de Georgiana Mihalcea
Unii oameni văd suferința ca pe o pedeapsă de care se servește Dumnezeu pentru a-l întoarce pe om la respectarea voinței divine, pentru a-i trezi pocăința. Unii copii învaţă că dacă sunt buni, totul va fi bine pentru ei. Eusebiu Velica (foto), preot paroh al Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, Parohia Falaștoaca, comuna Comana, Episcopia Giurgiului, ne-a vorbit cu multă apelecare duhovnicească despre această frământare veche: „Oare de ce Dumnezeu îngăduie răul din viața noastră?”. Lucrurile trebuie privite dintr-o perspectivă corectă: drumul sau calea spre desăvârșire trece în mod obligatoriu prin proba ispitelor, a încercărilor sau a necazurilor fără de voie, a suferințelor trupești și sufletești. Nu putem gusta din bucuriile Raiului, fără a sorbi din cupa amară a greutăților vieții.
„Nu Dumnezeu este izvorul minciunii, al răului de tot felul și al războaielor, ci omul însuși!”
- De câte ori avem un necaz în viață, ne întrebăm de ce Dumnezeu a îngăduit asta. Este o întrebare legitimă?
- Din păcate, în viața noastră pământească trecătoare, deseori, uităm un singur lucru: nu Dumnezeu a creat răul! Nu Dumnezeu a produs suferința în lume! Omul a fost creat în deplinătatea perfecțiunii sale, iar imperfecțiunea a dobândit-o prin neascultare și mândrie! Nu Dumnezeu este izvorul minciunii, al răului de tot felul și al războaielor, ci omul însuși!
- Pot astfel de situații să ne facă să devenim oameni mai buni?
- Pentru cei deznădăjduiți, suferința poate fi aducătoare de moarte, atât sufletească, cât și trupească, însă pentru cei binecredincioși și înduhovniciți, suferința poate să constituie schimbarea firii noastre omenești păcătoase, curățirea predispoziției noastre către a face răul, dobândirea Împărăției Cerurilor și, implicit, mântuirea sufletească! Deci poate avea și un rol pozitiv în viețile noastre. Ea poate deveni chiar o lucrare a lui Dumnezeu spre schimbarea firii omenești, iar prin aceasta El ne poate ajuta să depășim slăbiciunile și neajunsurile vieții, apropiindu-ne și călăuzindu-ne de la cele efemere, către cele cu adevărat nepieritoare. Suferința nu poate fi un izvor de împliniri duhovnicești, ci doar un prilej de a le dobândi.
„Nu este de ajuns să fim drepți în această viață, ci trebuie să ne și «răstignim» în fiecare zi cu Hristos”
- Adevărata credință se naște din suferință?
- Suferința împlinește și desăvârșește credința pentru cei care-L caută pe Domnul! Suferința poate să constituie un mesaj prin care Divinitatea ne transmite sau ne arată ce trebuie schimbat în viața noastră. Ea nu este un rău absolut care deznădăjduiește omul, ci, privită în ansamblu pozitiv, poate fi sursa nădejdii umane către Cer! Jean Claude Larchet spune că suferința este și o mare ispită, căci poate să-l ducă pe om la rău, însă atunci când se face pricină de bine, ea este cale de mântuire.
- Cine este, de fapt, autorul necazurilor ce ne sunt date să le trăim?
- Să nu uităm un lucru: Hristos, ca Om și Dumnezeu, ar fi putut să nu aibă parte de suferință! Și totuși S-a răstignit pentru noi, a suferit pe pământ pentru a-l ridica pe om la cer! Deci nu este de ajuns să fim drepți în această viață, ci trebuie să ne și „răstignim” în fiecare zi cu Hristos! Ieromonahul Benedict Stancu spunea: „Să mori și să înviezi în fiecare zi! Dacă nu ști să mori, să n-ai nădejde de înviere!”. Deci, Dumnezeu, Cel ce Și-a asumat suferința pe pământ, nu are cum să fie izvorul necazurilor noastre, ci autorii acestora sunt oamenii care au uitat jertfa Creatorului.
„Pricina suferinței poate fi păcatul”
- Îngerul păzitor ne poate proteja de orice rău? De ce uneori pare că e departe de noi?
- Sfântul Isaac Sirul spune în Filocalie: „Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu tihnă... și din aceasta se cunoaște că este sub grija lui Dumnezeu, că-i trimite pururea suferințe”. Hristos nu a șters suferința din lume, dar i-a dat omului puterea de a o înfrunta duhovnicește, prin voință și credință, în așa fel încât nu doar să nu-l afecteze ci să-i deschidă și o cale folositoare pentru suflet. Îngerul păzitor devine călăuză desăvârșită nouă încă de la Sfânta Taină a Botezului, dar îl îndepărtăm deseori prin această libertate a voinței noastre cu predispoziția spre a săvârși răul. El ne protejează necondiționat, dar, asemenea lui Dumnezeu, nu ne limitează sau ne neagă libertatea.
- Se spune că omul din greșeli învață. Ce lecție ne predă durerea sufletească?
- Din fericire, creștinul are puterea de a se ridica cu duhul deasupra suferinței și a vieții, fără să fie afectat de acestea. Despre această tărie, ne vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul care ne îndeamnă să rămânem „neclătinați la vreme de necaz”, de a ne păstra „pacea inimii” atunci când suntem aflați în suferință... „prin răbdarea necazurilor, să ne arătăm neschimbată alipirea noastră de Dumnezeu”. Ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că „suferințele le sunt de folos celor care le îndură cu bărbăție” și „aduc multe bunuri celor care le suferă cu răbdare”. Iar Marcu Ascetul spune că „în durerile fără voie, se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăință pe cel care le rabdă”. Deci am putea afirma că durerea sufletească și încercările vieții ne aduc puterea răbdării prin credință și rugăciune.
- Evenimentele pe care le trăim sunt o „plată” pe care o dăm pentru păcatele noastre?
- Pricina suferinței poate fi păcatul. Suferința poate fi transformată în rău când ajunge să fie prilej sau izvor de greșeală. Diavolul se poate folosi de aceasta să îl ducă pe om în pragul disperării și al deznădejdii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că din punct de vedere duhovnicesc, suferința nu-i poate face niciun rău, celui care o îndură creștinește. În același timp, un părinte grec, Haralambos Papadopoulos spune: „Ca să ajungă cineva în Rai, trebuie să treacă de sute de ori prin Iad! Nu există altă cale!”. Nu trebuie să suferim ca să ne mântuim, căci ar însemna că Dumnezeu este crud, pedepsește omul cu boli și suferințe și îi forțează libertatea, însă omul nu poate dobândi mântuirea fără ispite.
- Ce rol are rugăciunea în schimbarea destinului nostru?
- Rugăciunea nu este altceva decât dialogul nostru cu Dumnezeu, comuniunea cu Cel care ne-a creat! Nu există destin și nici predestinare! Cursul și direcția vieții noastre își au fundamentul în voință, în fapte, în credință și în rugăciune. Nu suntem predestinați, ci doar călăuziți și îndrumați, soarta vieții noastre avându-și finalitatea în noi oamenii, plăsmuiți după chipul și asemănarea „perfecțiunii absolute” - Dumnezeu!
„Aici, pe pământ, este foarte important să fim fericiţi şi optimişti“
- Un om smerit este cu adevărat fericit?
- O întrebare extrem de grea... în nevrednicia noastră, nedobândind smerenia absolută izvorâtoare de fericire veșnică! Cu adevărat fericirea nepieritoare și nemărginită, o vor dobândi doar cei care cu smerenie vor fi așezați în ceata drepților și fără semeție Îl vor sluji pe Dumnezeu în Rai! Am putea afirma că aici, pe pământ, este foarte important să fim fericiți și optimiști, cu chipuri senine și zâmbitoare, mulțumiți de tot ceea ce primim de la Domnul, iar prin această fericire pură și conștientă, vom dobândi și smerenia. Un om urâcios și trist, este mândru și trufaș. Omul senin și bucuros, împărtășește iubirea și mulțumirea viețuirii pe pământ și altora.