de Carmen Ciripoiu şi Adrian Barna
Chiar dacă afectează sute de milioane de persoane din întreaga lume, frica de boală este considerată încă un mister. Greu de înţeles şi de diagnosticat, suferinzii de această boală îşi duc lupta cu propria minte zi de zi, în tăcere. Specialiștii spun că e greu de spus ce e în mintea unui ipohondru, afirmând că afecțiunea este învecinată cu anxietatea și cu atacurile de panică, dar nimeni nu a reușit până în acest moment să o plaseze într-o zonă anume.
Maladie fizică normală sau depresie mascată?
„Că doarme sau e treaz, e mereu bântuit de fantomele fricilor sale. Când e treaz nu face uz de rațiune, când doarme nu-și poate potoli grijile… Nu reușește să scape de pretinsele spasme”, a spus filosoful grec Plutarh despre viața unui ipohondru. La rândul său, Platon a afirmat că „grija permanentă pentru sănătate este și ea o boală”. De-a lungul istoriei, boala numită hipohondria a desemnat o maladie fizică absolut normală, cu simptome corporale, și nu doar o frică patologică de boală. Începând cu Antichitatea greacă și până în secolul al XVII-lea, hipohondria a fost văzută ca o boală fizică având simptome în regiunea epigastrică, zonă care ține astăzi de domeniul medicinei interne. În secolul al XVIII-lea, specialiștii au considerat-o ca fiind o boală de nervi, care s-ar apropia bine de o depresie mascată, iar, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ipohondrii au fost cei bolnavi mintal, declarați ulterior pacienți psihiatrici. Abia spre sfârșitul secolului al XX-lea, odată cu încadrarea bolii în rândul tulburărilor somatoforme, adică al disfuncționalităților fizice, s-a acordat pentru prima dată o atenție deosebită aspectelor psihosomatice. În ceea ce-l privește pe Sigmund Freud, întemeietorul psihoterapiei moderne, acesta a considerat că ipohondrul își retrage interesul de la obiectele lumii exterioare și își îndreaptă toată atenția asupra organelor sale.
Sănătatea, un bun de consum
Odată cu intrarea în secolul al XXI-lea, cercetătorii au observat cum oamenii încep să aibă din ce în ce mai mult mania sănătății, folosind regimuri incredibile care să le aducă greutatea mult dorită, să practice sportul excesiv pentru a-și îmbunătăți condiția fizică. Experții consideră că aceste lucruri sunt de fapt doar un substitut al religiei, într-o lume în care tot mai puține persoane intră într-o biserică, dar vizitează templele sănătății și centrele de întreținere fizică într-un mod exagerat. Mai mult, persoanele speriate să nu se îmbolnăvească se lasă atrase spre diverși guru ai sănătății, specialiști în îmbunătățirea condiției fizice și consilieri nutriționiști, care propovăduiesc noile doctrine ale „mântuirii”. Și astfel, subiectul sănătate se rezumă, cel puțin în cazul celor ipohondri, la excluderea posibilelor boli prin intermediul investigațiilor medicale, în loc să se străduiască să ducă o viață cât mai sănătoasă. Așa a ajuns sănătatea să devină dintr-un bun de producție un bun de consum.
Charlie Chaplin nu a suportat curentul
Frica mai mult sau mai puțin patologică de boală a constituit și exemplul de viață al unor personalități ale lumii. De exemplu, simbolul puterii democrației britanice, Winston Churchill, întrebat cum poate atinge un om o vârstă înaintată, a declarat că nu trebuie să facă niciun fel de sport, lucru de care a avut și el însuși grijă. Motivul? I-a fost frică să nu-și suprasolicite corpul, să nu se rănească, și astfel să nu se infecteze cu ceva. De asemenea, Woody Allen este considerat cel mai mare ipohondru din lumea filmului. La rândul său, Charlie Chaplin a fost afectat grav de ipohondrie. La cea mai mică adiere a vântului, acesta intra în grave atacuri de panică, fiindu-i extrem de frică să nu răcească, de aceea s-a ferit mereu de curent, chiar și când afară era caniculă.
„Dacă aș fi știut că moartea e atât de frumoasă...”
Comicul german Karl Valentin a amuzat un public întreg cu ipohondria sa, folosind expresii precum: „Ei aș, îs sănătos...” sau „Mă doare stomacul, ficatul mi-e umflat, durerea de cap nu mai încetează, iar dacă e să vorbesc despre mine, nici eu nu mă simt prea bine...”. Persoană dificilă, depresivă și plină de frici, Karl a rostit, înainte de a trece în neființă, următoarele cuvinte: „Dacă aș fi știut că moartea e atât de frumoasă...”. Bolile trăite de propria persoană sau de alții pot declanșa sau pot întări o ipohondrie. Artistul Andy Warhol, care în copilărie a fost țintuit la pat și a suferit o tulburare de pigmentare rară, s-a temut că la orice modificare a greutății va avea parte de o tulburare de metabolism. De asemenea, a fost marcat și de teama de a nu dobândi dureri de gât sau hepatită dacă săruta o femeie. Acesta a fost motivul pentru care nu pleca nicăieri fără să aibă la el o pungă plină cu medicamente.
Orice călătorie a lui Stravinski s-a încheiat cu vizita la un medic
În ceea ce-l privește pe compozitorul Igor Stravinski, la orice călătorie pe care acesta a făcut-o, indiferent de oraș, a vizitat un medic. Mai mult, se spune că ar fi luat medicamente după propria prescripție. După ce fiul său a fost operat de apendicită, compozitorul a cerut să-i fie scos și lui apendicele, dar și celorlalți trei fii. În topul celor mai importanți ipohondri ai lumii se înscrie și celebrul tenor Franco Corelli, care întotdeauna înainte de a intra la un spectacol a tremurat... de nervi. Renumit pentru „do”-ul înalt pe care-l putea lua, acesta s-a temut întotdeauna că din cauza emoțiilor nu va putea menține nota în timpul reprezentațiilor. Frica sa de scenă s-a agravat ca urmare a faptului că uneori teama l-a sugrumat... la propriu. Drept urmare, acesta a contramandat în ultima secundă spectacole pentru ca nu cumva, din cauza unei greșeli, să aibă cariera terminată. Sunt renumite și momentele în care artistul și-a examinat singur gâtul într-o oglindă și și-a indus și mai mult sentimentul de nesiguranță, iar soția îl forța să intre în scenă.
Caruso s-a temut de infecțiile pielii
Un alt tenor apreciat de întreaga lume, Enrico Caruso, a călătorit întotdeauna alături de medicamentele sale și de tot felul de dispozitive. Din frica de a nu contacta infecții ale pielii, acesta a dormit în hotel doar în propria pijama, dar și lenjerie de pat adusă de acasă, camera trebuind să fie dezinfectată înainte ca tenorul să intre. Mai mult, pentru a fi sigur că nu se va răni, acesta a cerut ca în fiecare cameră de hotel să fie capitonată podeaua. Tot de ipohondrie au suferit și Mozart, Rossini, Ceaikovski, Goethe, Novalis, Heinrich von Kleist, Rainer Maria Rilke, Marcel Proust, Gustave Flaubert, ca și scriitorii ruși Lev Tolstoi și Nikolai Gogol. De asemenea, precursoarea serviciului sanitar, englezoaica Florence Nightingale, a suferit de ipohondrie până la sfârșitul vieții sale, la vârsta de 90 de ani.
Lui Hitler i-a fost frică întotdeauna de cancer
Marcat de decesul mamei sale, care a murit în urma unui cancer, Hitler a avut o teamă cumplită de această boală, dar și de maladiile contagioase, motiv pentru care nu a băut niciodată alcool și nu a permis nimănui să fumeze în prezența sa. Când a fost diagnosticat cu un polip benign în gât, de spaima că nu va mai apuca să-i fie implementate planurile politice, dictatorul și-a făcut testamentul. În urma atentatului din anul 1944, căruia i-a supraviețuit, Hitler a început să înghită din ce în ce mai multe medicamente.