de Ştefania Băcanu şi Florica Pintea

Traumele din copilărie au un impact major asupra dezvoltării emoționale și fizice a copilului. Netratate, pot afecta viaţa adolescentului şi, mai apoi, a adultului. Psihoterapeutul Maria Macarenco (medalion) a explicat, în detaliu, care sunt cauzele acestor suferinţe, cum se manifestă, cum şi ce afectează, dar mai ales cum pot fi tratate pentru a trăi o viaţa normală.

„Înseamnă ruptura interioară”

- Ce este trauma?

- Trauma înseamnă ruptura interioară, fragmentarea care se produce în psihicul nostru în urma expunerii la un eveniment ameninţător și copleșitor pentru securitatea noastră fizică și/sau emoțională, cu consecințe psihofizice pe termen scurt, mediu sau lung. Din păcate, în limbajul comun cuvântul „traumă” a început să fie foarte des utilizat în contexte nepotrivite. Un divorț, de exemplu, nu este considerat de literatura de specialitate un eveniment traumatic, deși multe persoane spun „acest divorţ m-a traumatizat”. De asemenea, sunt foarte multe persoane care au trecut cu adevărat printr-un eveniment traumatic și pe care nu îl consideră aşa. Acest lucru se întâmplă de multe ori din cauza normalizării sau minimalizării abuzului de cei care ar fi trebuit să protejeze persoana și să-i ofere siguranță emoțională și fizică.

- Cât de importante sunt traumele din copilărie?

- Traumatizarea din perioada copilăriei are un impact major asupra dezvoltării psihoemoționale și chiar fizice a copilului. Creierul lor în dezvoltare este foarte vulnerabil, iar cercetările spun că trauma precoce repetată este asociată cu un cortex redus ca mărime, ori această zonă este responsabilă pentru multe funcții complexe ca limbajul, atenția, memoria și gândirea. Dacă un copil trece printr-un eveniment traumatic singular la o vârstă fragedă, însă are părinți sănătoși emoțional, atunci acești părinți vor ști ce fel de suport să ofere copilului și își vor da seama și când ceea ce pot ei oferi nu mai este suficient pentru echilibrul emoțional al acestuia, astfel că vor solicita psihoterapie pentru copil și, de asemenea, pentru ei înșiși. Problema cea mai mare este atunci când copiii sunt victimele abuzurilor emoționale, sexuale sau fizice ale propriilor părinți. Copilul este vulnerabil, dependent și nu poate pleca din acel mediu traumatic, el se va „adapta” cu ajutorul mecanismelor de apărare, de supraviețuire cum ar fi negarea experiențelor trăite, idealizarea părinților sau minimalizarea propriei suferințe, care pe termen lung afectează sever sănătatea mintală și/sau fizică a acestuia.

„Cele neprocesate devin baza disfuncţionalităţilor”

- Cât de mult ne pot afecta ele viaţa de adult?

- Amintirile traumatice din copilărie, lăsate neprocesate, devin baza disfuncționalităților din perioada adolescenței și mai departe din viața adultă. Afectarea poate fi pe foarte multe planuri: se vede în primul rând în plan relațional. Persoanele vor intra în relații disfuncționale, toxice, vor agresa și vor fi agresate. Sănătatea mintală poate fi afectată, putem dezvolta orice tip de tulburare psihică, de la atacuri de panică la tulburări psihotice. De asemenea, abuzul copilului are un impact major asupra sănătății fizice, iar acest lucru a început să atragă atenția specialiștilor, existând astfel numeroase studii despre relația dintre experiențele adverse din copilărie și problemele de sănătate dezvoltate de-a lungul perioadei adulte. Traumatizarea creează traumatizare și singura modalitate de prevenție a traumelor ulterioare este psihoterapia traumelor anterioare.

- Trecerea timpului şi sedimentarea suferinţei pot crea un blocaj?

- O perioadă lungă de timp care a trecut de la evenimentul traumatic poate duce la cronicizarea simptomelor și dezvoltarea altor afecțiuni, altor patologii. Dar nu aș vorbi despre un blocaj. În terapie o amintire traumatică veche de 20 de ani se procesează la fel de ușor ca una pe care o avem de trei săptămâni. Ceea ce fac într-adevăr trecerea timpului și sedimentarea suferinței este să creeze și o sedimentare a mecanismelor de apărare, astfel că la un moment dat se pierde legătura directă între simptomul pentru care pacientul se prezintă la cabinet și cauza reală a acestuia, deci acuzele pacientului pot fi de multe ori doar un marker pentru problema reală care se află undeva îngropată în timp, sigilată de rușine, de secrete și uneori de amnezie.

„Dependențele sunt o compensare a nevoilor neîmplinite de atașament”

- Care e legătura dintre traumele din copilărie şi dependeţele de azi?

- Dependențele de orice, fie că vorbim despre droguri sau despre jocuri de noroc, dependența de muncă, sex ori reţele sociale, ne vorbesc despre o lipsă emoțională cu rădăcini în copilărie și despre încercarea de a scăpa de durere. Dependența nu este o problemă genetică. Ceea ce se repetă este modul disfuncțional de comportare al părintelui față de copil. Dacă ai avut un părinte absent emoțional din cauza relației sale cu alcoolul sau cu orice alt tip de adicţie, înseamnă că nevoile tale de afecțiune, hrană sau protecție au fost neglijate, neîndeplinite. Cum poți umple acel gol infinit pe care îl simți când ești singur? Cu o substanță sau cu un comportament pe care îl ai în controlul tău, pe care poți să ți-l oferi de fiecare dată când apare durerea emoțională, pe care nu o poți tolera. Copilul nu se poate autoregla emoțional, el are nevoie de o mamă care să-l regleze inițial, să-i conțină distresul, furia sau frica, pentru ca apoi să o poată face singur. Dacă mama nu este prezentă emoțional sau nu poate sta cu distresul copilului pentru că, de fapt, nu poate sta cu propriul său distres, atunci copilul, viitor adult, va căuta întotdeauna ceva exterior care să-l poată liniști. Dependențele sunt o compensare a nevoilor neîmplinite de atașament.

- O traumă severă poate duce la boli cronice?

- Niciodată nu există o singură traumă, chiar și severă, în spatele unei boli cronice. De obicei întâlnim în etiologie traume de atașament, care nu reprezintă o traumă singular, ci o perioadă de traumatizare, uneori zilnică, în familia de origine. De asemenea, întâlnim traumatizarea identității, ceea ce înseamnă o perioadă îndelungată de respingere a ființei tale, a identității tale, din partea unei figuri de atașament primare: mama și/sau tata. Sigur că, înaintea debutului unor boli cronice, pot exista și evenimente traumatice severe, așa-numitele traume cu „T” mare, cum ar fi traumele existențiale, care pun viața în pericol, sau traume de pierdere. Însă nu vom dezvolta o boală cronică din cauza unei singure traume, deși există studii care leagă debutul unei astfel de afecțiuni de pierderea unui copil, de exemplu, sau de migrarea în alte regiuni ori de un alt stresor neobișnuit.

„În planul de tratament trebuie să ne mutăm focusul pe ce s-a întâmplat în relaţiile cu persoanele de ataşament primar“

- Ne putem vindeca traumele?

- Sigur, spuneam că trauma înseamnă fragmentare interioară, iar reintegrarea acestor fragmente ale psihicului nostru se poate realiza prin psihoterapie. Există diverse opțiuni de tratament, care depind în mod esențial de vârsta la care a avut loc traumatizarea și de gradul de inserare socială și stabilitate emoțională al persoanei care solicită ajutor psihologic. Dacă vorbim despre o traumă singulară petrecută la o vârstă adultă, atunci tratamentul este foarte rapid, uneori într-o singură ședință de EMDR (Desenzibilizare și Reprocesare prin Mișcări Oculare) poți procesa amintirea respectivă. În cazurile de traumatizare multiplă, repetată, cu debut la vârsta precoce, terapia durează mai mult pentru că sunt, evident, mai multe amintiri traumatice de procesat. De cele mai multe ori, problema pentru care vine pacientul în cabinet este de fapt o consecință, un „simptom” al traumatizării timpurii, iar în planul de tratament trebuie să ne mutăm focusul pe ce s-a întâmplat în relațiile cu persoanele de atașament primar.