de Simona Lazăr

După tradiție, la începutul veacului al XVII-lea, mai multe familii de păstori mușceleni, care făceau transhumanță din satele muntene Rucăr și Dragoslavele, prin trecătorile montane din Meridionali și Carpații de Curbură, ajung în zona cunoscută azi ca Soveja, în Munții Vrancei, și înființează două sate. Numele lor: Rucăreni și Dragosloveni, după locul de unde au venit familiile fondatoare. La puțină vreme după aceea, aici avea să fie înălțată o mănăstire ortodoxă, care aduce din nou alături Moldova și Țara Românească, de data aceasta într-un context cu semnificații politice. Despre ce a fost, de fapt, vorba?

Doi domnitori cultivați și cam... războinici!

N-a fost întotdeauna pace între cele două principate românești - Moldova și Valahia. În perioada în care, pe tronul Moldovei se afla Vasile Lupu (aprilie 1634 - 13 aprilie 1653; 8 mai 1653 - 16 iulie 1653), iar pe cel al Munteniei Matei Basarab (1632-1654), cele două țări-surori ar fi putut să prospere, mai ales că ambii domnitori s-au dovedit a fi iubitori de cultură, de carte și de biserică. În vremea lor, la Iași și la București, s-a dezvoltat foarte mult arta și industria (dacă o putem numi așa, la acea vreme) tipografică, iar voievozii s-au întrecut în construirea de așezăminte bisericești și monahale în spațiul românesc, ca și în întregul spațiu balcanic, mai cu seamă la Muntele Athos. De asemenea, au fost publicate cărți, și nu doar din cele religioase, ci și unele pentru creșterea vieții culturale ori chiar opere legislative („Cartea românească de învățătură”, tipărită la Iași, în 1643, și „Îndreptarea Legii”, tipărită la Târgoviște, în 1652). Existau destule motive ca voievozii aceștia doi să își dea mâna... Însă jocurile politice, sprijinul promis (și acordat) Imperiului Otoman și, de ce să nu spunem și asta, ambiția lui Vasile Lupu de a-și extinde teritoriul în Muntenia și de a-și lua numele, după modelul bizantin, de „bazileu”, au condus la numeroase conflicte militare între cei doi. În mijlocul acestor disensiuni, au existat și momente de pace, de concordie, iar ele au căpătat forme neobișnuite.

Dobromira sau „Bună-pace”

Una dintre aceste împăcări, pecetluite în chip neobișnuit, s-a petrecut în prima jumătate a anilor 1640. Atunci, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei a suportat ridicarea și înzestrarea Bisericii Stelea, din Târgoviște. Asta în vreme ce, la rândul său, voievodul Matei Basarab și-a asumat construirea Mănăstirii Soveja, iar la acest din urmă subiect ne vom referi mai departe. Dat fiind rolul pe care l-a jucat această frumoasă mănăstire vrânceană în relațiile dintre cei doi conducători ai principatelor românești, încă de la început așezământului monahal sovejan i s-a mai spus: „Dobromira”. Adică: „Bună-pace”. Da, un domnitor muntean a ridicat o mănăstire în ținutul unui domnitor moldovean (în munții Vrancei), dar să ne amintim ce scriam la începutul acestui text: Soveja a fost fondată de păstorii din două sate muntenești! Cu alte cuvinte, ctitoria lui Matei Basarab avea să servească muntenilor „bejeniți”… Un amănunt interesant, care dă seama despre faptul că sovejenii nu erau moldoveni (nici măcar vrânceni), ci munteni, pe lângă numele satelor fondate, este ceea ce păstorii de aici păstrează până în ziua de azi: elementul identitar. Mai bine zis, elementele identitare: costumul și graiul, care nu au nimic în comun cu cele ale Moldovei.

Pisania - cuvânt în piatră

Cinci ani a durat ridicarea mănăstirii din Soveja de către voievodul valah. Pisania așezământului pune în cuvânt de piatră ce s-a făptuit: „Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu porunca și cheltuiala preapăcătosului rob al lui Dumnezeu Ioan Matei Basarab și Voievod a toată țara Ungrovlahiei și a soției noastre kneaghina Elena, s-a ridicat acest dumnezeiesc templu al Nașterii Domnului Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, afară din hotarele țării noastre, în locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bunăvoința și cu pogorământul Domnitorului moldovenesc Ioan Vasile Voievod, în anul facerii lumii 6153 (n.r. - 1645)”. Să reținem de aici cele două lucruri subliniate anume de alcătuitorul textului pisaniei: 1 - s-a ridicat mănăstirea „afară din hotarele țării noastre” și 2 - s-a ridicat „cu pogorământul Domnitorului moldovenesc”, ceea ce ar vrea să spună cu binecuvântarea aceluia (pogorământ însemnând deopotrivă „coborâre”, dar și gestul de a se apleca asupra celui pe care îl binecuvânta). Se creau, astfel, premizele păcii între cele două țări-surori și conducătorii lor.

Închinată Sfântului Mormânt

Matei Basarab nu doar că a ridicat frumoasa așezare monahală, dar a și înzestrat-o, cu asupra de măsură, făcând-o, la acea vreme, să fie una dintre cele mai bogate din regiune. Avea moșii nenumărate, pământ agricol, pășuni și păduri, deținea numeroase obiecte bisericești valoroase, ctitorul său făcuse astfel încât viitorul să fie unul prosper pentru mănăstire, iar călugării să-și ducă viața lor spirituală, rugându-se, citind Psaltirea și… copiind cărțile bisericești. Deși arta tipografică era în creștere, încă aveau căutare cărțile copiate la mână și ornamentate. Dar tocmai bogăția ei avea să fie motiv de întristare, pentru că în 1685 mănăstirea este prădată de tâlhari. La puțină vreme după aceea, avea să fie închinată Sfântului Mormânt și o parte dintre bunurile și veniturile sale ajung la Locurile Sfinte. La aproape un sfert de secol de la târnosire, după secularizarea averilor mănăstirești în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, Mănăstirea Soveja e transformată în biserică parohială. Biserica a fost restaurată în trei rânduri, mai întâi în 1928, apoi după cutremurul din 1977, iar cel mai recent în 2008, când i s-a refăcut acoperișul și a fost efectuată pictura interioară, fiind și resfințită.

Ponturi

• Simbolistica „împăcării frățești” între moldoveni și munteni, prin ridicarea așezământului monahal de la Soveja, este reluată și de fruntașii politici (unioniștii) care activau pentru Unirea Principatelor Române;
• La câțiva kilometri distanță, într-un punct unic, care unește ținutul Vrancei (Soveja), de cel secuiesc (Brețcu) și de țara Moldovei (Cașin), se află „Obârșia Mioriței”, locul comun al bacilor vrâncean, ungurean (transilvănean) și moldovean;
• La Soveja se află un mausoleu dedicat luptătorilor din Primul Război Mondial.

Loc de surghiun pentru culegătorul Mioriţei

Un fapt interesant are loc în anul 1846 (cu puțin înainte de revoluția pașoptiștilor), când între zidurile acestei mănăstiri (ziduri afectate de cutremurul din 1802) este exilat scriitorul Alecu Russo. Se făcea vinovat, la acea vreme, de „aluzii nepotrivite” la conducerea de atunci a țării, în piesa sa „Jignicerul Vadra sau Provincialul”, jucată pe scena Teatrului din Iași. Surghiunit, el avea să culeagă povești, legende și balade din acei munți binecuvântați de Dumnezeu și, așa, ajunge să cunoască și balada „Miorița”, cea căreia prietenul său Vasile Alecsandri avea să îi dea forma care a consacrat-o.