de Simona Lazăr
Urcăm prin vântoasă treptele care duc spre poarta Mănăstirii Lepșa, cea ridicată în anul de grație 1774, în munții primiți de la Ștefan cel Mare și Sfânt de feciorii Vrâncioaei din legendă. Aici, pe valea pârâului Lepșa, anotimpul pare să nu-și fi aflat statornicia, primăvara se așază greu sub vântul rece, însă razele soarelui, adunate mănunchi, dau șanse firelor de iarbă și florilor de câmp să se ițească. După Paști, prima mare sărbătoare (de până la Înălțare), Izvorul Tămăduirii, a adunat mulțimea de credincioși la praznicul mănăstirii. După care s-a așternut din nou pacea și liniștea (naturii/naturală) peste locuri. Noi am rămas pe-aproape, să aflăm și să vă zicem povestea „mănăstirii reînviate”.
Legenda fondatoare
Unele lucruri le știam mai de mult, de la maica stavroforă Mihaela Clim, despre altele am aflat recent. De la primul nostru drum la Lepșa au trecut aproape două decenii, dar ce-s deceniile în fața secolelor? Pentru că, ne spunea maica stareță, atunci, cea mai veche zidire a așezământului este clopotnița construită cu pietre de râu, care datează din anul 1774. De 250 de ani, deci. E tot ce a mai rămas după incendiul din 1929, care a năruit toate celelalte clădiri. Turnul ăsta și o icoană a Sfântului Nicolae, căreia i se atribuie și... minunea reînvierii vechii mănăstiri. Legenda zice că ar fi fost înființată, în secolul al XVIII-lea, de un ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț, care a găsit în această vale de pe firul zglobiu al pârâului Lepșa un loc prielnic pentru rugăciune și viață sihăstrească. Pustnicul a trăit o vreme izolat, însă, cu anii, s-au adunat și alți sihaștri prin pădurile Vrâncioaiei și, prin anii 1770, aceștia au decis să ridice împreună o biserică de lemn, în care să se roage și, în jurul ei, câteva case (în stilul inconfundabil al locuințelor țărănești din Vrancea) în care să locuiască împreună. Viața sihastră a devenit, astfel, viață de obște. Biserica de slujire era închinată Maicii Domnului și, până în anul 1929, totul a curs fără pricini de supărare, aici. Dar chiar și „încercarea” prin care a trecut așezământul monahal, în acei ani de pace (vremelnică) nu e privită azi decât ca o șansă pentru ca MINUNEA să se releve.
Icoana supraviețuitoare a Sfântului Nicolae
În anul 1929, un incendiu devastator a făcut scrum întreaga mănăstire - mai puțin turnul clopotniței, de care am amintit ceva. S-a întâmplat ca lumânările aprinse în vechea biserică de lemn să fie lăsate fără cineva de veghe și, ori că s-au răsturnat, ori că au ars până jos, au aprins altarul și apoi biserica și mănăstirea întreagă. Călugării care viețuiau acolo (10 ori 12) au ieșit nevătămați din incendiu. Și, în vreme ce răscoleau cenușa, în căutarea unor lucruri care să se fi păstrat, a ieșit la iveală icoana Sfântului Nicolae, considerată, până în ziua de azi, făcătoare de minuni. O minune a fost însuși faptul că, deși mănăstirea a ars până în temelii, nici o viață de om nu a fost pierdută atunci. „Icoana asta făcătoare de minuni a întărit credința fraților călugări care viețuiau aici și, în scurt timp, mănăstirea s-a înălțat din nou din cenușă”, ne istorisea maica stareță Mihaela. Cinci ani mai târziu, viața de obște de la Mănăstirea Lepșa era din nou puternică, așa cum fusese de la început.
Dania regelui
Pe când așezământul împlinea 160 de ani de la înființare, într-o călătorie pe care Regele Carol al II-lea o face în Carpații Orientali și de Curbură - ajunge și în ținutul Vrancei (nu întâmplător, zicem noi, pentru că în acest pelerinaj el avea să treacă și pe la mausoleele închinate eroilor, pe aliniamentele bătăliilor din Primul Război Mondial). Aflându-se în zonă, vizitează și Mănăstirea Lepșa, care abia ce fusese reclădită și urma să fie târnosită. Biserica de lemn, care dăinuiește și azi, a fost ridicată pe fundațiile celei vechi. Impresionat, Regele Carol al II-lea dăruiește lăcașului de cult un policandru de mari dimensiuni. Maica stareță ne istorisea că, în perioada comunistă, s-a încercat răzuirea/ștergerea numelui regelui de pe metal, dar nu s-a reușit, astfel că a fost doar acoperit cu un strat de vopsea. Curățat, acest policandru stă mărturie a daniei regale: „N-au reușit să-i curețe numele comuniștii, deși au încercat să o facă. Așa că astăzi știm că de la el a fost darul”.
Icoana de la Ierusalim, făcătoare de minuni
Tot cu prilejul (re)inaugurării așezământului, Patriarhul Ierusalimului a dăruit mănăstirii o prea frumoasă icoană din 1586, despre care se zice că a fost pictată pe piele de bivol. Icoana este făcătoare de minuni și vin de departe credincioșii să se roage la ea. Asemenea cu alte icoane ale Maicii Domnului răspândite în spațiul creștin-ortodox (din Cipru, până în Grecia, Serbia ori în vastul spațiu ex-sovietic) și aceasta nu se lasă „prinsă” de aparatele de filmat ori de fotografiat. „Nu se lasă fotografiată. Are ceva, se relevă ochiul curat al celui care se roagă, dar nu și celor care vor să o surprindă altfel și să îi scoată chipul de aici, din mănăstire”, ne spuneau măicuțele, când am vizitat prima dată Mănăstirea Lepșa.
Prigoana comunistă şi renaşterea de după
Ca multe alte așezăminte monahale din țară, și cel de la Lepșa a avut de suferit în perioada comunistă. În 1952, obștea de călugări a fost înlocuită cu una de monahii, dar și ele au fost nevoite să plece, în 1960. Vreme de trei decenii, mănăstirea a fost uitată, fiind doar adăpost de vreme rea pentru ciobanii care-și duceau pe aici turmele de oi. Găseau aici, ca în baladă, „piciorul de plai” și „gura de rai” mioritică. În 1991, mănăstirea a înviat. Iarăși. Astăzi, între gardurile mănăstirii afli două biserici. Cea de lemn, construită după incendiul din 1929, are catapeteasma originală, iar stranele și covoarele sunt noi, lucrate în mănăstire. Paraclisul „de zid” este ridicat mai înspre timpurile noastre. În loc de brâul de chilii, pe care ne-am obișnuit să îl vedem la alte mănăstiri, aici afli case țărănești - așa cum vor fi fost și cele ale feciorilor Vrâncioaiei - în care viețuiesc 20 de măicuțe. Hramuri sunt două: la Izvorul Tămăduirii și de Nașterea Maicii Domnului. Aflăm că aici „ascultările” se fac prin rotație, mai puțin la bucătărie, unde la gătit au fost rânduite două măicuțe mai pricepute. Posturile se țin strict, când sunt zile de frupt se adaugă ulei, ouă și lactate, iar la praznicul din vară se gătește și pește, mai mult pentru mulțimea de credincioși care se adună la mănăstire, unele dintre măicuțe alegând să nu mănânce niciun fel de carne.