de Ştefania Băcanu şi Daniel Şuta

Tricotilomania este o afecţiune gravă, foarte des întâlnită, ce se caracterizează prin smulgerea părului din cap. Practic, cei care suferă de această boală se manifestă patologic şi obsesiv, total inconştient. Nivelul scalpului este cel mai des afectat, dar se poate ajunge pe orice zonă a corpului. De regulă, pacienţii diagnosticaţi cu tricotilomanie se confruntă cu chelie sau părţi lipsite de pilozitate.

Adolescenţii sunt cei mai afectaţi

Din păcate, cei care suferă de tricotilomanie nu conştientizează că au o problemă de ordin psihologic, pentru că, în fapt, este vorba despre o tulburare gravă, ci consideră că au doar un obicei greşit, pe alocuri, deranjant pentru cei din jur. Boala se dezvoltă, cu precădere, în perioada adolescenţei, pe fond de stres, de anxietate. Cu siguranţă aţi văzut elevi, care, în timpul unui examen sau test, din pricina emoţiilor, îşi bagă mâna în păr şi începe să tragă de el, total necontrolat. De altfel, există şi cazuri în care aceşti pacienţi pot duce dezechilibrul şi în viaţa adultă sau îl pot dezvolta la maturitate. Din păcate, în situaţiile mai grave, pot apărea simptome fizice şi psihice, unele dintre ele, chiar severe. Indiferent de vârsta la care apare, tricotilomania este la fel de frecventă în cazul ambelor sexe, cu o creştere mai mare în rândul femeilor ajunse la maturitate. Traumele din copilărie, mediul în care s-au dezvoltat, chiar şi educaţia primită, pot duce la dezvoltarea acestei tulburări. Din păcate, însă, deşi există numeroase cercetări pe acest subiect, nu s-a stabilit nimic concret. Motivele care conduc la apariţia bolii nu sunt bine definite. Unele opinii psihanaliste pun afecţiunea în cârca lipsei sau separării de un om apropiat, dar sunt şi teoreticieni care susţin că aceste comportamente sunt vicioase, născute în primii ani de viaţă şi menţinute odată cu înaintarea în vârstă, pentru că, la început, au fost ignorate. S-au considerat simple obiceiuri, ticuri, fără să se ia în calcul nocivitatea şi pericolul pe care îl poate dezvolta asupra sănătăţii organismului.

Depresia este o afecţiune asociată

În timp, cei care suferă de tricotilomanie pot dezvolta o serie de complicaţii: mâncărime sau furnicături, iritaţie şi roşeaţă în zona afectată, apariţia cheliei, subţierea părului, anxietate, stres şi chiar depresie. Există persoane afectate de tricotilomanie care nu se mulţumesc doar cu propriul păr, ci atentează şi la cei din jur sau chiar la animalele de companie. Dacă nu reuşesc să îşi satisfacă dorinţa şi nevoia acută, atacă papucii din casă, păpuşile sau puloverele lăţoase. Aceste situaţii, dacă se tot repetă, pot duce la momente jenante, care pun în pericol relaţionarea cu alte persoane şi chiar marginalizarea celor în cauză. Tricotilomaniei i se pot asocia şi alte tulburări psihice, cum ar fi cele afective, cele anxioase (tulburarea obsesiv-compulsivă), ale abuzului de substanţe sau ale unui comportament alimentar deficitar. În unele situaţii putem vorbi chiar despre întârzierea mintală. Sunt şi cazuri mult mai dificile, în care pacienţii ajung să fie diagnosticaţi şi cu autism sau cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenţie (ADHD). Cei care bifează cel puţin una dintre bolile menţionate, alături de tricotilomanie, se pot trata pentru cea mai gravă, observând, în timp, efecte şi rezultate bune în cazul amândurora. Tricotilomania se poate manifesta şi mai blând. Adică, pacientul nu îşi smulge părul, ci doar îl răsuceşte constant, şuviţă cu şuviţă, în orice moment, indiferent de loc.

Provoacă leziuni ale tractului intestinal

Se poate şi mai grav de atât. Sunt pacienţi diagnosticaţi cu tricotilomanie care nu se mulţumesc doar cu smulgerea părului, ci vor să-l şi ingereze. Da, aţi citit bine. Unii îşi mănâncă firele smulse, indiferent de zona corpului, iar acest fapt duce la probleme grave de sănătate, pentru că părul înghiţit formează o minge în stomac, formaţiune care, medical, se numeşte tricobezer şi care poate duce la ocluzie intestinală. Până acolo, însă, pacientul se va confrunta cu greaţă, vărsături, dureri abdominale, anemie şi ameţeală. În cazul în care un tricobezoar va astupa intestinul gros, pacientul trebuie operat de urgenţă. Date fiind aceste complicaţii, specialiştii susţin că pacienţii diagnosticaţi cu tricotilomanie au o calitate scăzută a vieţii, un sistem imunitar precar, îmbolnăviri dese şi stări generale proaste. În plus, nemulţumirile apar şi ca urmare a unui aspect fizic nedorit (zone iritate, păr subţiat). Toate acestea vor duce la răspunsuri emoţionale ce au ca rezultat marginalizarea, pierderea servicului, destrămarea relaţiilor sociale, distrugerea dorinţei de învăţare, de dezvoltare şi construire a unei vieţi sănătoase. Aşa apar depresii şi anxietăţi severe.

Atenţie! În cazul în care un pacient a fost diagnosticat cu tricotilomanie, este foarte posibil ca un membru al familiei să dezvolte tulburarea obsesiv-compulsivă. Este valabil şi invers

De cele mai multe ori, de jenă, pacienţii îşi neagă tulburarea de comportament pe care o manifestă asupra propriului corp şi încearcă să ascundă efectele rezultate

Este o formă de tulburare obsesiv-compulsivă

Deşi, la prima vedere, nu pare a fi o boală, ci mai degrabă un obicei necorespunzător, specialiştii susţin că există asemănări între tricotilomanie şi tulburarea obsesiv-compulsivă, pentru că ambele afecţiuni se caracterizează prin lipsa controlului şi incapacitatea de a rezista impulsurilor şi dorinţelor, chiar dacă acestea fac rău pe termen lung. Cel puţin pentru un moment, pacientul se simte bine sau crede că îi este bine. Aceştia, de cele mai multe ori, nu sunt conştienţi de acţiunile lor, în timp ce obsesiv-compulsivii fac totul în mod deliberat, dar pentru că obsesiile şi ritualurile le sunt specifice, tricotilomania a fost încadrată în categoria lor. Totuşi, tulburarea obsesiv-compulsivă duce, de regulă, la o deteriorare mai mare a capacităţii de funcţioare şi este asociată cu un nivel foarte ridicat de anxietate şi depresie severă. Având în vedere asemănările dintre tricotilomanie şi tulburarea obsesiv-compulsivă, cei mai mulţi sunt diagnosticaţi cu ambele afecţiuni. Un studiu efectuat arată că 18% dintre pacienţii care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, sunt diagnosticaţi şi cu tricotilomanie, şi invers. Un alt studiu arată că dintre oamenii care îşi smulg părul, 83% suferă de tricotilomanie, 10% sunt obsesiv-compulsivi, iar 18 procente suferă de tulburări care nu au fost desluşite.