de Georgiana Mihalcea
În inima Bucureștiului, ascunsă între clădiri moderne și forfota orașului, Biserica Mănăstirii Stavropoleos reprezintă o adevărată bijuterie a patrimoniului cultural și religios al României. La 30 octombrie 2024, acest monument emblematic aniversează 300 de ani de la ridicarea sa, prilej de reflecție asupra istoriei sale complexe, a ctitorilor săi, dar și a numeroaselor provocări prin care a trecut de-a lungul secolelor.
A fost ctitorită de arhimandritul grec Ioanichie Stratonikeas
Biserica Mănăstirii Stavropoleos a fost ctitorită în anul 1724 de arhimandritul grec Ioanichie Stratonikeas. Venit din Peloponez, Ioanichie a fost un om de cultură, devotat cauzei spiritualității ortodoxe, și a dorit să ridice un lăcaș care să slujească drept mănăstire și biserică în București. În acea perioadă, Bucureștiul se afla sub dominația otomană, dar era un oraș prosper, locuit de oameni din diferite etnii, inclusiv greci, sârbi și albanezi. Ctitorul bisericii a ales să o dedice Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, precum și Sfântului Atanasie, patronul spiritual al Stavropoleos-ului, numele acestei biserici provenind din grecescul „Stauropolis” care înseamnă „Orașul Crucii”. Construită în stil brâncovenesc, biserica îmbină armonios elemente arhitectonice tradiționale românești și bizantine. Detaliile sculpturale, stâlpii de piatră fin prelucrați și motivele vegetale gravate pe fațadă dau lăcașului o eleganță aparte. Picturile interioare, realizate de artiști locali sub influența școlii bizantine, completează acest ansamblu de o frumusețe rară. Ioanichie Stratonikeas, ctitorul bisericii, avea și intenția de a întemeia o comunitate monahală, astfel încât mănăstirea a devenit rapid un punct de atracție pentru călugării ortodocși și un loc de refugiu spiritual pentru locuitorii orașului. Deși la început biserica Stavropoleos avea formă dreptunghiulară, fără laterale și pridvor, în toamna lui 1728 biserica a suferit modificări, dobândind astfel, în cele din urmă, formă de cruce. Totodată, ctitorul lăcașului de cult i-a adăugat și brâul care se află de jur-împrejurul bisericii, lucrările fiind finalizate la 8 noiembrie 1733. În scrierile vremii, Ioanichie a fost elogiat pentru devotamentul său, unul dintre contemporani notând că „arhimandritul Ioanichie a ridicat o biserică în care frumusețea divină și harul s-au îmbinat pentru a crea un loc de neuitat”.
Provocările timpului De-a lungul secolelor, Mănăstirea
Stavropoleos a trecut prin multiple încercări, fiind afectată de vicisitudinile istoriei, dar și de condițiile naturale. După ce Ioanichie a decedat, în 1742, mănăstirea a intrat într-o perioadă de declin, mai ales din cauza schimbărilor politice și a cutremurelor care au lovit Bucureștiul. Un moment de cotitură a fost secularizarea averilor mănăstirești din 1863, decretată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atunci, mănăstirea și-a pierdut bunurile materiale și terenurile, fiind închisă, iar clădirile adiacente au fost demolate. Un alt moment dificil a fost în timpul cutremurului din 1838, care a afectat grav structura bisericii. La acea vreme, biserica a suferit daune semnificative, iar reparațiile au fost realizate cu dificultate din cauza lipsei de fonduri. În ciuda stării avansate de degradare, litograful și desenatorul francez Auguste Dieudonné Lancelot, ajuns în București, avea să deseneze și să studieze Biserica Stavropoleos la 1860, fiind impresionat de frumusețea sa: „Ansamblul porticului are o înfăţişare bogată şi graţioasă; deasupra coloanelor - decorate cu împletituri şi frunzişuri fin sculptate, înviorate de dungi roşii şi verzi - zidul este împărţit în zone de diferite culori; arabescurile pictate se deosebesc foarte mult unele de altele. Postamentul între piedestalele coloanelor este împodobit cu trei mari basoreliefuri: acela din mijloc prezintă un cavaler înarmat călare; celelalte două întruchi- pează doi lei înfruntându-se, având în jur ornamente îmbelşugate”. Modernizarea Bucureștiului din secolul al XIX-lea a dus la dispariția multor clădiri vechi, iar Biserica Stavropoleos nu a fost ocolită de aceste transformări. Cu toate acestea, biserica a supraviețuit datorită intervențiilor constante și iubirii celor care au recunoscut valoarea sa. Cronicarul Nicolae Iorga spunea despre Stavropoleos că este „o insulă de liniște și frumusețe în inima unui oraș agitat, un lăcaș unde timpul parcă se oprește, iar sufletul se înalță către cer”.
Funcționează atât ca lăcaș de cult, cât și ca muzeu și bibliotecă
Începând cu secolul al XX-lea, au fost inițiate mai multe proiecte de restaurare a bisericii, unele dintre ele salvând efectiv acest monument de la ruinare. Una dintre cele mai importante restaurări a avut loc între anii 1904 și 1905, sub coordonarea arhitectului Ion Mincu, pionier al stilului neo-românesc. Mincu a păstrat elementele originale brâncovenești, dar a intervenit și pentru a întări structura și a adăuga detalii care să sublinieze frumusețea lăcașului. După această intervenție, biserica a intrat într-o perioadă de stabilitate, dar cutremurul din 1940 și cel din 1977 au readus nevoia urgentă de reparații. În 1977, după cutremurul devastator, s-a constatat că biserica avea nevoie de intervenții structurale majore pentru a nu se prăbuși. Restaurarea din anii 1980 a fost una dintre cele mai ample, implicând consolidarea fundației și refacerea detaliilor decorative afectate. Un alt moment important în istoria recentă a fost începutul anilor 2000, când au fost reabilitate picturile murale interioare, grav afectate de trecerea timpului și de fumul lumânărilor. Această lucrare a redat strălucirea originală a frescelor și a adus biserica mai aproape de aspectul său de la începuturi. În 2011, biserica a fost inclusă în lista monumentelor istorice din România, fiind protejată și valorizată pentru semnificația sa culturală. Astăzi, Mănăstirea Stavropoleos continuă să funcționeze atât ca lăcaș de cult, cât și ca muzeu și bibliotecă, adăpostind o colecție impresionantă de cărți vechi și icoane bizantine. În acest sens, actualul stareț al mănăstirii, părintele Iustin Marchiș, a declarat într-un interviu că „Stavropoleos nu este doar un loc de rugăciune, ci și un loc al culturii și al memoriei, un loc unde trecutul și prezentul se întâlnesc într-un mod unic”.
Eliade: „Spiritualitatea se împleteşte cu arta într-o armonie desăvârşită“
De-a lungul celor 300 de ani de existență, Biserica Stavropoleos a devenit un simbol al rezistenței și al continuității spirituale în fața provocărilor vremii. Încă din perioada interbelică, personalități marcante ale culturii românești au apreciat frumusețea acestui lăcaș. Mircea Eliade, de exemplu, nota în jurnalul său că „Stavropoleos este unul dintre acele locuri unde simți că timpul nu mai are aceeași măsură, că spiritualitatea se împletește cu arta într-o armonie desăvârșită”. Astăzi, biserica atrage nu doar credincioși, ci și turiști din întreaga lume, fascinați de frumusețea sa și de istoria care se simte la fiecare pas. Într-un oraș aflat într-o continuă schimbare, Stavropoleos rămâne un loc de liniște și reflecție, un spațiu sacru unde arta, credința și tradiția se întâlnesc. Biserica Mănăstirii Stavropoleos este o mărturie vie a istoriei României, o dovadă a perseverenței și a dragostei pentru frumos, un loc care ne amintește de importanța spiritualității și a culturii în viața unui popor. Aniversarea celor 300 de ani de la fondarea sa ne oferă prilejul de a onora această moștenire și de a ne asigura că acest simbol va continua să inspire generațiile viitoare.