de Georgiana Mihalcea

Lumânările reprezintă lumina lui Dumnezeu și Sfânta Treime. Ele sunt aprinse ca simbol al prezenței divine și al luminii care înlătură întunericul. Când cineva aprinde o lumânare, acest gest poate fi considerat o jertfă sau o ucenicie personală adusă Domnului. Este o formă de implicare activă în practica religioasă. Despre toate momentele din viața noastră în care facem acest gest am stat de vorbă cu Eusebiu Velica (foto), preot paroh al Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, Parohia Falaștoaca, comuna Comana, Episcopia Giurgiului.

„Este o jertfă adusă lui Dumnezeu”

- Ce semnificație are lumânarea în ortodoxie?

- Lumânarea în ortodoxie simbolizează, în sensul cel mai profund, sufletul uman. Aceasta este, de asemenea, o jertfă adusă lui Dumnezeu, cunoscută în cărțile vechi de slujbă sub denumirea de „jertfă de lumină”. Reprezintă, în egală măsură și credința umană, ce pâlpâie de-a lungul vieții precum flacăra, asemenea trăirilor sufletești ale vieții și care arde în totalitate, lăsând în urmă totuși fumul emanat de materie, ca o prefigurare a sufletului dreptcre- dincios ce se înalță către ceruri după sfârșitul material.

- Ce reprezintă aprinderea unei lumânări pentru vii?

- Preotul lector dr. Dan Sandu ne învață că „Lumânarea aprinsă este, în viaţa bisericească, simbolul purităţii sufleteşti, a puterii credinţei, focul iubirii creştine şi nădejdea luminii dumnezeieşti spre care speră cei care le aprind, însoţindu-le cu rugăciunea personală”. Așadar, atunci când aprindem o lumânare pentru cei vii, le exprimăm: recunoștința, iubirea și iertarea, însoțite de rugăciunea către Domnul pentru mântuirea sufletelor lor.

- Dar pentru morți?

- Ca în cazul rugăciunii pentru cei vii, lumânarea aprinsă pentru cei adormiți are aceeași semnificație: iertarea, iubirea și recunoștința noastră, la care se adaugă aducerea aminte a vieții celui adormit, care prin urmările faptelor sale pământești și prin rugăciunea urmașilor săi, până la Judecata de Apoi, poate dobândi mântuirea, de aici izvorând și importanța pomelnicelor ordodoxe ce însoțesc de obicei, flacăra mântuitoare a lumânării.

- Ce trebuie să spunem în momentul în care aprindem lumânări pentru cei dragi în viață ori pentru adormiți?

- De multe ori, pentru sufletele înduhovnicite este de ajuns gândul cel luminos îndreptat către Cer! Ne aducem aminte că Hristos Mântuitorul a propovăduit Adevărul, simplu, în pilde și prin fapte. Asemenea trebuie să fie și rugăciunea noastră tainică de la lumânărar, din fața ușii diaconești a Sfântului Altar sau din colțișorul de rugăciune al casei noastre.

„Nicio Sfântă Liturghie a Bisericii Ortodoxe nu se poate săvârși fără măcar o lumânare aprinsă”

- Când dăm preotului acatist/pomelnic de ce trebuie să fie însoțit de lumânare?

- Lumina lumânării simbolizează veșnicia și atemporaneitatea! Această forță lăsată de Dumnezeu, depășește materia și spațiul, pe când rugăciunea noastră este limitată de timp și materie, noi având posibilitatea dobândirii Împărăției Veșnice, doar prin viețuirea curată pe pământ până la trecerea către Domnul. Nicio Sfântă Liturghie a Bisercii Ortodoxe nu se poate săvârși fără măcar o lumânare aprinsă! Numele de pe pomelnicele rânduite de credincioși se pomenesc la slujba Sfintei Proscomidii ce precedă Sfânta Liturghie fiind parte indispensabilă a acesteia, în prefacerea Sfintei Euharistii cu care credincioșii se împărtășesc!

- De ce este important ca omul care se pregătește să treacă la cele veșnice să aibă lumină alături?

- Îndeosebi, în comunitățile din mediul rural, lumânarea poartă un rol aparte în mântuirea sufletească a celor trecuți la cele veșnice. În sufletul țăranului de odinioară, lumina purta aceeași însemnătate precum Taina Sfintei Spovedanii sau Sfintei Împărtășanii. Nu se poate una fără cealaltă, asemenea deplinătății Sfintei Treimi. La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna sau la căpătâiul mortului, când acesta îşi dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Așa cum credinciosul, când este în viață se împărtăşeşte la Altar, ţinând o lumânare în mână, mărturisind că este fiu al luminii lui Hristos şi rugându-se ca „foc şi lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor şi luminându-mă peste tot, spre cuvântarea de Dumnezeu cea adevărată” (Canonul Sfintei Împărtăşiri, Cântarea a III-a), tot așa și în pragul morții, când primește ultima Sfântă Împărtășanie, lumina îi este alături.

- Care este rolul acesteia în Taina Botezului?

- La Botez, lumânarea pe care o ţine în mână naşul este aprinsă imediat după întreita afundare în apă, în acelaşi timp când naşa primeşte de la preot pruncul nou creştinat într-o pânză albă, iar strana cântă troparul „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult-Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru”. Așadar lumânarea se aprinde pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin Botez se face fiu al luminii lui Hristos.

- Dar în cea a Cununiei?

- Lumânările de cununie sunt purtate în biserică de către naşi, care le ţin aprinse pe parcursul desfăşurării ceremoniei religioase. Mai sunt cunoscute şi ca făclii, având simbolul luminii credinţei care trebuie să-i însoţească în viaţă pe miri. Acestea se aprind de la lumina din sfeşnic, de către preot, arătând că de la Hristos îşi trage seva viaţa de familie, fiindcă El a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii. De va veni cineva după Mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Potrivit acestui verset biblic, făcliile Îl reprezintă pe Hristos care călăuzește drumul celor care se însoţesc prin cununie. Ele mai simbolizează şi modelul luminos al naşilor, care, în calitate de părinți spirituali, îi vor călăuzi pe miri pe drumul vieţii, iar una dintre rugăciuni precizează că mirii trebuie să „strălucească precum luminătorii pe cer”, adică să devină model de familie pentru alţii. Tocmai de aceea, la finalul slujbei, mirii ies din biserică purtând făcliile ei înşişi, pentru că devin familie, model al iubirii binecuvântate de Dumnezeu în biserică.

„La cel adormit ajungem precum Magii la ieslea Pruncului Iisus“

- Când ne rugăm acasă trebuie să o aprindem? De ce?

- Întrucât acasă este „mica noastră biserică” îngenunchind în fața „micului nostru Altar” și aducând rugăciuni de slavă, de mulțumire și de cerere către Domnul, nu facem altceva decât să apropiem sufletul nostru tot mai mult de Cer, precum flacăra lumânării ce arde doar vertical ca fumul jertfei de odinioară a lui Abel, fiul protopărinților noștri Adam și Eva. Fumul lui Abel devine flacăra lui Hristos odată cu venirea Fiului Omului atât pe pământ, cât și în trupul plăsmuit de Acesta din țărână, ce este templu al sufletului.

- La vizitele mormintelor celor dragi obișnuim să le ducem flori și lumânări. De ce e bine să facem asta?

- Este bine să adăugăm că alături de acestea, credincioșii tămâiază mormântul și îmbină armonios mireasma florilor, a cearei naturale cu cea a smirnei și tămâiei. La cel adormit ajungem precum Magii la ieslea Pruncului Iisus, cu daruri, ca o evidențiere a sfințeniei sufletului uman ce merge în Împărăția Cerească și se unește cu Hristos în ceata drepților. Acest ambient duhovnicesc de la mormântul celor dragi, simbolizează Raiul, adică locul luminat, locul de verdeață și de odihnă veșnică a sufletului dreptcredincios.