de Georgiana Mihalcea
România, asemenea multor țări din Europa traversează una dintre cele mai secetoase perioade. Temperaturile ridicate au pârjolit natura, au compromis culturile și ne țin departe de toate activitățile pe care le făceam cu drag până nu de mult. Dumnezeu ne-a rămas, ca de fiecare dată, ultima speranță, căci doar El ne ajută să depășim cu bine vremurile de foc și să ne aline cu picăturile de ploaie. La îndemnul Preafericitului Daniel, preoții se roagă neîncetat pentru încetarea secetei, dar și noi putem face asta, cu inima curată, în căminul fiecăruia.
Patriarhia Română îndeamnă la rugăciune pentru încetarea secetei
În contextul actual al secetei care afectează agricultura și alte domenii de activitate, Patriarhia Română adresează un îndemn părintesc către toate Eparhiile sale să oficieze rugăciunile care se rostesc „la vreme de secetă”, potrivit îndemnului Sfântului Proroc Zaharia: „Cereți de la Domnul ploaie la vreme, ploaie timpurie și târzie! Domnul scoate fulgerele și trimite ploaie; El dă omului pâinea și dobitoacelor iarba” (Zaharia 10, 1). Aceste rugăciuni speciale se citesc în biserici sau pe câmp, pentru ca Dumnezeu să trimită ploaie spre rodirea pământului. De asemenea, fiind conștienți de faptul că Dumnezeu este Cel Care ne dă din cer „ploi și timpuri roditoare” (Fapte 14, 17), facem apel la înmulțirea rugăciunii și ajutorarea celor aflați în nevoi în perioada aceasta de încercare.
Unde știința e nevoiașă, Dumnezeu salvează
Am învățat la școală că ploaia este un fenomen meteorologic ce face parte din circuitul apei în natură. Dar știința are limitele ei. Cine aduce, de fapt, ploaia? De exemplu, cunoscutul Iov din Sfânta Scriptură, în urmă cu mii de ani, se întreba retoric dacă „ploaia are tată”: „Domnul a răspuns lui Iov, din mijlocul furtunii și a zis: Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare, pentru zilele de bătălie şi de război? Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit? Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum tunetului, ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească? Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă? Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă? Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer? Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi!” (Iov 38, 22-30). Tot ce ne-a învățat știința se estompează, atunci când lipsa apei ne apasă. Atunci, cu toții ne aducem aminte de Dumnezeu și-i cerem îndurare pentru păcatele noastre și Îl rugăm să ne mai dea o șansă căci El e Cel care „face să răsară soarele Său şi peste cei răi, şi peste cei buni şi face să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).
Ilie, aducătorul de ploaie
Tradiția spune că Sfântul Ilie Tesviteanul în timpul vieții sale o perioadă de trei ani și șase luni a încuiat cerul pentru a opri idolatria poporului lui Israel care, aflat sub domnia Regelui Ahab, nu se mai închina la Domnul, ci la Zeul Baal. Ulterior, poporul israelit și-a recunoscut greșeala și după ce a strigat „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeu cel adevărat”, sfântul s-a rugat, iar ploaia a răcorit pământul și foametea a încetat. Din acel moment și până acum, Sfântul Ilie este cel care aduce ploaie, fiindu-i înălțate rugăciuni la vreme de restriște. Rugăciunea către Sfântul Ilie poate fi rostită de orice creștin: „Mărturisim, că pentru aceea s-a închis cerul şi s-a făcut ca arama, fiindcă s-au închis inimile noastre în faţa milei și iubirii adevărate faţă de aproapele nostru. Pentru aceea pământul s-a uscat și s-a făcut neroditor, fiindcă nu aducem Domnului nostru roadele faptelor bune. De aceea, nu ne dă ploaie și rouă, fiindcă nu avem lacrimi de umilință și roua dătătoare de viață a cugetului către Dumnezeu. De aceea s-au veştejit toate bucatele și toață iarba câmpului fiindcă s-a uscat în noi tot gândul cel bun. De aceea s-a întunecat văzduhul pentru că mintea noastră s-a întunecat de gânduri rele, iar inima noastră s-a întinat de poftele fărădelegii. Milostiv fii față de noi nemernicii și nevrednicii, roagă pe Atotbunul Dumnezeu să nu se mânie pe noi până în sfârșit, ca să ne piardă pentru fărădelegile noastre, ci să ne trimită pământului însetat ploaie îmbelșugată și curată și să ne dăruiască roadă bogată și bună întocmirea văzduhului. Amin”.
Icoana Sfintei Ana, în procesiune de peste 900 de ani
Icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița, este una dintre cele mai cinstite icoane bizantine din Moldova, legendele locului spunând că aceasta „scoate diavolii din oameni, vindecă bolnavii, dă rod pântecelor sterpe şi alungă seceta”. În această sfântă icoană este înfățișată Sfânta Ana, care o ține în brațe, pe Maria, copilă fiind, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Se crede că icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana a fost pictată de doi călugări din părţile Ierusalimului, între anii 1150 şi 1250. În evlavia poporului român, icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița este cunoscută ca „cea mai vestită icoană procesională din țară în vremuri de secetă și întristare”. Era purtată prin orașe și sate, peste ogoare și țarini însetate, însoțită de rugăciunile preoților și credincioșilor, iar ajutorul se arăta neîntârziat. Parohia din zona afectată de secetă înștiința mănăstirea Bistrița; la data stabilită pentru aducerea icoanei se adunau sătenii, în haine de sărbătoare (costum popular), cu flori, ștergare, colaci, busuioc, căruțe acoperite cu scoarțe țărănești și umplute cu daruri pentru mănăstire. Uneori ploaia mergea odată cu sfânta icoană, prin sate, pe câmp, iar alteori ploua în timpul procesiunii pe țarină, când îi uda pe toți, dar fară ca cineva să meargă la adăpost. De aceea și chipurile zugrăvite pe sfânta icoană s-au deteriorate și s-au înnegrit așa de mult.
Rugăciunea creştinilor pentru binecuvântarea ploii
Chiar și noi, creștinii de rând, ne putem ruga alături de familie, să ne ierte Bunul Dumnezeu păcatele și să le aducă din nou ploaia cea dătătoare de viață. Iată ce cuvinte am putea rosti: „Tot poporul pleacă genunchii și capetele și însuși arhiereul sau preotul, plecându-și genunchii, cu pătrundere și inimă umilită, citește rugăciunile… Stă- pâne, Doamne Dumnezeul nostru, treci cu vederea greșelile noastre și trimite ploile tale peste locurile cele lipsite, veselește fața pământului pentru săracii poporului, pentru prunci. Ție ne rugăm și cu umilință cădem înaintea Ta, mărturisind păcatele noastre, deschide stăvilarele cerului, îndură-Te de bătrâni, de tineri, de pruncii de la sân. Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim, ci și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”.