriei. Viața pustnicească este foarte greu de definit, iar pentru mireanul care își dorește rugăciunea în duh a sihaștrilor, se impune cunoașterea desăvârșită a acestora, cât și a mediului duhovnicesc în care viețuiesc. Deci, numai acela care gustă din rugăciunea pustnicească poate simți duhul pustiei.