de Georgiana Mihalcea

Toaca şi clopotul sunt singurele instrumente muzicale acceptate în biserica ortodoxă. Prima este ca o rugăciune adusă lui Dumnezeu, marcând trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic și chemarea la rugăciune a credincioșilor. Ieromonahul Dometian (foto), de la Schitul „Sfântul Apostol Andrei”, Comănești, Bacău, ne-a vorbit despre acest instrument cu măiestrie spirituală aparte și cu multe detalii neștiute până acum. Cântecul toacei face legătura între pământ și cer, între uman și divin, între ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște. Să descoperim, împreună, tainele acestei unelte divine.

„Sunetul său este asemuit cu loviturile de ciocan cu care au fost bătute cuiele în mâinile și picioarele Mântuitorului”

- Cum ați descrie toaca?

- Dintr-o perspectivă personală, aș spune că toaca este, în primul rând, o chemare, o aducere-aminte, însă cred că sunetul ei este astăzi răsunetul unei mărturii, o asumare publică a credinței. În același timp eu o percep și ca pe o tânguire aparte, un plâns al dulcii întristări exprimat către cer și răspândit sonor în văzduh. Toaca este în mod tradițional o scândură de lemn (sau o bucată de fier) lungă de aproximativ 2-3 m și lată de aproximativ 20 cm, în care se bate în mod ritmic și melodios, la mănăstiri și biserici, cu unul sau două ciocănașe confecționate tot din lemn, la orele fixate pentru rugăciune.

- Ce legătură există între lemnul său și Crucea Domnului?

- Simbolistica lemnului este strâns legată de omul primordial, de protopărinții noștri care din lipsa de pază a minții, au căzut în neascultare, mâncând din pomul din care Dumnezeu le ceruse să se ferească a gusta. Apoi din lemn este alcătuită corabia lui Noe precum o vistierie de mare preț, în care Dumnezeu a hotărât să păstreze darurile Sale cele mai însemnate precum niște semințe, realizându-se astfel o primă restaurare a lumii și a omului, prin potop. La finalul construcției corabiei, Noe este îndemnat de Dumnezeu să bată cu un ciocan într-o bucată de lemn rămasă de la construcție, dimineața, la prânz și seara, pentru a-i înștiința pe oameni în legătură cu iminența potopului și, totodată, pentru a-i îndemna să se pocăiască și să se convertească. Tot în acest mod a chemat, ulterior, și animalele pe corabie. Știm iarăși cum Lot a sădit trei lemne uscate în pământ pe care le-a udat zilnic, în urma sfatului primit din partea unchiului său Avraam, ca lui și fiicelor sale să li se ierte păcatul incestului. După trei ani, lemnele au înverzit și din ele a crescut un copac falnic, iar pe locul unde a crescut acel arbore, se găsește astăzi Mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim. Mai târziu, Regele Solomon a zidit Templul din Ierusalim, iar copacul lui Lot a fost tăiat pentru lucrări, însă tulpina dovedindu-se a fi dintr-o esență prea tare, a fost abandonată la marginea cetății, de unde a ajuns ulterior în scăldătoarea Vitezda. Când conducătorii poporului ales au obținut de la Pilat condamnarea la moarte a Mântuitorului, iar guvernatorul le-a spus: „Luați-l și răstigniți-l” (Ioan 19, 6), aceștia au poruncit să fie adus lemnul lui Lot din scăldătoarea Vitezda, aflată în apropierea pretoriului roman, pentru că lemnul respectiv era renumit pentru duritatea și greutatea lui. Iată că lemnul obținut prin tăierea copacului lui Lot, odrăslit din cele trei surcele uscate pe care le-a udat timp de trei ani, ajunge să fie Lemnul de viață dătător al Sfintei Cruci, Altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos. Așadar, aceasta este asemănarea, că din aceeași fire a lemnului este confecționată și toaca, centrul slujbelor dumnezeiești având drept nucleu aducerea aminte de jertfa Mântuitorului de pe Cruce și răscumpărarea noastră prin Sângele cel curs din coasta Sa. Sunetul de toacă este asemuit cu cel pe care l-au scos loviturile de ciocan cu care au fost bătute cuiele în mâinile și picioarele Mântuitorului, la momentul răstignirii Lui pe cruce.

„I se mai spune «trâmbița îngerilor»”

- Ce rol are în cultul ortodox?

- Alături de sunetul clopotelor, toaca are rolul de a anunța începerea slujbelor bisericii, de a chema la rugăciune obștile monastice și pe credincioșii din parohii, de a evidenția momente importante ale slujbelor precum Ceasurile, începerea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, a Axionului, Sinaxarul din cadrul slujbei Utreniei, și altele, fiind folosită și în procesiuni.

- Care este, pe scurt, istoricul ei?

- Se pare că originile ei provin din Levant și Egipt unde era folosită de monahi spre a-i chema pe frați la rugăciune. Datorită faptului că era mult mai lesne de procurat și de realizat decât un clopot, s-a răspândit destul de repede, cu precădere în zona Orientului creștin. În plus, odată cu interzicerea tragerii clopotelor în teritoriile cucerite de musulmani, toaca a cunoscut o cu atât mai mare întrebuințare și răspândire în Bisericile Orientale sau în Sfântul Munte Athos (rămas singurul loc din imperiu unde otomanii au permis tragerea clopotului). Liturgistul rus Pavel Lebedev atestă, în studiile sale de liturgică, intrarea în uz a chemării la rugăciune prin lovituri cu ciocanul într-o scândură, începând cu secolul al IV-lea. În secolul următor, Sfântul Ioan Casian, aflat în sudul Galiei, și Paladie, episcopul Helenopolisului, atestă folosirea ciocănelelor de lemn cu care se bătea în ușile chiliilor pentru a-i deștepta pe monahi sau pentru a-i chema la rugăciunea de obște, toaca fiind atestată în inventarele multor biserici ale aceluiași secol. Ioan Moschos menționează un secol mai târziu obiceiul chemării monahilor din lavra lui Calamon de lângă Marea Moartă, la procesiuni funerare și la serviciul divin, prin baterea toacei. Sfântul Sofronie al Ierusalimului atestă, în secolul al VII-lea, folosirea ei în Orient, numind-o chiar „trâmbița îngerilor”. Toaca este atestată chiar și în actele Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), iar Sfântul Teodor Studitul o prezintă, în secolul al IX-lea, precum un instrument foarte vechi, ceea ce demonstrează folosirea ei în mod tradițional în Biserică. Fiind folosită cu precădere de monahi, cei care doresc o viață îngerească, sunetul de toacă în primul rând, îi trezește și îi cheamă la rugăciune pe cei care vor să viețuiască asemenea lor. În al doilea rând, ea cheamă în numele Sfinților Îngeri la împreună-liturghisirea cerească și pământească a acestora și a oamenilor, în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii.

„Există diferențe între modul în care se bate toaca în zilele de rând și felul în care se bate toaca în zilele de sărbătoare sau în perioada Postului Mare”

- În ce momente ale slujbelor religioase este folosită?

- De obicei, toaca se bate la începutul slujbelor bisericești, pentru a-i chema pe credincioși la rugăciune și împreună-slujire. Toaca se bate acompaniată de clopote sau singură, în funcție de situație. Fiind tot o formă de rugăciune, în mănăstiri se merge întâi la cel mai mare pentru a lua binecuvântare de a bate toaca, apoi se începe prin a face trei închinăciuni însoțite de rugăciunea: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul și mă miluiește!”, și abia după această rânduială, se începe lovitul în toacă. În ceea ce privește actul liturgic ortodox, toaca îndeplinește atât rol de delimitare temporală (adică trecerea de la timpul profan la cel liturgic), cât și spațială, care reprezintă delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca în sensul invers al acelor de ceasornic. Toaca se bate în jurul orelor 15:00-16:00, mai exact când se apropie slujba de seară, sau Vecernia, iar apoi la miezul nopții pentru a anunța slujba Miezonopticii și a Utreniei. Fiecare dintre cele trei tipuri de toacă se bate într-un anumit fel: astfel, toaca mică din lemn se bate în timp ce se înconjoară biserica, în sens invers acelor de ceasornic. Mai întâi se bate înaintea bisericii, iar apoi, în ordine, pe latura sudică, pe cea de răsărit, pe cea de nord și, la final, din nou în fața bisericii. Cel care bate toaca se oprește pe fiecare latură și face câte trei închinăciuni, după care continuă să bată în toacă cu o ritmicitate prin care cel care o bate este chemat la o stare de contemplare, la o stare de jertfă, pentru că în mâinile lui stă binecuvântarea vieții liturgice. Toaca mare se bate de obicei împreună cu clopotele la începerea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii în trei stări, înaintea fiecărei stări făcându-se închinăciuni, sau înaintea slujbelor de priveghere precum la Praznicele Împărătești sau la Sfinții mari ai Bisericii, în timp ce „tochița” de fier se bate pentru a semnala momente mai importante ale slujbelor, precum Sinaxarul din cadrul slujbei Utreniei. Totodată, la unele mănăstiri, „tochița” se mai bate și pentru a chema obștea la masă. Potrivit Tipicului Bisericesc, există diferențe între modul în care se bate toaca în zilele de rând și felul în care se bate toaca în zilele de sărbătoare sau în perioada Postului Mare și, bineînțeles, că pot exista variații în folosirea ei, de la o parohie la alta, în mănăstiri păstrându-se o utilizare cvasi-uniformă pe tot parcursul anului.

„A bate toaca nu este un drept, ci este rodul experienței și al jertfei de a putea trăi starea de Apostol”

- Cine are dreptul să bată toaca și ce pregătire ar trebui să aibă pentru asta?

- A bate toaca nu este un drept, ci este rodul experienței și al jertfei de a putea trăi starea de Apostol. Putem să-l numim pe cel care bate toaca apostol, deoarece el este începătorul sau înaintemergătorul săvârșirii slujbelor. Cel rânduit să bată toaca este deci modelat prin jertfa deprinderii ritmului și a bătăii în toacă, precedate de binecuvântarea Părintelui Stareț sau, după caz, a preotului ori a celui mai mare, ce îi rânduiește această ascultare. Nu oricine poate bate toaca. Pentru acest lucru este necesară o îndemâ- nare aparte, ureche muzicală și ritmicitate, fără de care nu este posibilă redarea plăcută a sunetului de toacă. Nu se bate doar de dragul de a lovi într-un lemn, ci se cere o muzicalitate plăcută auzului, care să trezească în cei care-l aud sentimentul dragostei de Dumnezeu și dorința de a se ruga. Totodată, nu-i de ajuns nici doar talentul sau urechea muzicală, fără o viață duhovnicească, de rugăciune, o viață curată în concordanță cu valorile Bisericii. Prin urmare cel care va fi rânduit spre această ascultare va îmbina pe cât posibil cele două aspecte detaliate anterior, fără de care nu poate exista un duh cu adevărat duhovnicesc în chemarea redată prin intermediul sunetului loviturilor de ciocan în toacă.

„Am deprins și eu arta «cântului» de toacă: întâi ritmul, apoi în timp ce ții isonul cu mâna stângă, creezi armonii cu mâna dreaptă”

- Sfinția voastră unde a deprins această știință?

- Nu consider că am deprins încă această știință. Nu mă consider un „virtuos” al bătutului la toacă, dar pentru nivelul schitului nostru, să spunem că îndeplinesc misiunea aceasta la un nivel mediu. Încă din primele luni ale viețuirii mele ca frate începător am fost atras de această formă de rugăciune tainică și am fost fascinat de abilitățile ce-ți sunt necesare pentru a reuși să exprimi într-un mod melodios ritmicitatea loviturilor de ciocan în toaca de lemn. Inițial luni de-a rândul mergeam doar să-i privesc pe părinții care aveau darul de a bate toaca într-un ritm cu adevărat monastic și extrem de plăcut, iar mai apoi am fost îndemnat de ei cu dragoste frățească să învăț, observându-mi dorința și curiozitatea față de acest lucru. Mi-au fost pedagogi dragi, și mi-au dăruit din darul lor, din dragostea lor, și astfel am deprins și eu, pe cât posibil, arta „cântului” de toacă: întâi ritmul, apoi în timp ce ții isonul cu mâna stângă, creezi armonii cu mâna dreaptă.

- De ce este supranumită „lemnul dătător de viață duhovnicească”?

- Purtător de mesajul chemării creștinilor la rugăciune, la slujbă și la Cina Sfintei Liturghii, sunetul loviturilor de toacă devine cu adevărat unul dătător de viață duhovnicească. Prin acest mesaj cu caracter eshatologic, împlinim Legea nouă a Mântuitorului de a ne iubi unii pe alții, precum și El ne-a iubit pe noi, jertfindu-ne asemenea Lui pe altarul nevoinței personale, în slujba aproapelui. Dorind să împărtășim și celorlalți ceea ce Hristos a făcut simțit inimii noastre, „trâmbițăm” din toacă și din clopot precum femeia cananeancă: „Veniți de vedeți un Om care mi-a spus toate câte am făcut!” (Ioan 4, 29). În vremurile în care din ce în ce mai multe lăcașuri de cult au înlocuit rânduiala clasică a lovirii în toacă și a trasului clopotelor, cu sunete emise de difuzoare audio prin intermediul stick-urilor USB ce fac posibilă redarea diverselor sunete descărcate de pe internet, clasicul răsunet de toacă și clopot va fi asemenea unei guri de aer proaspăt de munte, a unei guri de apă rece de izvor, autentică și plină de valoare.

„Toaca este mai veche decât clopotul. Din vechime şi până în zilele noastre, auzul ne-a fost îndulcit de sunetul duios şi înălţător al clopotelor acompaniate de toacă, ştiind că suntem aşteptaţi la Cina Împăratului Iisus Hristos pentru a pregusta veşnicia“

Sfântul Sava și Sfântul Pahomie cel Mare îi îndeamnă pe cei care bat toaca să rostească Psalmul 50 sau Rugăciunea Inimii în timp ce fac acest lucru. E bine ca toată lucrarea noastră în această lume să aibă drept temelie rugăciunea, care liniștește sufletul și trupul cu darul lui Hristos, așternând pace inimii

„Sentimentul care pe mulţi îi încearcă este acela de dulce întristare“

- Ce sentimente are în suflet călugărul sau preotul atunci când bate toaca?

- Preotul nu prea bate în general toaca, ci călugărul rânduit cu ascultarea de paracliser sau mireanul din parohie care primește această ascultare sau binecuvântare de a bate toaca, ambii însă trebuie să știe că săvârșesc o lucrare pentru Dumnezeu. Este un înainte mergător precum Sfântul Ioan Botezătorul sau Apostolii, care pregătește calea celor care sunt chemați la refacerea comuniunii de iubire din cadrul Trupului Tainic al Bisericii, ale cărui mădulare suntem prin Botez. Apoi, sentimentul care pe mulți îi încearcă, este acela de dulce întristare, sunetul ciocanelor în toaca mică aducând în minte prin închipuire, momentele în care cuiele străpungeau mâinile și picioarele Mântuitorului pe cruce. Faptul că de obicei cel care bate toaca este singur, fiind primul care vine la biserică înaintea tuturor, cu atât mai mult amplifică sentimentul de însingurare și de durere pentru Jertfa Mântuitorului nostru Hristos. Astfel, inima se înmoaie, ochii se umezesc iar lacrimile devin mărgele calde pe obrazul roșit de sentimentul vinovăției personale. Așa se naște un moment de rugăciune curată, sinceră și autentică. Dacă din varii motive persoana care bate toaca nu se poate ruga fie și formal, să aibă măcar un gând bun, pentru sine și pentru întreaga omenire.

„Există trei categorii de toacă, după dimensiuni şi rolul liturgic al fiecăreia“

- Câte feluri de toacă există? Și când se folosește fiecare?

- În afară de cele două tipuri de toacă în funcție de materialul din care aceasta este confecționată (lemn sau fier), există trei categorii de toacă, după dimensiuni și rolul liturgic al fiecăreia dintre acestea, după cum urmează: toaca mare este realizată din lemn de esență tare, adică fag, paltin sau cireș, iar cele două ciocănele cu care se bate sunt fabricate dintr-o esență de lemn și mai tare (stejar, carpen, corn sau salcâm). Ca dimensiuni, este cea mai mare și poate ajunge la o lungime de până la 4 metri, cu o lățime de până la 0,5 metri și o grosime de până la 25 cm. Acest tip de toacă este fixă, fiind atârnată la cele două capete cu frânghie sau cu lanțuri. De obicei este fixată în clopotniță, însă poate fi văzută și la streașina bisericii sau undeva în apropierea lăcașul de cult. Este folosită la începutul Sfintei Liturghii, a slujbelor de Priveghere, la Praznicele Împărătești ori la Sfinții Mari de peste an, ori de câte ori este întâmpinat un episcop care vine în vizită, sau la vreme de grindină și urgii ale naturii. În perioada Postului Mare se anunță în plus, fiecare Ceas, cu bătăi în toacă. Toaca mică sau toaca mobilă, de mână, este confecționată din lemn de aceeași esență ca toaca mare, având un singur ciocan. Așa cum sugerează și numele, această toacă este mai mică, putând măsura cel mult 3 metri în lungime, 0,3 metri în lățime, în timp ce grosimea poate varia. Acest tip de toacă prezintă o scobitură la mijloc pentru a putea fi ținută în mână și purtată acolo unde este nevoie. Toaca mobilă este folosită mai des de călugări și măicuțe, marcând începutul și finalul slujbei. De asemenea, se folosește pentru întâmpinarea unui episcop sau în procesiuni. Toaca de fier, cunoscută și sub numele de „tochiță”, a fost denumită astfel deoarece are dimensiuni mult mai mici comparativ cu celelalte două tipuri. Evident, este fabricată din fier sau din alte metale precum bronz sau aluminiu, iar forma acesteia variază de la o simplă placă încovoiată, la una care poate fi adesea decorată cu diverse inscripții, și este folosită împreună cu un ciocănel de fier. Tochița este fixă, putând fi așezată în clopotniță, la intrarea în biserică, sau chiar lângă trapeză, îndeplinind și rolul de a anunța pregătirea pentru masă a călugărilor. Este folosită în cadrul slujbei Utreniei pentru a anunța momentul Sinaxarului prin 12 lovituri de ciocan.