de Sorin Dumitrescu şi Eduard Popa
Medicina a făcut progrese uimitoare în ultima sută de ani. Cunoștințele medicale au avansat considerabil, iar tehnologia ajută la diagnosticarea mult mai rapidă a bolilor. Însă lucrurile nu au stat așa în toată istoria medicinei. Din cauza lipsei de informații, medicii le recomandau pacienților tratamente periculoase, care făceau mai mult rău decât bine. În cele ce urmează vă prezentăm câteva dintre aceste tratamente considerate a fi vindecătoare, dar care au grăbit decesul celor suferinzi, care au avut neșansa de a se afla în așa-zisa grijă a personalului medical complet neinformat și nepregătit.
Mercurul, folosit pentru vindecarea sifilisului
Acest element extrem de toxic era folosit, începând cu secolul al XIV-lea și până spre anii 1920, pentru tratarea sifilisului. Compușii din mercur fie se aplicau direct pe piele, fie erau înghițiți sau injectați. Într-adevăr, ulcerațiile produse de boală păreau a se vindeca sub acțiunea mercurului, dar acest proces de curățire a pielii sifiliticilor era doar o etapă în evoluția bolii. În schimb, pacientul începea să manifeste simptome de otrăvire cu mercur. Printre acestea se numărau dureri puternice, decolorarea pielii, disfuncții ale rinichilor și ale creierului. Se crede că și sfârșitul marelui nostru poet Mihai Eminescu ar fi fost provocat tot de un tratament cu mercur, pentru diagnosticul enunțat mai sus. Compușii mercurici au fost utilizați în tratamentele dermatologice; un produs numit Apa lui Soliman, întrebuințat în eliminarea pistruilor și negilor, era constituit din mercur, iar utilizatorii acestuiaîși distrugeau pielea, își diminuau gingiile și provocau căderea dinților (parodontoză).
Plombă cu amalgam dentar
Mercurul este, de asemenea, utilizat în cadrul lucrărilor dentare (plombe în special), în unele antiseptice sau în substanțele conservante din vaccinuri. Stomatologia folosește mai mult de 100 de tone de mercur în fiecare an în cadrul restaurărilor dentare; personalul stomatologic este expus acestui metal prin contactul sau manipularea lui, precum și inhalarea și aspirarea vaporilor mercurici. Cel puțin 10% dintre cabinetele stomatologice din SUA au un conținut mercuric în atmosferă de 0,05 mg per m3. În 2008, Danemarca a interzis amalgamul dentar din mercur cu excepția plombelor de suprafață pentru molarii masticanți în dentiția permanentă (adultă).
Frunzele de coca, leac pentru impotență și depresie
Frunza de coca a fost folosită în scop medicinal încă din anul 3.000 î.e.n. Incașii mestecau și ei frunzele arborelui de coca, iar asta îi ajuta să respire la altitudini foarte mari, unde aerul e mai sărac în oxigen. În 1879, cocaina medicinală a fost extrasă pentru prima oară din frunze de coca. Substanța a intrat în istoria medicinei datorită psihiatrului austriac Sigmund Freud, care obișnuia să consume cocaină și să o recomande ca tratament pentru depresie și impotență. La începutul secolului al XX-lea, cocaina devenise atât de populară, încât era folosită ca ingredient într-o mulțime de medicamente. În 1886 popularitatea drogului a mai primit un impuls în momentul în care John Pemberton a folosit frunzele de coca drept ingredient în noua băutură răcoritoare pe care o dezvoltase: nimeni alta decât Coca Cola. Efectul energizant şi euforic a fost pe placul consumatorilor care pur şi simplu au adorat-o. Până la începutul secolului al XX-lea, oameni din toate clasele sociale întrebuinţau fel şi fel de licori pe bază de opiu şi cocaină, precum şi vinuri sau soluţii tonice. Personaje publice importante precum Thomas Edison sau actriţa Sarah Bernhardt au contribuit şi ele la popularizarea drogului care era la ordinea zilei şi în industria filmului mut. Producătorul Parke-davis vindea cocaină sub diverse forme, inclusiv ţigări, pudră şi chiar un amestec injectabil, care ar fi garantat saţietate şi forţă fizică. În Tennessee (dar nu numai), co- caina se vindea în toate farmaciile locale şi o cutie nu costa mai mult de 10 cenţi. Adesea era mai ieftină decât alcoolul sau cafeaua, devenind principala sursă de recreere în fabrici sau pe şantiere. De asemenea, muncitorii, în special cei de culoare, erau încurajaţi de angajatori să o consume pentru a mări productivitatea. Cu toate acestea, folosirea pe scară largă a scos în evidenţă şi pericolele pe care le implica consumul. Presiunea publică a forţat compania Coca Cola să elimine ingredientul în 1903.
Trepanația rezolva durerile de cap
Trepanația este cea mai veche intervenție chirurgicală cunoscută în istoria medicinei. Această formă brutală și periculoasă de chirurgie a fost foarte răspândită și practicată din preistorie și până în perioada medievală. Chiar și în Evul Mediu, trepanația era considerată un leac eficient împotriva multor probleme medicale, precum tumorile, hematoamele, migrenele și epilepsia. Pentru a vindeca toate aceste afecțiuni, medicii din acele vremuri găureau cutiile craniene ale pacienților, bineînțeles, fără anestezie. De multe ori, pacienții mureau în timpul procedurii sau la scurt timp după ea. Vreme de câteva sute de ani, oamenii au practicat trepanaţia, procedura care implică realizarea unui orificiu în craniul unei persoane vii prin foraj, tăiere sau răzuirea treptată a osului cranian. Deşi nu se cunoaşte cu exactitate motivul pentru care această tehnică era aplicată, istoricii presupun că la baza ei s-ar afla fie scopuri medicale, fie ritualice. Primele dovezi ale practicării trepanaţiei datează de acum 7.000 de ani şi au fost descoperite în diferite zone din Grecia, America de Nord şi de Sud, Africa, Polinezia şi Orientul Îndepărtat. Tehnica a fost abandonată până la sfârşitul Evului Mediu, însă în unele zone din Africa şi Polinezia ea a continuat să fie folosită până în primii ani ai secolului al XX-lea. În anul 2011, o echipă internaţională de arheologi a analizat 137 de schelete umane descoperite în trei situri funerare diferite din Kabardino-Balkaria, o regiune montană aflată la aproximativ 500 de kilometri faţă de Rostov-on-Don. Pe parcursul cercetării lor, specialiştii au identificat nouă cranii care pre- zentau orificii realizate în timpul unor trepanaţii. Cinci cranii fuseseră supuse procedurii standard de trepanaţie, realizată în scop medical, însă toate celelalte patru aveau orificii făcute la nivelul obelionului, ceea ce ar putea sugera practicarea trepanaţiei în scop ritualic.
Apa radioactivă, pe post de energizant
Acum un secol, radioactivitatea era ceva nou, iar aplicabilitatea ei în medicină abia începea să fie testată. De aceea, la acea vreme, o mulțime de companii vindeau produse radioactive. Pandantivele radioactive pentru vindecarea reumatismului sau supozitoarele radioactive pentru eliminarea durerilor erau doar câteva dintre ele. Un alt leac popular în anii 1900, intrat în istoria medicinei, era RadiThor. Produsul era, practic, apă în care fusese dizolvat radium, rezultând o soluție extrem de toxică. Cei care recomandau RadiThor spuneau că produsul sporește imunitatea și vigoarea și vindecă impotența. Bineînțeles, produsul „miraculos” făcea ravagii în organism. Ataca oasele și provoca o moarte lentă și dureroasă. La începutul secolului al XX-lea oamenii credeau că radioactivitatea poate fi benefică organismului. Produse radioactive erau vândute, printre care bijuterii din radiu pentru tratarea reumatismului, pături cu particule de uraniu pentru vindecarea artritei, cosmetice antiîmbătrânire radioactive, dar și apa radioactivă. Aceasta din urmă a devenit populară odată cu descoperirea izvoarelor fierbinți radioactive, despre care oamenii credeau că pot vindeca diferite boli. În 1932, Eben Byers, un nume important în industria producătoare de oțel, a murit după ce a folosit periodic RadiThor, un medicament radioactiv.
Heroina, folosită pentru tratarea răcelilor şi tusei
La începutul secolului al XX-lea, heroina era adesea folosită în medicină. Doctorii o prescriau în mod regulat în caz de răceală, tuse sau diaree. Heroina a fost sintetizată de un chimist englez în 1874. A început să fie folosită în medicină doar în 1898, când gigantul farmaceutic Bayer a transformat-o în medicament. Testele clinice au demonstrat că heroina e de opt ori mai puternică decât morfina, iar substanța a ajuns să fie prescrisă ca tratament pentru diverse afecțiuni. Desigur, mulți pacienți au devenit dependenți, dar dependența nu era văzută ca o problemă la acea vreme. Dimpotrivă, vânzările de heroină au crescut spectaculos. Ulterior, din cauza gradului mare de risc, aceasta a fost pusă pe lista substanțelor interzise. Heroina este un derivat al opiului, obținut la sfârșitul secolului al XIX-lea prin sintetizarea morfinei. Produsă de compania de medicamente Bayer AG, heroina a fost exportată în 1898 în 23 de țări din lume și folosită un timp în tratamentul afecțiunilor respiratorii. Ulterior, dovedindu-se riscurile ei de abuz și grava adicție (dependență), a fost inclusă pe lista drogurilor narcotice de abuz și interzisă în numeroase state. Felix Hoffmann de la Bayer a sintetizat heroina la 11 zile de la obținerea aspirinei. Temându-se de eventualele efecte adverse ale aspirinei, Bayer înregistrează compusul sub denumirea de Heroin ca trademark (marca fabricii). Din anul 1898 până în 1910 a fost etichetată ca fiind un derivat substituit al morfinei, utilizat pentru tratarea tusei iritative la copii. Heroina este catalogată ca un drog foarte puternic, ce poate produce euforie. Senzația de euforie dispare și se instalează toleranța. În 1914, Legea produselor narcotice, introdusă în Congresul american de Harrison, stipu- lează ca ilegală producerea și posesia heroinei în SUA. Spre deosebire de SUA și de alte state, heroina are încă indicații legale în Marea Britanie (sub denumirea de diacetilmorfină), pentru tratarea durerilor acute, a infarctului de miocard, a edemului pul- monar și a durerii cronice.
Lobotomia, intervenţia asupra creierului
De-a lungul timpului, abordările în medicina pentru tratarea bolilor psihice au fost diferite. Lobotomia, ca tehnică din cadrul psihochirurgiei, reprezintă una dintre cele mai controversate metode folosite în psihiatrie. Această tehnică chirurgicală, numită inițial leucotomie și care constă în deconectarea anumitor părți ale creierului pacienților, a fost introdusă în practica medicală în anul 1935. Inventatorul acestei practici terapeutice radicale și invazive este considerat a fi neurologul portughez Antonio Egas Moniz. În anul 1949, acesta a primit chiar Premiul Nobel pentru Medicină pentru „descoperirea valorii terapeutice a leucotomiei în tratatarea psihozelor”. Această tehnică a suscitat rapid interesul mai multor specialiști ai vremii respective. În SUA, medicii Walter Freeman și James W. Watts au avut cea mai prolifică colaborare în această direcție. Dacă inițial lobotomia se realiza prin perforarea scalpului (lobotomie prefrontală), acești doi medici au reușit să simplifice procedura, noua lobotomie numindu-se „transorbitală”, deoarece instrumentul prin care se efectua operația era introdus prin ridicarea pleoapei superioare. Prin lobotomie se realiza secționarea fibrelor de asociație care leagă lobul frontal, precum și secționarea fibrelor nervoase care leagă lobul frontal de talamus. Lobotomia a cunoscut un imens succes în anii ’50, urmând o perioadă de declin. După anii ’70 a început să fie interzisă, considerându-se că poate antrena sechele grave și modificări nedorite în personalitatea pacientului. Iată șase cazuri interesante din istoria practicării controversatei lobotomii.
Alice Hood Hammatt
Prima lobotomie prefrontală a fost realizată în SUA, în anul 1936, de medicii Walter Freeman și James W. Watts. Pacienta se numea Alice Hood Hammatt (1873-1941), avea 63 de ani, iar operația a durat o oră. Inițial nu au fost complicații, însă după o lună pacienta a început să sufere convulsii. Următorii ani și i-a petrecut tot în spitale de boli mintale, însă soțul a declarat că a fost mult mai liniștită, „fiind cei mai fericiți ani ai săi”. A decedat la 68 ani de pneumonie.
Actorul american Warner Baxter
Celebrul actor american Warner Baxter (1889-1951) a fost considerat în anul 1936 cel mai bine plătit actor de la Hollywood, fiind și deținător al unui Premiu Oscar. Către sfârșitul vieții a suferit de artrită, iar pentru alinarea durerilor insuportabile a ales, ca şi alți pacienți, o lobotomie. Decizia nu a fost una inspirată, deoarece starea sănătății sale generale s-a înrăutățit, decedând la scurt timp tot de o pneumonie.
Cântăreaţa canadiană Alys Robi
Cântăreața canadiană de renume Alys Robi (1923-2011), datorită talentului său, a cunoscut succesul la o vârstă foarte fragedă. Însă, la numai 25 de ani, în urma unui accident de mașină și a unei povești de dragoste ratată, intră într-o depresie profundă, fiind internată într-un azil din Quebec. Aici a fost supusă la o lobotomie împotriva voinței sale, însă intervenția a dat rezultate, fiind considerată unul dintre cazurile rare de reușită. Alys Robi și-a reluat cariera, însă nu a mai cunoscut aceeași popularitate, fiind marcată în fața opiniei publice de stigmatul bolii mintale.
Sallie Ellen Ionesco
Prima lobotomie transorbitală a fost realizată în anul 1946 de medicul Walter Freeman. Pacienta Sallie Ellen Ionesco (1917-2007), casnică, avusese multe tentative de sinucidere. După intervenție, familia a declarat că pacienta și-a mai pierdut din funcțiile memoriei, însă a putut duce o viață relativ normală.
Sora renumitului romancier american Tennessee Williams, Rose Isabel Williams Rose Isabel Williams (1909-1996), sora renumitului romancier american Tennessee Williams, a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, iar în 1943 mama sa, Edwina, a hotărât ca fiica sa să fie supusă unei lobotomii. Din păcate, după operație, femeia și-a pierdut mult din personalitate. Scriitorul Tennessee Williams a nutrit multă vreme pentru mama sa resentimente pentru că a permis intervenția, iar drama surorii sale l-a inspirat în unele dintre viitoarele sale scrieri.
Sora lui John F. Kennedy, Rosemary Kennedy
Despre Rosemary Kennedy (1918-2005) se spune că era tratată drept o retardată de membrii familiei sale, însă analize ulterioare au arătat că fata avea o viață normală, doar că nu era atât de genială ca frații săi. În 1941, tatăl său, Joseph Kennedy, a mers la medicii Walter Freeman și James W. Watts, în speranța că o lobotomie va îmbunătăți starea mentală a fiicei sale și o va ajuta să aibă un comportament mai linșitit. Din păcate, însă, după operație, Rosemary Kennedy a devenit infantilă, abilitățile sale verbale fiind reduse la gângureli de neînțeles. A fost internată într-o instituție, unde a rămas până la sfârșitul vieții, clanul Kennedy preferând să țină ascunsă această istorie.