de Raluca Grințescu

Multe se pierd din înţelepciunea naturală a copilăriei noastre. Ne naştem cu nişte daruri fireşti, extrem de preţioase, dar majoritatea se pierd în rodajul eronat al educaţiei, în întâlnirea cu stresul şi cu insatisfacţiile vieţii. Printre cele mai triste pierderi se numără şi respiraţia firească, naturală, spontană, cu toate atributele ei. Armonia simțurilor se alterează, intrând într-un cerc vicios, ce dă peste cap toate funcţiile psihofizice ale fiinţei. Din fericire, a reînvăța să respirăm corect nu este foarte greu, susține Yogacharia Mario Sorin Vasilescu (foto), președintele GNSPY România (Grupul Național de Studiu și Practică Yoga) și reprezentantul României în UEY (Uniunea Europeană de Yoga), care ne invită la un exercițiu simplu: să devenim, din nou, copii. Parafrazându-l pe Andre van Lysebeth, numai omul relaxat poate descoperi noul şi libertatea, cel tensionat descoperă doar noi tensiuni şi motive de crispare. Spre ce vă îndeamnă inima?

„O naţiune care respiră sugând burta şi umflând pieptul este o naţiune predispusă la boli și la dezastre”

- Toate organele şi sistemele corpului nostru sunt importante. Însă, cu respiraţia începe şi se sfârşeşte viaţa, şi de aceea aparatul respirator este atât de important. Cât de vital este să respirăm corect? Ce înseamnă, de fapt, o respiraţie corectă?

- Orice respiraţie este justă în contextul în care ne găsim, ea corespunde exact stării în care ne aflăm (stare inconştientă). Dacă suntem speriaţi, respirăm superficial; dacă suntem supăraţi, respirăm tot artificial, dar cu altă nuanţă; dacă suntem bine dispuşi, respirăm, fără să vrem, cu pieptul. Conştientizând respirația, ne dăm seama de starea în care ne aflăm (logică elementară). O naţiune care respiră sugând burta şi umflând pieptul este o naţiune predispusă la boli și la dezastre. Respiraţia autentică este cea abdominală, dar asta nu înseamnă că trebuie să renegăm şi alte părţi respiratorii. În funcţie de starea pe care vrem s-o dezvoltăm: linişte, pace, siguranţă, stabilitate - respirăm la nivel abdominal; veselie, afectivitate, iubire și eliminarea stafidirii sufletului - respirăm toracal; stimularea trăirilor (activităţii mentale) - respirăm apical. Chestiunea conform căreia femeile şi bărbaţii respiră diferit e una ce ţine de educaţie şi de idei preconcepute. Pruncul, indiferent de sex, respiră la fel - abdominal.

- Cum ar trebui realizată corect respirația de cei care nu o fac încă?

- Respiraţia corectă se poate studia numai în sălile de specialitate. Însă, putem face câteva exerciții de observare și acasă. Putem să punem mâna dreaptă pe abdomen şi să simţim nu cum se dilată, ci cum se densifică unda respiraţiei. Dacă punem mâna pe abdomen şi acesta se umflă în timp ce mâna stângă este pusă pe piept şi nu se umflă, atunci respiraţia are toate şansele să fie apropiată de cea corectă. Observaţi ce vă face mai bine. Sigur, reperul rămâne respiraţia abdominală, care, ca şi la prunc, trebuie să urce blând spre torace şi spre vârful plămânilor şi apoi să coboare în aceeaşi ordine. Exact cum ai umple un pahar cu apă - apa intră în pahar la bază şi se umple treptat, treptat în sus. Vă invit la următoarea experienţă, pe care o puteţi repeta, indiferent de starea pe care o aveţi, şi care vă arată ce vă ajută cel mai bine în starea respectivă. Vedeţi ce se întâmplă dacă atunci când respiraţi: simţiți că aveţi un abdomen (ca apa în pahar), dar nu la modul dilatării abdomenului, ci la modul densificării lui, ca şi cum aţi simţi că ea coboară printr-un canal mai îngust, spre baza abdomenului sau dacă expirați vă gândiți că expirați cu abdomenul? Ori inspirați, simțind că respirația se densifică, ori expirați în abdomen, simţind, tot la fel, că se densifică. Şi atunci, ce puteți face cel mai bine în acel moment?! Pentru că amândouă sunt la fel de utile. Indiferent că inspirați sau că expirați, ideal e să simțiți că, într-adevăr, inspirația se duce de jos în sus, dar că expiraţia trebuie să fie obligatoriu abdominală.

„Dacă nu expirăm corect, nu putem inspira niciodată corect!”

- Dar este mai important expirul...

- Clar, expirul este faza cea mai importantă atât în normalizarea stărilor psihice, cât şi în simpla existenţă a omului. Expirul ne face să renunţăm la tot ce este deficitar și eronat în noi, nu alungând „gunoiul” undeva, ci chemându-l la reciclare. Dacă şi inspirul este bine folosit, nu trebuie umflat abdomenul, ci densificat. Inspirul depinde de expir. Dacă nu expirăm corect, nu putem inspira niciodată corect! Chiar dacă inspir abdominal, această respiraţie trebuie să fie rezultanta unui expir anterior foarte bine făcut. Blând, dar dens. Treptat, treptat se va instala reflexul să respirăm până când vom simţi că, uşor de tot, foarte fin, se simte o tonifiere a anusului. Inspirăm şi aşteptăm să se instaleze expirul. Expirăm abdominal şi aşteptăm să se îndepărteze inspirul, dar fără să prelungim foarte mult inspirul. Inspirul trebuie să fie mai scurt decât expirul, niciodată 100% din capacitatea sa. Omul natural, care vrea să prevină apariția bolilor şi să rămână sănătos, iar, unde e cazul, să se vindece, trebuie să expire profund, blând şi să aștepte câteva clipe până la o nouă inspiraţie, însă fără să exagereze. Acasă putem aplica o tehnică tibetană: tot ce expir integrez în Dumnezeu, El ştie ce trebuie făcut cu necazul meu. Şi atunci, în loc să dau din mine damful puternic, ca și când vreau să scap de ceva, expir dulce, blând, ca o adiere, cu amărăciunea din mine, în acelaşi timp dăruind Creatorului. Pare un proces abstract, dar este o realitate stringentă, de care numai prin practică poţi să-ţi dai seama de ea. Există şi tehnica „asocierii”: de pildă, am o stare (atenție, toate senzaţiile se percep pe inspiraţie şi nu se dezvoltă în mine) și accept să văd până unde poate să ajungă senzaţia neplăcută în mine, asociind-o cu inspiraţia, după care urmează expiraţia. Şi atunci, odată cu eliminarea acestei stări, de fapt, ea nu se duce neapărat undeva, ci se întoarce în mine modificată.

„Avem trei ritmuri fundamentale: respiraţia, pulsul şi ritmul cranio-sacral”

- Deci, modul incorect de a respira este sursa bolilor și a sănătății noastre...

- Cea mai fidelă oglindă a fiinţei umane este respiraţia. Și atunci ne întrebăm dacă respirația incorectă duce la starea de boală sau starea noastră dezechilibrată dezechilibrează respiraţia? (aici e ca-n faza cu oul şi găina). Situaţia este un cerc vicios, care poate fi şi un cerc virtuos. Corectarea respiraţiei echilibrează corpul. Echilibrându-se corpul, se echilibrează şi respiraţia. Sigur că există o legătură directă, căci respirația nu trece doar din partea fizică, ea trece prin toate planurile fiinţei umane, inclusiv cel de conceptualitate, de relaţia mea cu tot ce există. Noi avem trei ritmuri fundamentale: respiraţia, pulsul şi ritmul cranio-sacral. Iar de acesta din urmă se leagă celelalte două, căci este cel care face legătura între creier şi restul corpului şi reglează întreaga fiinţă. De aceea, şi terapiile la acest nivel sunt cel mai eficiente. Dar se pot face numai de specialişti. Respirația joacă un rol major în existența noastră, ea este relaţia noastră interioară şi exterioară.

„90% dintre alergii sunt în mintea şi în concepţia noastră”

- Ce spun alergiile și dermatitele despre imunitatea organismului nostru?

- În primul rând, trebuie să acceptăm starea de alergie ca făcând parte din sistemul nostru de apărare. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că, dacă există o fugă de viaţă, atunci ceva trebuie făcut. Treptat, treptat trebuie să lucrăm nu asupra situaţiei alergice, ci asupra stării alergice, cu expirație şi cu imaginaţie, văzându-ne că putem face lucrul respectiv. Desigur, la început simpla observaţie ne poate strica respiraţia, căci apar frica, panica. De pildă, un bun exercițiu pentru cei alergici la polen de flori sau la fân este să inspire şi să expire mirosul respectiv, să își imagineze că ating ușor cu vârful limbii factorul alergen. La cei alergici la păr de pisică trebuie să existe o combinaţie de terapii, precum cea behavioristă, care constă în combinarea şi alternarea între remediul medical şi imaginea mentală şi respiraţie, care trebuie să câştige teren. 90% dintre alergii sunt în mintea şi în concepţia noastră.

- Puteți să ne spuneți o metodă de a evita alergiile respiratorii și dermatologice?

- Ca şi respiraţia, pielea este o hartă a neputinţelor noastre. Pe măsură ce pielea se clarifică, și respirația devine mai naturală. Pot să recomand persoanelor care suferă de boli de piele un remediu excepţional: să intoneze simpla consoană „m”, uşor nazalizată, cu o uşoară retracţie a limbii spre cerul gurii; această consoană lucrează pe tot ce ţine de os şi de piele, iar între os şi piele se regăseşte tot restul corpului. De asemenea, osul este depozitarul celor mai vechi informaţii despre corpul uman. Vibraţia „m” lucrează, efectiv, pe piele. Încercaţi acest exercițiu o dată pe zi, timp de un minut, pe expir.

Expirul este faza cea mai importantă atât în normalizarea stărilor psihice, cât şi în simpla existenţă a omului. Expirul ne face să renunţăm la tot ce este deficitar și eronat în noi. Inspirul depinde de expir. Dacă nu expirăm corect, nu putem inspira niciodată corect!

Cauzele spirituale ale bolilor respiratorii

• Plămânii au legătură cu „primirea şi eliminarea vieţii”, capacitatea de a trăi plenar şi de a simţi că merităm acest lucru. Problemele ce ţin de respectul de sine au, de asemenea, legătură cu respiraţia;
• Pneumonia are legătură cu suferinţa, cu pierderea şi cu disperarea;
• Bronşita poate fi cauzată de un mediu familial tensionat;
• Astmul ar putea reprezenta senzaţii precum reprimarea, sufocarea, sentimentul de vinovăţie şi/sau plânsul înăbuşit;
• Problemele sinusurilor ar putea apărea din cauză că ne simţim iritaţi de o persoană apropiată.

„Conştientizând respirația, ne dăm seama de starea în care ne aflăm. Dacă suntem speriaţi, respirăm superficial; dacă suntem supăraţi, respirăm tot artificial, dar cu altă nuanţă; dacă suntem bine dispuşi, respirăm, fără să vrem, cu pieptul“

Bahyavrtti: pacea dintre respiraţii

Şi aşa ajungem să inventăm exerciţii de retrezire sau de reamintire a celor pierdute. Cu adevărat spune Vak-Yoga: „Exerciţiile de yoga au numărul şi forma păcatelor (erorilor) noastre”. De pildă, pruncul respiră, după care rămâne zeci şi zeci de secunde fără nicio schiţare respiratorie, savurându-şi picioruşele. După care, bine-mersi, îşi reia rolul respiraţiei, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pauza aceasta respiratorie naturală, ce se instalează de la sine în finalul respiraţiei, este atât un moment, cât şi un instrument crucial în forjarea viitoarei fiinţe - fizic, energetic şi psihomental. Mare observator al naturii, yoga a consemnat această pierdere propunând, în schimb, un exerciţiu pe cât de simplu, pe atât de eficient: Bahyavrtti sau Sunyaka.

Poziţie: În general, se stă întins pe spate. În funcţie de problemele de sănătate şi de conjunctură, puteți lucra aşezaţi pe un scaun, culcaţi pe

o parte. Dacă optați pentru culcat pe spate, aranjați simetric membrele. Picioarele uşor depărtate, cu vârful labelor căzând în lateral şi călcâiele lipite (dacă se poate). Mâinile cu palmele în sus, puţin depărtate de corp, coatele lipite de coastă; bărbia plonjează uşor spre gât, pentru a întinde ceafa pe sol. Puteți pune un prosop împăturit sub cap. Aparent inconfortabilă la început, poziţia devine de la sine (prin acceptare) cu adevărat relaxantă şi odihnitoare. Aşteptați, prin simpla trecere a timpului, să se liniştească şi să se topească crispările şi încordările din dumneavoastră. Apoi, fără să vă luptați în niciun fel cu gândurile, dirijați, atât cât puteți, din atenţia dumneavoastră spre propria respiraţie. De altfel, când corpul atinge un prim nivel de liniştire, deveniți, aproape fără efort, conştienţi de existenţa respiraţiei. Păstraţi în conştiinţa dumneavoastră o frază-cheie, pe care va trebui să o analizați foarte serios pe viitor: „ÎN MINE SE RESPIRĂ”. Nu eu respir, în ignoranţa mea, ci „în mine, pur şi simplu, se respiră”. Dacă simţiţi că vă uluieşte această constatare, că vă luminează, cu atât mai bine. Sunteţi pe drumul cel bun. Observaţi-vă respiraţia ca şi cum ar fi a altuia. Orice ar face, oricum s-ar manifesta, nu interveniţi, nu vă insinuaţi în ea. Ea e Profesorul, nu voi. Acceptaţi-i spectacolul, ciclicitatea expir-inspir. Aerul iese. Aerul intră singur. Şi, la un moment dat, veţi constata că, odată terminat expirul, inspirul parcă nu s-ar grăbi să-i urmeze. Mai mult - mai ales dacă nu căutaţi, nu hăituiţi respiraţia, ci lăsați să se întâmple pur şi simplu -, după expir se instalează de la sine o suspendare, o „tăcere a respiraţiei”. La început, de o secundă poate, apoi tot mai lungă - două, trei, chiar cinci secunde. După care, tot de la sine, poftiți a inspira şi a vă lăsa în voia inspirului spontan. Şi din nou… iar şi iar.

Revenirea: Rămâneţi cât timp doriţi (sau aveţi) şi, în final, treziţi-vă ca dintr-un somn odihnitor şi recuperator. Suspinați, oftați, căscați.

P.S. Deşi dedicat debutanţilor, exerciţiul este cu atât mai recomandabil cu cât sunteţi mai vechi în yoga.

Nu din vorbe, ci trăind veţi simţi ce răgaz de pace, de topire, de destindere, de linişte şi, totodată, de întâlnire cu sine vi se oferă în clipele de suspendare firească a respiraţiei. Bariere neştiute par a se dizolva în această clipă, frica şi anxietatea dispar. Şi parcă curgeți în voi înşivă, descoperindu-vă ca niciodată, cu condiţia să nu căutați, ci să acceptați darul acesta. Să vă oferiți una-două Bahyavrtti (Sunyaka) pe zi. Face mai mult decât cel mai grozav Prozac (cel mai puternic anxiolitic cunoscut) - fără a uita normalizarea tensiunii arteriale, echilibrarea neurovegetativă, armonizarea proceselor intracelulare. Şi, mai ales, liniştea sufletească.