de Georgiana Mihalcea

Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor este ziua cea mai neagră din istoria creştinismului. Este ziua în care Iisus a fost biciuit, scuipat şi răstignit între doi tâlhari. Este Vinerea neagră în care Iisus a murit pentru mântuirea lumii. Împreună cu Biserica, în Sfânta şi Marea Vineri rememorăm răstignirea şi moartea pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, aceasta este una dintre acele zile aliturgice, adică în care nu se oficiază Sfânta Liturghie. În biserici se va cânta seara Prohodul Domnului - ce simbolizează punerea în mormânt a lui Hristos. Pentru a aflat mai multe despre istoria și însemnătatea acestui mare moment, am mers la Catedrala Sfântul Siridon cel Nou din București pentru a sta de vorbă cu părintele Vlad Roșu (foto).

„Este considerată cea mai neagră zi din istoria creștinismului”

- De ce se spune despre Vinerea Mare că este cea mai neagră zi din istoria creștinismului?

- Vinerea Mare este considerată cea mai neagră zi din istoria creștinismului, deoarece este ziua în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost batjocorit și a suferit moarte pe Cruce, fiind răstignit între doi tâlhari, sau, pe scurt, este ziua de doliu a creștinătății. Se mai numește neagră și pentru faptul că creștinii ortodocși sunt invitați să țină în această zi post negru, adică să nu mănânce și să nu bea nimic, exprimând prin aceasta solidaritatea cu Cel care a dat viață lumii prin Răstignirea Sa. Această vineri este punctul culminant al Săptămânii Mari, o perioadă încărcată de un profund dramatism, precum și de înțelesuri duhovnicești cu totul deosebite.

- Pe acest drum al durerii Mântuitorul și-a dus Crucea în spate. Cum ar trebui să mergem noi, cei de rând, cu crucea noastră printre greutățile vieții?

- Sfântul Paisie Aghioritul, un sfânt și părinte duhovnicesc al zilelor noastre, vorbind despre greutățile din viața omului, spunea următoarele: „Pentru ca să meargă cineva în Raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână pașaportul încercărilor”. Așadar, în viziunea creștinului, greutățile vieții sunt o condiție de o dobândi calitatea de cetățean al Cerului, un examen suprem pe care, dacă îl trece, poate dobândi un loc în Rai lângă sfinții lui Dumnezeu. Greutățile și încercările vieții au, de asemenea, o dimensiune pedagogică, în sensul că, în urma acestui examen nu doar că primești o notă, ci ai șansa să te autoevaluezi, să vezi unde te situezi în raport cu voia lui Dumnezeu. Scopul necazurilor este șlefuirea noastră interioară, transformarea noastră în omul duhovnicesc după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie necazul în viața noastră ca să ne preschimbe în campioni, să ne urce pe podium. Legat de acest lucru, necazurile trebuie privite din următoarea perspectivă: cât mai multe greutăți și încercări, cu atât mai multe medalii și biruințe. Cu toate acestea, răsplata celor care reușesc să biruiască dificultățile este rezervată cu adevărat doar în veșnicia Raiului. Având modelul lui Hristos, este necesar să înțelegem că nu ne putem bucura de biruință, dacă nu trecem prin suferință. Fără Răstignire, nu există Înviere.

„Ritualul așezării epitafului în mijlocul bisericii este văzut ca o procesiune de îngropare a Domnului”

- De ce se obișnuiește să se treacă pe sub Sfânta Masă în această zi?

- În această zi, la Vecernie, chiar înainte de Prohodul Domnului, este scos în mijlocul bisericii și așezat pe o masă obiectul numit epitaf (în grecește epitaphios, de la epi și taphos ori taphios, care înseamnă „în jurul mormântului” sau „așezat peste mormânt”). Acesta este un obiect liturgic din material textil cu dimensiunile de aproximativ 1,5 x 2 m, pe a cărui suprafață este imprimată, pictată sau brodată scena Plângerii lui Iisus la mormânt, numită în grecește Epitaphios thrēnos. Ritualul așezării lui în mijlocul bisericii este văzut ca o procesiune de îngropare a Domnului. Noi, cei care stăm în jurul epitafului așezat pe masă - care poartă în ea simbolismul mormântului Domnului -, ne asemănăm celor care l-au plâns odinioară pe Domnul: Maica Domnului, mironosițele, Nicodim și Iosif din Arimateea. Trecerea pe sub masă, adică pe sub epitaf, închipuie intrarea în Mormântul cel dătător de viață. Așadar, mormântul Sfânt nu este doar la Ierusalim, ci în fiecare biserică.

- Care este semnificația cuvintelor: „Eli, Eli, Lama Sabahtani”?

- „Eli, Eli, Lama Sabahtani” reprezintă strigătul Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce. Aceste cuvinte, rostite în limba aramaică se găsesc în Matei 27, 46 și în Marcu 15, 34, și reprezintă de fapt o parafrazare a Psalmului 21, 1: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Cei care erau de față în momentul Răstignirii se pare că nu înțelegeau limba aramaică, adică limba vorbită de Mântuitorul Hristos și utilizată de locuitorii din nordul Țării Sfinte (dialect al limbii siriece). De aceea Evanghelistul Matei prezintă că aceștia au crezut că „pe Ilie îl strigă Acesta” (Matei 27, 47). Întruparea lui Hristos a fost un fapt real, asumându-și umanitatea în integralitatea ei. Astfel, în momentul în care strigă aceste cuvinte, Acesta a trăit, a gustat moartea ca separare de Dumnezeu, ca abandon, ca părăsire. Rostirea acestor cuvinte este în sine punctul ori momentul suprem în care firea omenească a lui Hristos s-a manifestat în deplinătatea ei.

- Această „părăsire dumnezeiască” o simțim, uneori, mulți dintre noi. Ce se întâmplă, de fapt, în momentul în care ni se pare că nu primim protecția divină?

- După cum precizam, Mântuitorul nu a simțit o „părăsire dumnezeiască” în adevăratul sens al cuvântului, deoarece chiar pe Cruce fiind, Acesta era în legătură tainică și permanentă cu Dumnezeu-Tatăl. Foarte relevant în acest sens este și troparul următor: „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Noi, oamenii, simțim uneori o „părăsire dumnezeiască” datorită păcatelor noastre. Suntem cuprinși de această stare nu pentru că Dumnezeu ne-a părăsit de fapt - pentru că Dumnezeu este mereu alături de noi -, ci pentru că noi ne-am îndepărtat de El, noi îl refuzăm sau îi ignorăm prezența în viețile noastre. Dumnezeu se apropie de noi în măsura în care îl lăsăm să facă asta. El nu îl forțează pe om, nu îi anulează liberul arbitru.

„Faptul că noi, creștinii, ținem post negru, este un minim de jertfă pe care o putem aduce lui Hristos”

- Ruperea catapetesmei reprezintă începerea creștinismului?

- Catapeteasma sau perdeaua templului închidea accesul în altar sau în Sfânta Sfintelor, așa cum era numit de evrei. Această încăpere era considerată locul prezenței lui Dumnezeu, iar prin această separare se arăta că nimeni nu se putea apropia de El, ori dacă se apropia nu se apropia oricum, doar arhiereul intrând acolo o singură dată pe an. Ruperea catapetesmei arată că, începând din acel moment, cei răscumpărați prin jertfa lui Hristos au posibilitatea de a accede în acest loc, sălașul sfințeniei. Altfel spus, salvați din robia păcatului, avem privilegiul ca prezența lui Dumnezeu să strălucească peste noi. Dintr-un alt punct de vedere, ruperea catapetesmei reprezintă încheierea perioadei veterotestamentare și debutul noului legământ sau testament (kainē diathēke) consolidat prin Moartea și Învierea lui Hristos, așadar, din acest moment se întrezăresc zorii creștinismului. 

- Prin postul ținut în fiecare zi de vineri din an, onorăm memoria acestui eveniment major?

- Așa cum aminteam anterior, această zi este ziua de doliu a creștinilor. Ne amintim și retrăim momentele când Hristos a fost biciuit, scuipat, lovit și răstignit. Faptul că noi, creștinii, ținem post negru, este un minim de jertfă pe care o putem aduce lui Hristos, Cel care S-a jertfit pentru întreaga omenire. Prin postul negru se arată că întreaga natură umană sau materie suferă la vederea lui Hristos pe Cruce, Cel care împreună cu Tatăl și Duhul a participat la crearea materiei și omului. Ne exprimăm solidaritatea față de El, dar și față de Maica Domnului și celelalte personaje din istoria mântuirii care au stat lipiți de Crucea și de trupul Său până la așezarea în mormânt.

„Ziua aceasta este una sfântă prin excelență, în care creștinii ar trebui să se oprească din activitățile zilnice”

- Ce slujbe se săvârșesc în Vinerea Mare?

- Din punct de vedere liturgic, Vinerea Mare debutează cu rânduiala Ceasurilor împărătești. Aceste slujbe se numesc astfel pentru că însuși împăratul bizantin lua parte le ele în Catedrala Ortodoxiei, Hagia Sophia. Ele surprind, prin citirea pericopelor evanghelice, momente ale pregătirii așezării în mormânt a Domnului. După Ceasurile împărătești, urmează Vecernia Sâmbetei celei Mari sau Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf, în cadrul căreia se aduce și se așază epitaful în mijlocul bisericii, subliniind aducerea și punerea la mormânt a lui Hristos. De subliniat că Vinerea Mare este o zi aliturgică, așadar nu se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie. După Vecernie, urmează Denia Prohodului Domnului, în care toți clericii și credincioșii jelesc îngroparea lui Hristos, așa cum odinioară au făcut-o Maica Domnului și femeile mironosițe. În cadrul acestei slujbe are loc și o procesiune, preoții și credincioșii înconjurând biserica cu Sfântul Epitaf. Aceștia fac opriri în toate cele patru puncte cardinale, arătând prin acesta că Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit și a înviat pentru întreaga umanitate.

- Ce au voie și ce nu au voie să facă oamenii în ziua Răstignirii Domnului?

- Deși nu este o zi însemnată cu cruce roșie în calendarul ortodox, ziua aceasta este una sfântă prin excelență, o zi în care creștinii ar trebui să se oprească din activitățile zilnice și să își îndrepte atenția către lucrurile duhovnicești. Potrivit tradiției populare, în această zi nu se coace nimic, nici pâine, nici cozonaci, nu se mănâncă urzici pentru că Hristos a fost bătut cu ele, nu se folosește oțet pentru că buzele Lui au fost umezite cu el, nu se sacrifică animale și nici nu se înroșesc ouă. În realitate, oamenii țin parțial aceste tradiții. Unele sunt regionale, altele sunt lesne de respectat. Biserica, în schimb, nu impune nimic, ci propune doar ca omul să mediteze mai cu profunzime la lucrarea de răscumpărare a lui Hristos și să analizeze unde se află în raport cu Dumnezeu.

- Cât de importantă este participarea la slujba Prohodului?

- Prohodul sau slujba de înmormântare a Domnului este un cântec sfâșietor, de plângere, de jelire a Fiului lui Dumnezeu. Adesea în cântarea Prohodului ne identificăm cu glasul Maicii Domnului, sau cu cel al celor care au pregătit trupul Mântuitorului spre a fi așezat în mormânt. El este împărțit în trei stări. Primele două stări sunt scrise din punct de vedere muzical în tonalități minore pentru a exprima durerea, dramatismul momentului, iar cea de-a treia într-o tonalitate majoră pentru a gusta, pentru a anticipa bucuria Învierii Fiului lui Dumnezeu. La cântarea Prohodului în Vinerea Mare este invitată toată suflarea omenească, pentru că Hristos nu a împlinit opera de mântuire doar pentru poporul iudeu, ci pentru întreaga omenire.

Potrivit tradiţiei creştine, Vinerea Mare este ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, pentru iertarea păcatelor

„Având modelul lui Hristos, este necesar să înţelegem că nu ne putem bucura de biruinţă, dacă nu trecem prin suferinţă. Fără Răstignire, nu există Înviere“

„Uneori, trebuie să înţelegem că tăcerea este importantă“

- În Sâmbăta Mare cântarea spune că trebuie să stăm în liniște „și nimic pământesc în sine să nu gândim”. Tăcerea, într-o eră a comunicării, e greu de realizat. De ce e mai important în această zi, mai mult decât oricând să păstrăm liniștea?

- Acest îndemn se găsește în imnul Heruvic al Liturghiei din Sâmbăta Mare, care spune următoarele: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc în sine să nu gândească, că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să Se junghie și să Se dea spre mâncare credincioșilor”. Noi trăim într-o eră a comunicării și a dezvoltării mijloacelor de comunicare, însă în ciuda acestui lucru, vorbim unii cu alții, dar ne simțim de cele mai multe ori singuri. Suntem singuri, pentru că doar comunicăm, dar nu suntem în comuniune cu ceilalți. Uneori, trebuie să înțelegem că tăcerea este importantă așa cum pauzele sunt importante în muzică. Fără acestea, nu ne putem doza aerul și nu putem duce la bun sfârșit fraza muzicală sau partitura. Ba mai mult, fără ele, pierdem chiar și ritmul melodiei. Așa este și cu tăcerea. Simțurile noastre au nevoie de o pauză, atât pentru a se putea odihni ori pentru a lua un repaos de la vorbele fără conținut ale lumii acesteia, cât și pentru a menține ritmul vieții duhovnicești. În plus, dacă îngerii sunt fără de grai în fața măreției Tainei Răstignirii și a Învierii Mântuitorului, cu atât mai mult noi, care suntem destinatarii acestei opere de mântuire, trebuie să stăm tăcuți, așteptând primirea Trupului și Sângelui Său, care ne inundă trupul, dar și sufletul.

„Pătimirile, Răstignirea pe Cruce şi moartea Mântuitorului sunt jertfa de Sine pe care El a adus-o pentru mântuirea lumii“

- Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat să fie judecat și răstignit chiar dacă nu era vinovat de acuzațiile aduse. Ce mesaj a vrut să ne transmită prin jertfa Sa?

- Mesajul transmis este acela că El Însuși s-a făcut nouă pildă de iubire. El n-a venit în lume ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să își dea sufletul drept răscumpărare pentru mulți (Matei 20, 28). Pătimirile, Răstignirea pe Cruce și moartea Mântuitorului sunt jertfa de Sine pe care El a adus-o pentru mântuirea lumii. Chiril al Ierusalimului spunea că Acesta a suferit pătimiri și moarte „ca să împace pe Cruce cele din cer cu cele de sub pământ”. La împlinirea acestui lucru suntem chemați și noi, să ne unim cu cerul prin Cruce.