de Simona Lazăr
O icoană cu chipul brăzdat de răni de iatagan. O icoană care a fost salvată din Bazilica Sfânta Sofia chiar în timpul în care Constantinopolul era cucerit de otomani... O icoană care a plutit pe ape, traversând mările și strâmtorile, pentru a ajunge în cele din urmă într-o mănăstire ștefaniană, ascunsă în inima pădurilor vrâncene. O icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că ar fi fost pictată de însuși Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Despre istoria ei și despre „faptele” ei minunate veți citi în cele ce urmează...
Întemeierea iconografiei creștine
Sfântul Apostol și Evanghelist Luca este unul dintre cei 70 de apostoli care au dus în lume Cuvântul Mântuitorului și al Evangheliei. S-a născut în Siria, a fost medic și, ca evanghelist, simbolul lui este un cap de vițel, reprezentând rangul sacrificial și preoțesc ale lui Hristos. Pentru că în tinerețe a studiat, pe lângă medicină, și filosofia și arta, nu e de mirare că avea să se folosească de meșteșugul deprins pentru a picta... prima icoană a lumii creștine. Sigur, nu doar despre stăpânirea unui meșteșug a fost vorba, ci și despre un har și un dar pe care le-a primit de la însuși Mântuitorul. Astfel se face că pictează trei - după unele surse, patru - icoane reprezentând-o pe Maica Domnului. Din acest motiv, este cunoscut și ca întemeietor al iconografiei creștine. Cel dintâi portret al Maicii Domnului este icoana cunoscută și sub numele de „Povățuitoarea” (sau „arătătoarea drumului” - gr. Hodighitria), menționată în Paraclisul Maicii Domnului cu aceste cuvinte: „Mută să fie gura păgânilor,/ Care nu se închină cinstitei icoanei tale,/ Celei zugrăvite de sfântul/ Apostol și Evanghelist Luca,/ Ceea ce se cheamă Povățuitoare”.
Minunea din ziua cuceririi Constantinopolului
Dintre icoanele pictate de însăși mâna Apostolului și Evanghelistului Luca, una, după cum spune tradiția ortodoxă, ar fi fost așezată, spre închinare și cinstire, în Aghia Sofia, bazilica bizantină din Constantinopol, construită în veacul al VI-lea și considerată timp de secole cea mai mare catedrală creștină a Europei. În ziua de 29 mai 1453, atunci când capitala Imperiului Bizantin era cucerită de oastea lui Mohamed al Doilea Cuceritorul, cu toate că - scriau contemporanii - sultanul ceruse ca orașul să nu fie prădat și, mai cu seamă marea catedrală, ienicerii au intrat în Sfânta Sofia și i-au ucis pe mulți dintre călugării și locuitorii care se refugiaseră împreună. Legenda spune că un călugăr ar fi vrut să salveze icoana pictată de Apostolul Luca și a încercat să se strecoare cu ea afară din bazilică. Însă un ienicer a ridicat iataganul, cu intenția să-l ucidă. Călugărul ar fi ridicat, din instinct, icoana, ca să se apere, iar arma osmanlâiului a „rănit” fața Maicii Domnului și chiar și pe Pruncul pe care îl ținea în brațe. A fost prima minune săvârșită în acea zi, salvând viața monahului. Despre acesta din urmă se știe că se numea Anufie și avem să-l întâlnim, într-un moment sau altul, în fiecare dintre variantele legendei. Continuarea celei de mai sus ar fi, pe scurt: călugărul Anufie (care era grec de origine) ajunge să piardă icoana, în cele din urmă, iar turcii o află și o aruncă în mare, alături de alte obiecte bisericești. Icoana Maicii Domnului „călătorește”, astfel, pe ape, ajungând din Bosfor în Marea Neagră. Călugărul Anufie, pribeag, o vede într-o zi plutind pe apă, înconjurată de lumină, o aduce la țărm și, închinându-se la ea, jură să o apere mai bine și să îi găsească un adăpost. Dar oriunde se oprea cu ea, icoana părea să ceară să meargă mai departe. În călătoria asta, icoana face o serie de minuni (vindecări). Așa, după un deceniu de peregrinări, ajunge în codrii Dălhăuților (în Vrancea), unde tocmai fusese ridicată o biserică și o mănăstire cu hramul „Izvorul Tămăduirii” și unde o icoană tămăduitoare își afla cu prisosință rostul.
Adusă de la Ierusalim
O altă variantă a istoriei icoanei Maicii Domnului Anufiana își are începuturile tocmai în codrii Dălhăuților, acolo unde un anume Anufie pornise să ridice o a doua biserică de lemn, pe lângă cea de zid, a mănăstirii în care era stareț. Gătind de ridicat biserica, pe la 1469, arhimandritul ar fi plecat la Ierusalim, pentru a lua binecuvântare și a primit în dar o icoană despre care se știa că ar fi datat din timpul iconoclaștilor. Mergând spre țară, el traversează teritoriul otoman și, în preajma Constantinopolului (cucerit de puțin timp) niște ieniceri turci îl prind și batjocoresc icoana, tăind-o cu iataganele. Călugărul e condamnat la moarte, dar este salvat printr-o întâmplare: călăul era de fapt un român luat rob în copilărie. Pleacă, fără a mai ști de soarta icoanei. Ajuns la țărmul Mării Negre, el zărește o lumină plutind pe ape. Descoperind că aceasta era chiar icoana pierdută, tare se mai bucură! O recunoaște după tăieturile de iatagan care, minune mare, se „vindecaseră”, așa cum se vindecă o rană, în carne, lăsând doar cicatrici. Cu această icoană mult încercată se întoarce în codrii Dălhăuților și o așază în biserica de lemn. Iar de atunci multe minuni a făcut aceasta, pentru credincioșii locului și pentru pelerini!
Origini apostolice
Adusă de la Constantinopol sau de la Ierusalim? Varianta starețului plecat să primească binecuvântare pentru biserica nou-ridicată o aflăm și sub altă formă. Doi frați, amândoi călugări, au vedenia Maicii Domnului care le cere să ridice o biserică, într-o poiană a Dălhăuților, pe vechea moșie a părinților lor. În 1642, unul dintre ei, pe nume Anufie, pleacă la Constantinopol, la Patriarhul Macarie, să ceară o icoană pentru sihăstria sa. Patriarhul ascunsese multe dintre icoanele din fosta capi- tală a Bizanțului, ca să le apere de turci. El îi dă lui Anufie pe una dintre cele mai prețioase, o icoană cu origini apostolice (despre care se credea că este o copie a uneia dintre cele trei icoane pictate de Sfântul Apostol Luca). Doar că, pe drum, e atacat de turci... și mai departe se repetă povestea pe care deja ați citit-o.
Aflată de doi ciobani
În fine, există și o variantă „populară” a originii icoanei făcătoare de minuni de la Dălhăuți, cea transmisă, oral, de la o generație la alta, de locuitorii satelor din jur. Se zice că erau doi frați ciobani care mergeau cu turmele în acea poiană. Într-o zi, unul aude o voce chemându-l, se sperie și fuge de acolo. A doua zi, istoria se repetă cu al doilea frate. În a treia zi, merg amândoi, prind curaj și sapă în locul în care aud strigătul și găsesc o icoană, iar Maica Domnului le cere să ridice mănăstire în acel loc, ceea ce și fac. De-a lungul timpului, în războiale cu turcii, se pare că aceștia au furat-o și au pângărit-o, tăind-o cu iataganele, apoi au aruncat-o în apele unui râu. Însă râul, atunci, a început să curgă la deal, aducând-o lângă mănăstirea de unde fusese furată. Istoriile sunt multe, dar mai important decât ele este faptul că icoana de la Dălhăuți este făcătoare de minuni. Și nu de ieri, de azi, ci de secole. Adeseori, curtea mănăstirii este plină de bolnavi veniți să se roage, să afle leac pentru bolile lor. Iar Maica Domnului, ca o maică bună, are grijă de toți.