de Georgiana Mihalcea
Într-o societate din ce în ce mai complicată și agitată, suntem adesea tentați să evităm dificultățile și sacrificiile care vin odată cu trăirea autentică a credinței. Însă, așa cum ne-a învățat Mântuitorul, drumul spre mântuire trece inevitabil prin cruce. Vom încerca să înțelegem mai bine ce înseamnă, din perspectivă duhovnicească, să ne asumăm crucea în viața de zi cu zi și cum putem răspunde chemării lui Hristos de a-L urma cu credință și statornicie, stând de vorbă cu ieromonahul Dometian (foto), de la „Schitul Sfântul Apostol Andrei”, din Comănești, Bacău.
„Noi trebuie să devenim supuși Mântuitorului Hristos, așa cum și El s-a făcut ascultător Tatălui”
- „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Cum trebuie să înțelegem cuvintele acestea?
- Aceste cuvinte pline de însemnătate ale lui Hristos pot stârni confuzie și nedumerire în mintea multora. Doar dorim să ne mântuim sufletul, nu-i așa?! Domnul ne spune, însă, că dacă vom căuta spre aceasta, ni-l vom pierde, și că pentru a ne mântui sufletul, este nevoie să ni-l pierdem - să-l pierdem pentru Însuși Domnul Iisus Hristos și pentru Evanghelie! Firește că în cuvintele Mântuitorului nu poate fi niciun fel de contradicție, iar ele nu obligă pe nimeni, ci doar „dacă voiește cineva să vină după Mine (atunci) să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui sufletul.
- Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?
- Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârșită de propria înțelegere a căilor vieții, de cele spre care năzuim potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voința și de rațiunea noastră. Atunci când ucenicul învață meseria pe lângă meșter, el trebuie să se lase întru totul călăuzit de îndrumările acestuia. El nu îndrăznește să vină cu nimic de la sine, cu niciun fel de soluții sau metode proprii de lucru. El se supune necondiționat meșterului său, împlinește toate îndrumările lui și lucrează neabătut după cum îi spune meșterul, pentru că altfel cum ar mai moșteni de la acesta meșteșugul propriu? Și noi trebuie să devenim supuși Mântuitorului Hristos, așa cum și El s-a făcut ascultător Tatălui - ascultători până la capăt, până la moarte chiar.
„Trebuie să ne urâm egoismul, trufia, părerea de sine”
- Pare simplu în teorie, dar practic, în faptă, cum vom reuși aceasta?
- E foarte simplu: trebuie doar să ne adâncim privirea duhovnicească, privind cinstit, cu luare aminte, la ascunzișurile inimii noastre: acolo, la adăpostul întunericului, colcăie șerpii iubirii de sine, gândacii minciunii, viermii poftei, păianjenii curviei, scorpionii invidiei, șobolanii mândriei, gângăniile trufiei, lighioanele plăcerilor pântecelui, ai hoției și chiar ai uciderii (ori pruncuciderii), șerpi și lighioane cărora nu este număr. Oare nu ne înfricoșăm și nu urâm noi șerpii și toate orătăniile, ferindu-ne de ele? Vom iubi atunci toate scârboșeniile care se cuibă- resc în inima noastră!? Suntem datori să le urâm cu adevărat și să ne urâm chiar sufletul, dacă descoperim că în el colcăie astfel de urâciuni. Vedeți că nu este nimic ciudat în cerința lui Hristos, ca cel ce vrea să meargă după Dânsul, să își urască sufletul? Trebuie să ne urâm egoismul, trufia, părerea de sine și toate cele care ne poruncesc să ne rânduim viața după capul nostru, după propriile noastre scopuri, după propriile noastre planuri și să ne plecăm stăruința și încăpățânarea cu smerenie sub jugul cel bun al lui Hristos, căci jugul Lui este bun și povara Lui este ușoară (Matei 11, 30). Să întindem mâna noastră tremurândă către Hristos și să-I strigăm: „Doamne! Nu mai vreau să merg pe calea mea. Vreau să merg după Tine, dar nu reușesc! Tu Însuți mă sprijină și mă călăuzește!”. „Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Domnul nu ne duce la distracție sau la serbare, la festival sau la carnaval, ci acolo unde Însuși a fost! Cere de la noi să ne luăm crucea și să mergem după Dânsul, acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de Lege care își poartă crucea: pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte.
„Ne cere ca pe acest om vechi să îl urâm, să-l lepădăm ca pe o haină veche și murdară și să începem o viață nouă”
- Ne cere Dumnezeu moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El Însuși? Ce fel de moarte cere de la noi Dumnezeu?
- Majorității nu cere martirajul, ci cere de la noi o alt fel de moarte: ne cere să fim ascultători, smeriți și să-I urmăm Lui, „Care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om și S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 6-8). Iată că precum a ascultat El de Tatăl Lui, așa și noi suntem datori să ascultăm de El, până la capăt. Ne cere să răstignim pe cruce și să omorâm omul nostru cel vechi, omul cel trupesc care trăiește după plăcerile lumii iubindu-și patimile și voia proprie, și nu după legile lui Hristos. Ne cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, să-l lepădăm ca pe o haină veche și murdară și să începem o viață nouă, viața omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit comuniunii cu Dumnezeu. Cere să ne răstignim păcatele pe cruce, așa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa, cunoscând însă cuvintele Lui care ne asigură că „niciun fir de păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 18-19). Nu ne spune Sfântul Apostol Pavel că toți care „sunt ai lui Hristos, și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele” (Galateni 5, 24)? Trebuie să împlinim acestea, pentru că altfel nu se poate curăți inima, nu poate răsări în ea Lumina lui Hristos. Pentru ca să poată răsări soarele, este nevoie ca mai întâi să se risipească întunericul nopții, pentru a fi aer curat într-o locuință, ea trebuie mai întâi aerisită de mirosurile neplăcute. Asemenea și noi: dacă nu vom lepăda întâi toată întinăciunea dinlăuntrul ascunzișului inimii noastre, de nu ne vom răstigni pe cruce trupul nostru care putrezește în pofte, nu vom putea să urmăm lui Hristos. Altă cale nu există.
„Toate aceste amaruri, întristări și pătimiri ale vieții noastre pământești, sociale și familiale, alcătuiesc crucea noastră”
- Ce înseamnă „a-ți lua crucea”? Cum știm care este crucea noastră?
- Crucile sunt felurite, iar pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu a pregătit o cruce aparte, unică. Este foarte important să înțelegem care este exact crucea noastră și să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu, nu să ne facem singuri cruci (cum se întâmplă destul de des). Crucile pregătite celor mai mulți dintre noi, sunt cruci simple. Nu sunt dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii sau pe care le-au purtat nevoitorii din pustie până la sfârșitul vieții lor. În mare parte, viața noastră este amar, întristare și pătimire, cu stropi de bucurie, har și fericire pe alocuri. Însă toate aceste amaruri, întristări și pătimiri ale vieții noastre pământești, sociale și familiale, alcătuiesc crucea noastră. De cele mai multe ori, din cauza faptului că nu trăim după Legile lui Dumnezeu, din cauza faptului că nu ducem o viață duhovnicească corectă și curată, în sânul Bisericii și alături de un părinte duhovnic care să ne călăuzească pașii spre mântuire, ci gustăm păcatele din vârste din ce în ce mai fragede, ne îngreunăm singuri crucea pe care Dumnezeu ne-o oferise ușoară. Dumnezeu te voia mecanic auto, smerit, cuminte și liniștit, dar tu ai vrut să fii șmecherul clasei, primul din școală la bătaie și să ai toate fetele drept prietene și să te faci proprietar de sală de jocuri de noroc. Dumnezeu te dorea o fată cuminte și în banca ta, o viitoare asistentă medicală, dar tu ți-ai dorit să fii din gașca fetelor rebele, tatuate și îmbrăcate provocator pentru a avea acces la băieții răi, râvniți de majoritatea colegelor, și ți-ai deschis agenție de turism care a dat faliment. Dumnezeu te voia tâmplar, dar tu te-ai apucat de vândut iarbă în liceu, apoi extasy și mai știu eu ce prafuri de senzații tari, sperând astfel să fii popular și să aduni mulțime de bani. Dumnezeu te-a dorit o croitoreasă bună și liniștită, o avocată integră, un funcționar empatic în cadrul Primăriei unde l-ai fi cunoscut pe Ion cu care ai fi avut o căsnicie minunată și copii frumoși, însă tu ți-ai deschis cont de onlyfans la sfatul altor colege care s-au apucat de videochat, sperând să te îmbogățești peste noapte și să călătorești prin lume, adunând experiențe pe rețelele de socializare. Ba ți-ai și modificat buzele și sânii, nasul și fundul, crezând că astfel vei „avea mai multă încredere în tine”. Uitând ce afișezi, te întrebi peste ani de ce nimeni nu te cere de soție, de ce nu ai copii și de ce nu reușești să îți întemeiezi o familie. Dumnezeu te-a vrut sportiv de performanță unde te-ai fi disciplinat, ai fi avut rezultate deosebite și ți-ai fi cunoscut-o pe mama copiilor tăi, dar tu te-ai luat în anturaj cu alții la cluburi de lăutari, unde aruncai bani pe dedicații și visai la mașini cu care să agăți fete „tunate”. Văzând Dumnezeu că trăiești precum în exemplele de mai sus (iar ele sunt nenumărate în societatea de astăzi), începe să-ți dea semne că mergi pe o cărare greșită, opusă celei mântuitoare: poliția îți face dosar de vătămare corporală sau pentru trafic de substanțe sperând că în liniștea și singurătatea arestului vei realiza greșelile tale și te vei face băiat cuminte. Băiatul rău la care visai te trădează cu alte fete și devine abuziv, lovindu-te și obligându-te să faci tot felul de compromisuri. Viața promiscuă a dezgolirii pe internet generează o boală sau o infecție prin care să realizezi că trupul este templu al Duhului, asupra căruia nu a fost bine să intervii. Ai accident cu mașina ta de fițe și o faci praf din cauza vitezei la care te împing caii putere de sub capotă, dar scapi fără nicio zgârietură. Moartea animalului de companie, decesul prematur al unui părinte, al unui prieten drag, al propriului copil, văduvia, toate sunt semne prin care Dumnezeu te trage de mânecă pentru că te vede trăind greșit, iar aceasta o face tocmai pentru ca tu să nu-i reproșezi la Tronul de Judecată: „Doamne, dacă m-ai văzut prost, de ce nu mi-ai dat o palmă peste ceafă să mă trezesc?!”. Câte palme nu ne dă cu blândețe Dumnezeu, însă noi Îl luăm la rost: „Da’ de ce eu, Doamne? Da’ ce-am făcut atât de rău, de mă pedepsești așa de aspru? Am omorât-o pe mama? Da’ toate numai mie mi le dai? Ce fel de Dumnezeu ești Tu?!”. Din momentul întoarcerii noastre pe drumul anevoios al mântuirii, din momentul întoarcerii noastre spre Hristos și spre Biserică, conștienți de Persoana Lui și de rolul nostru aici pe pământ, din momentul alegerii unui părinte duhovnic care să ne sprijine pe parcursul acestei călătorii, din momentul în care punem început bun de pocăință și începem să postim, să ne rugăm, să ascultăm sfatul duhovnicului (chiar și atunci când nu ne place/convine), din momentul în care suntem prezenți la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și la Taina Sfântului Maslu în mod constant, din momentul în care „gustăm și vedem că Bun este Domnul” din Sfântul Potir, ei bine, din acel moment purtăm crucea pusă de Hristos inițial pe umerii noștri, dar pe care acum ne ajută și El să o purtăm! Atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare „căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă”. Atunci pătimirile scurtei noastre vieți, ne vor părea ușoare.
„În primul rând trebuie să te lepezi de sine, de părerea ta şi de ce „simţi tu“!
- Cum aflăm care este voia lui Dumnezeu pentru noi? Cum ne dăm seama ce vrea Dumnezeu?
- În primul rând, lepădându-te de sine, de părerea ta și de ce „simți tu”! Apoi întrebându-ți duhovnicul, sfătuindu-te întotdeauna cu el, încredințat fiind că prin gura lui vorbește Hristos Însuși, chiar și atunci când nu-ți convine: adu-ți aminte de Avraam care plecase să-l jertfească pe Isaac pe muntele Moria, la porunca lui Dumnezeu de a-i încerca dragostea (citește capitolul 22 din Facerea). „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!” (Sfântul Antonie cel Mare). Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască înțelepciune spre înțelegerea voii Lui, apoi spre acceptarea ei, și, în final, spre a o înfăptui. Amin!
„Calea spre mânturire este lungă, grea, spinoasă, fără opriri“
- Ce fel de luptă ne așteaptă pe această cale a mântuirii?
- Odată luată hotărârea de a începe această mare lucrare a mântuirii propriului suflet, ne stă înainte o luptă grea și prelungită. Omul vechi pe care l-am lepădat și l-am răstignit, este precum o fiară sălbatică: cu cât îl vom bate și răstigni mai mult, cu atât va mușca mai aprig și nicicând nu ne va lăsa în pace. Avem de luptat cu această fiară până la sfârșitul vieții noastre. Cunoaștem, însă, din Viețile Sfinților, faptul că absolut toți au dus o luptă nesfârșită cu omul lor cel vechi, până la sfârșitul zilelor lor. Această luptă stă înaintea fiecăruia dintre cei care s-au hotărât să împlinească spusele lui Hristos și să se lepede de sine. Îl așteaptă o cale lungă, grea, spinoasă, fără opriri, căci în viața duhovnicească a te opri înseamnă a da înapoi și a pierde binele și sfințenia pe care le-ai dobândit: „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12). Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer și a văzut fericirea drepților? Cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de a-și răstigni trupul? Cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20)? Iată ce ne mărturisește: „Fraților, eu încă nu socot să fi ajuns, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând spre cele dinainte, alerg la țintă” (Filipeni 3, 13). Dacă el se grăbește spre acest scop mare, sfânt și foarte greu de atins, noi să nu ne grăbim? Noi să nu alergăm, de vom alege calea pe care a mers el și care a fost arătată de Domnul Hristos Însuși?! Iată ce înseamnă lepădarea de sine și mergerea după Hristos!