de Simona Lazăr

Astăzi, când putem să copiem o carte cu un singur click - hai, cu două -, când tipografiile scot tiraje de mii de exemplare în doar câteva ore, când fiecare, cu puțină ambiție, poate învăța să țină un blog (care, în felul lui, e cât o carte sau chiar cât mai multe cărți), aproape nu ne vine să credem că a existat o vreme în care pentru multiplicarea unei scrieri era nevoie de săptămâni de muncă și de migală. Iar pentru generațiile de copii care, în unele țări ale planetei, trec direct pe tabletă, ocolind scrisul de mână, faptul că a existat cândva o îndeletnicire care presupunea să transcrii, scriind de mână, tomuri e ca o scenă desprinsă dintr-un film fantasy. Din varii motive - care țin în primul rând de popularizarea acestui „meșteșug”, care este și artă, totodată, dar și răspunde unei necesități - știm destul de multe despre copiști și scriptorii occidentale și prea puțin despre cei/cele din răsăritul Europei. Însă ori de câte ori cineva nu înțelege cele două cuvinte, ne repezim să aducem în memorie un model dintr-un film de mare succes: „Numele trandafirului”. Dar oare ce este de știut despre manuscrisele copiate de călugării români, din Evul Mediu până mai recent, aproape de noi, în secolul XX? Pentru a găsi răspunsuri la întrebări, am ales un interlocutor pe măsură, familiarizat și cu cartea tipărită (fie ea veche sau nouă), și cu manuscrisele, de la cărțile patristice (ale Sfinților Părinți) la cele psaltice, după care călugări și preoți au învățat cântările bisericești. Protosinghel dr. Mihai Harbuzaru (medalion) este bibliotecar, arhivist, muzeograf și ghid al Mănăstirii Sinaia, iar pentru lucrarea sa de doctorat a studiat manuscrise din patrimoniul acestei sfinte mănăstiri.

„Se cereau mai ales textele liturgice, cu care se ținea serviciul divin”

- Părinte Mihail, cred că ar trebui să începem dialogul nostru de la câteva cuvinte și de la ceea ce ele conțin - ca sens care dă greutate lumii creștine. Deci ce este un copist și ce este un scriptoriu? Și de ce, în Țările Române, unde invenția lui Gutenberg s-a impus în numai câțiva ani de la inventarea tiparului mobil, au coexistat atelierele de tipărit și cele de copiat?

- Scriptoriile au apărut cu multă vreme înaintea tiparului și nu s-au dezvoltat numai în mănăstiri - așa cum probabil crede multă lume. Dar existau și în universități - la Sorbona, de exemplu, erau copiști specializați în scrierea/ multiplicarea cursurilor, venindu-le astfel în ajutor studenților, pentru a-și putea prepara examenele.

- Putem zice că erau... centrele de xeroxare ale acelor vremuri?

- Mutatis mutandis, putem avea și o astfel de percepție și poate ar fi interesant de știut ce ar gândi un copist medieval, dacă ar ajunge în vremea noastră și s-ar afla dinaintea unui centru de xeroxare...?

- Ar simți, probabil, „concurența” și ar avea sentimentul că universul complotează ca să-i ia pâinea de la gură.

- Este și aceasta o perspectivă. Dar să revenim la acele scriptorii și la copiștii care lucrau în ele. De ce le/ îi întâlnim mai mult în mănăstiri și mai puțin în spațiul laic? Pentru că în mănăstiri, mai ales, era nevoie de manuscrise cu textele liturgice, cu ajutorul cărora se țineau slujbele în biserică, serviciul divin. În mănăstiri era nevoie mereu de manuscrise noi, pentru că cele vechi se deteriorau și atunci trebuiau înlocuite. Așa cum și în lumea occidentală existau centre de copiere cunoscute, copiști care erau renumiți, și în spațiul ortodox existau astfel de repere. Cu cât un centru era mai cunoscut, cu atât copiștii din acel centru primeau mai multe comenzi. Și nu doar din aria lor geografică, ci și din zone mai îndepărtate.

„Ieromonahul Silvestru a scris mai multe cărți ce se păstrează acum la Biblioteca Academiei Române”

- Am putea vorbi despre astfel de centre de copiere sau de copiști care au activat pe teritoriul României de azi și al căror nume a ajuns până la noi?

- Da, și aș putea să vă dau un exemplu chiar de aici, de la noi, din Mănăstirea Sinaia. În 1725 - deci la trei decenii de la înființarea acestei sfinte mănăstiri, în perioada de început a acestui așezământ monahal, era un ieromonah pe nume Silvestru, care a scris mai multe cărți ce se păstrează acum la Biblioteca Academiei Române. Și pentru că, atunci când vine vorba de centre de copiere, contează atât mâna, cât și cartea de pe care se face copierea, acest ieromonah Silvestru copia mai ales cărți din biblioteca Mănăstirii Negru Vodă, de la Câmpulung Muscel. În această perioadă deja funcționa și tiparul - aveam centre tipografice la Iași, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, dar erau puține cărți tipărite în Țările Române, circa 500 de exemplare, insuficient pentru nevoia care exista și, astfel, până prin secolul al XIX-lea a fost la mare căutare manuscrisul.  

- Scriau/copiau manuscrise călugării. Cei cu un scris frumos, caligrafic și cu multă răbdare. Dar mai erau și alte categorii de copiști? Mă gândesc că, în Occident, există mărturii despre astfel de profesioniști ai scrisului de mână care lucrau pentru bibliotecile nobililor iubitori de carte...

- La noi, erau scrise și desenate - pentru că și la noi există manuscrise frumos împodobite - în special de călugări, în mănăstiri. Dar sunt și multe cazuri de profesori care se desăvârșiseră în această artă. Îmi vin acum în minte profesorii de la prima școală românească din Șcheii Brașovului; profesori sau elevi copiau cursuri de care aveau nevoie în școală, le multiplicau. Și îmi vine acum și un alt exemplu: Ioniță Stoicescu Logofețelul care era, pe la 1850, profesor de muzică la Ploiești. Fiind foarte bun cântăreț și pentru că nu se găseau cărți de psaltică - fiindcă de abia atunci începuseră a fi tipărite - acesta primea comenzi de la mănăstiri sau de la preoți pentru lucrări de psaltică, îndeosebi. El, în timpul liber, scria câte o carte de psaltică. Noi avem în biblioteca mănăstirii cărți copiate astfel.

„Nu oricine putea să scrie într-o vreme în care cei mai mulți erau analfabeți”

- Răsfoind arhiva Mănăstirii Sinaia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, am constatat că unele documente sunt scrise caligrafic și mă gândesc că acolo e tot mâna unui copist...

- Da. Ei copiau mai ales lucrări de psaltică, dar și scriau - sau doar transcriau - și scrisorile mănăstirii. De obicei, îndeplineau funcția de secretari, iar acești copiști, aici, la noi, la Sinaia, au scris până târziu. Îmi aduc aminte de un părinte, Ursu, de aici din Sinaia, care a scris până prin anii 1980. Am găsit partituri scrise de el, de mână. Și eu am scris, când eram la Seminar! Psaltica se învață pe loc. Când ești la școală, cel mai ușor e să înveți scriind: asta urcă, asta coboară... Prin biserici și mănăstiri există încă multe manuscrise psaltice scrise de elevi. De seminariști. Scriau ca să învețe. Sau, am mai auzit că primeau canon, în mănăstiri, călugării, să scrie câte o carte. Ia, în bibliotecă, luați-l pe sfântul cutare, și scrieți! Un canon, așa cum era pe vremuri când se dădea pedeapsă copilului să scrie de 100 de ori! Să scrie, de exemplu, despre smerenie. Cei care erau copiști adevărați se recunosc după ceea ce au lăsat. Părintele Silvestru a lăsat vreo cinci manuscrise, și nu orice fel de manuscrise. Și nu oricum scrise... Dar gândiți-vă: nu oricine putea să scrie într-o vreme în care cei mai mulți erau analfabeți.

„Erau foarte căutate învățăturile lui Teodor Suditu”

- Ce se scria și pentru cine se scria? E important de știut aceste informații, pentru a avea un tablou complet al artei scrisului, în perioada medievală și modernă.

- În mănăstire era foarte important să ai scrierile sfinților părinți, filocalia, Teodor Suditu... Erau foarte căutate învățăturile lui, ale lui Dorotei...

- Nu Biblia?

- Biblia nu prea era copiată. În primul rând pentru că este de mari dimensiuni și în al doilea rând pentru că era deja tipărită. Avem Biblie în bibliotecă și erau puțin folosite. Pentru că ortodocșii ascultă Biblia în liturghie, iar dacă participă la noi, la mănăstire, o pot auzi în fiecare zi. Se citește Noul Testament - câteva fragmente - și Apostolii, care sunt tot fragmente din Biblie. Însă era foarte important pentru renașterea monahală isihastă paisiană de la sfârșitul secolului al XVIII-lea să existe cărți. Sfinții părinți. Sfaturile duhovnicești. Paisie Velicicovschi este cel care a tradus Filocaliile, din limba greacă în limba română și din română în slavonă. Avea în jurul lui o grămadă de copiști. Sigur, și înainte de el au fost astfel de părinți cărturari, dar în general, pentru monahi pe primul plan era biserica și pe locul al doilea biblioteca. Și atunci era vital să ai cărți.

- De ce ar copia cineva un text vechi, astăzi? De dragul de a excela în caligrafie? Din dorința de a pătrunde mai bine sensurile unei cărți. Pentru că scriind, este știut, adâncim mai mult cunoașterea. Citim și scriem, totodată, deci folosim mai mulți neuroni pentru unul și același text.

- Puțini se mai aventurează azi să mai scrie textele vechi. Poate să transcrie un manuscris muzical. Dar cei mai mulți își spun: „Nu mai are rost să copiez un text vechi. Găsesc totul în pdf, online. Biblia e pe net și dacă vreau să caut ceva, este suficient să scriu un cuvânt și atunci găsesc instantaneu versetul”. Chiar și eu, când îmi fac predicile, caut anumite cuvinte pe calculator.

„Regina Elisabeta a copiat o Evanghelie pe care a donat-o Mănăstirii Argeșului”

- A existat o vreme în care și femeile copiau manuscrise ori le împodobeau. Mai ales în Occident, era comună această imagine a femeilor din clasa superioară, brodând, citind și scriind... La noi, mai puțin se păstrează relatări despre astfel de femei, dar cred că doamnele de onoare ale reginelor noastre mai făceau asta. Poate chiar aici, în mănăstire, pe când perechea regală își petrecea verile la Sinaia, înainte ca Peleșul să fi fost construit...

- Pe vremuri, Regina Elisabeta mai scria astfel, broda. Știu că există o evanghelie caligrafiată de Elisabeta, care se păstrează la Curtea de Argeș. Pe de altă parte, știm că Regele Carol I sculpta...

- Revenim la copiști? Poate... la copiștii oraşului Sinaia? Este ceva anume ce trebui să reținem despre ei?

- E important că la Sinaia au fost copiști încă de la început. Era acest ieromonah Silvestru, care copia manuscrisele de la Negru Vodă pentru Sinaia. Însă starețul de acolo, văzându-l că scrie așa frumos, i-a comandat și el câteva manuscrise. După 1800, a mai fost un copist de la care au rămas manuscrise, monahul Dometie, și am găsit o însemnare de la 1840, care vorbește despre Școala de la Mănăstirea Sinaia.

„La Mănăstirea Sinaia a existat o școală monahală în care se învăța muzică psaltică”

- Ce fel de școală? Și cine o frecventa? Pe vremea aceea, aici era „pustiul Bucegilor”, „pustiul Prahovei”, cu puțini locuitori, deci și puțini copii de școală.

- La noi, la mănăstire, a funcționat o școală monahală în care se învăța muzică psaltică, istorie bisericească... și cu siguranță învățau și cei care voiau să devină logofeți - secretari, cum ar veni - și preoți. Pentru că nu erau nici seminarii pe timpul acela, nici facultăți de teologie și învățau la mănăstire. Îți intra în mănăstire un țăran analfabet și trebuia să-l înveți să scrie și să citească în română, slavonă și greacă, pentru că noi, cam 100 de ani, am folosit trei limbi în biserică, între 1700 și 1800. Încă nu erau tipărite toate cărțile, nu erau traduse din greacă și din slavonă. În această perioadă, la noi au fost profesori importanți, de exemplu Naum Râmniceanu, ultimul cronicar al Țării Românești, care și-a scris cronica în Sfânta Mănăstire a Prahovei, pe la 1811. Apoi, un alt protosinghel, Varlaam Bărnățescu, care e considerat unul dintre cei mai importanți protopsalți din secolul al XIX-lea. Multă vreme, la Sinaia au coexistat două școli, cea monahală și cea laică.

Copiştii din Şcheii Braşovului

Una dintre renumitele școli de copiști de pe teritoriul actual al României a fost cea din Șcheii Brașovului - de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae, în curtea căreia a început să funcțuioneze, cu mai mult de jumătate de mileniu în urmă, și prima școală românească. Înainte ca Diaconul Coresi să înceapă munca lui de multiplicare - cu ajutorul tiparniței! - a cărților bisericești, au existat în Șchei mai mulți cărturari (preoți, diaconi, fii și fiice de preoți) care s-au întrecut în a copia multe lucrări de învățătură și morală creștină. Erau, de asemenea, cărțile necesare școlarilor mici pentru a deprinde scrisul și cititul, precum și acelora care cântau în strană, pentru a învăța tainele cântărilor bisericești. În secolele XV-XVI, cărțile erau multiplicate de copiști, de dieci, grămptici, dascăli și preoți. Ele se scriau / copiau în slavonă și română. Iată și câteva nume de copiști și grămătici brașoveni care au lăsat în urma lor câteva zeci de astfel de titluri, pentru care au trudit săptămâni și luni. Popa Costea a trăit în a doua jumătate a veacului al XV-lea și se știe că acesta a copiat mai multe manuscrise în slavonă și română, dintre care Muzeul din Șchei păstrează câteva Mineie în slavonă. Popa Dobre a trăit la jumătatea veacului următor, se trăgea dintr-o familie de preoți și a fost „logofăt de cetate”, fiind, de asemenea, inclus în unele misiuni diplomatice, ca sol al brașovenilor, pe lângă Petru Rareș, în Moldova, și Moise, fiul lui Vlad, în Muntenia. Diacul Oprea a îndeplinit mai întâi funcția de grămătic (care grafia scrisorile domnului țării). Se știe despre el că s-ar fi aflat la Târgoviște atunci când diaconul Coresi a început a-și tipări cărțile și, de asemenea, a tipărit, împreună cu acesta, și un Octoih, la Brașov. Diacul Oprea este exemplul cel mai elocvent al unui timp care s-a aflat, în Evul Mediu, mereu la mijloc, pe puntea dintre două lumi, de data aceasta pendularea făcându-se între multiplicarea de mână a unor cărți bisericești și folosirea ingenioasei mașinării a lui Gutenberg.