de Simona Lazăr şi Alexandru Brădescu
Displazia de șold este o afecțiune congenitală, cu rată de apariție de 1 la 1.000 de nou-născuți. Netratată corespunzător în copilărie, duce la complicații la vârsta adultă, care vor necesita de multe ori protezarea pacientului. Iată câteva răspunsuri, pe acest subiect, pe care le-am primit de la doctor Paul Năstase (medalion), medic specialist Ortopedie Traumatologie, cu competență în Chirurgie Artroscopică.
„Este o afecțiune care apare în urma unei luxații sau instabilități a articulației șoldului”
- Domnule doctor, vă propun să vorbim astăzi despre displazia de șold, la copil - displazia congenitală - și despre urmările pe care aceasta le are la vârsta adultă. Pentru început, să definim afecțiunea.
- Displazia de șold este o afecțiune care apare în urma unei luxații sau instabilități a articulației șoldului, de obicei congenitală, dar nu numai, care poate determina o creștere anormală a acestei arti- culații. E împărțită în patru mari categorii: subluxația de șold, luxația de șold, luxația teratogenică de șold (în cadrul unor malformații grave) și instabilitatea de șold.
- Când și cum trebuie să se intervină în displazia de șold, la copil? Ce trebuie să știe părinții despre „urgența” pe care o reprezintă această afecțiune și necesitatea unei intervenții la o vârstă mică? Dacă nu se intervine în copilărie, care sunt riscurile, pentru vârsta adultă?
- În toate țările civilizate există programe de prevenție a acestei boli. Ca metodă de screening se face obligatoriu la copiii nou-născuți o ecografie la ambele șolduri, până în maximum săptămâna a 6-a de viață. Aceasta are rolul de a detecta o eventuală conformație anormală a anatomiei copilului respectiv și de a trimite cazul la ortopedul pediatru pentru tratament. După cele șase săptămâni se poate face o radiografie de bazin în care să se evidențieze această afecțiune. Pentru rezultate cât mai bune e ideal să se intervină cât mai rapid, astfel încât să se ia măsuri de corecție adecvate și a evita astfel displazia la vârsta adultă, după maturarea scheletului.
„E de preferat ca protezarea să se execute cât mai târziu”
- Care sunt consecințele displaziei de șold la pacientul adult? Detaliaţi, vă rog, formele de displazie care există și cum trebuie ele abordate.
- Consecința displaziei de șold netratate în copilărie - sau tratată invaziv - este coxartroza, adică artroza de șold. Aceasta poate debuta la vârste foarte tinere, în jurul a 20-40 de ani, la pacienţi care vor dori și vor beneficia de protezarea acestei articulații. Cum am spus și inițial, există patru forme de așa-ziși precursori (sau factori determinanți) ai displaziei de șold. Prima este subluxația, adică un contact incomplet al suprafețelor articulare ale capului femural și a acetabulului. A doua e luxația, unde avem lipsa desăvârșită a contactului dintre cele două suprafețe. Cea de-a treia se numește luxație teratogenică, antenatală, in utero, ca urmare a unor sindroame genetice care determină malformații în mai multe locuri. În fine, cea de-a patra este instabilitatea, unde șoldul se subluxează sau luxează doar la manevre pasive făcute de altă persoană. Tratamentul pentru acestea va fi direcționat de ortopedul pediatru. E bine de știut că metodele de tratament noninvazive sunt și cele cu rezultate dintre cele mai bune și cu complicații reduse, dar că există și unele tipuri de displazii care nu răspund favorabil și acestea din urmă vor necesita diverse intervenții chirurgicale, cu rezultate relativ nefavorabile.
- Ce trebuie să știe bolnavul despre intervenția chirurgicală în displazia de șold, la vârsta adultă? Cum trebuie abordată?
- În primul rând, trebuie avută în vedere calitatea vieții pacientului, în al doilea rând, gradul de activitate fizică și așteptările pacientului de la tipul de tratament pe care îl oferim. De obicei, pacientul displazic vine la ortoped la vârsta adultă, atunci când are restricție la mișcare în articulația afectată și atunci când apare durerea constantă. În acel moment se pune deja în calcul protezarea, care se va face atunci când pacientul nu mai poate să își controleze simptomele prin alte metode conservatoare. Dat fiind faptul că pacienții din grupa de vârstă 20-40 de ani sunt persoane foarte active, e de preferat ca protezarea să se execute cât mai târziu și folosind implanturi dedicate pentru această grupă de vârstă - aceste implanturi sunt mai mici ca dimensiuni decât protezele normale de șold - și suprafețele acestora să fie exclusiv din ceramică, pentru a avea rezultate cât mai bune pe o perioadă cât mai îndelungată.
„Tratamentul trebuie ajustat în funcţie de pacient“
- Puteți exemplifica, pornind de la unul sau două cazuri particulare pe care le-ați tratat, cum se derulează intervenția și tratamentul postintervenție, la pacientul adult cu displazie de șold?
- Personal pot spune că am avut parte de multe surprize date de această boală. Un caz aparte mi-a rămas în minte cu o doamnă de 45 ani care avea displazie bilaterală de șold și care, în ciuda durerilor și a restricției la mișcare, nu dorea să se protezeze din cauza riscurilor asociate acestei intervenții. A continuat cu fiziokinetoterapia și lunar i se făceau infiltrații de un coleg de-al meu. Ei bine, nici acum nu a venit la protezare și suportă cu stoicism și cu fiziokinetoterapie și infiltrații durerile. Din punctul meu de vedere, este o surpriză, având în față radiografiile ei. Drept urmare, organismul uman poate să compenseze destul de mult acest neajuns. Pe de altă parte, am protezat un domn de 25 ani cu un implant dedicat, domn care avea muncă fizică, spre deosebire de doamna de mai sus, care avea o funcție managerială și muncă de birou. Simptomele domnului respectiv îl împiedicau să își practice munca și recalificarea era imposibilă, chiar nedorită de pacient, care își iubea activitatea. A beneficiat de un program clinic din țara unde lucram la vremea respectivă și rezultatul a fost remarcabil. De aceea, orice tratament trebuie ajustat în funcție de pacientul pe care îl ai în față și doar pacientul este cel care îți va spune când este momentul să îl protezezi, și nu invers.