de Andrei Dicu şi Daniel Alexandrescu
Timp de mai bine de 2.200 de ani, tămăduitorii chinezi au tratat bolile cu o mulțime de ingrediente naturale, printre care căluții de mare, ginsengul, bobocii de trandafir, lemnul-dulce și placenta umană. Aceste ingrediente și alte câteva mii continuă să fie folosite și în zilele noastre, în China, dar și în alte părți ale lumii. Practic, dincolo de revoluția științifică, vechile leacuri chinezești schimbă medicina zilelor noastre.
Produsele din plante, masajele și acupunctura, vechi de când lumea
Misterele tămăduitoare descoperite de chinezi nasc cele mai aprige dezbateri în lumea medicală internațională. Discuția este complicată și munca savanților care examinează leacurile tradiționale produce surprize interesante. Diverse culturi și-au dezvoltat propriile medicamente tradiționale, însă, China, locul în care s-a derulat unul dintre cele mai îndelungate procese continue de acumulare de observații medicale documentate, oferă cel mai mare tezaur din care oamenii de știință pot cerne informații. Acolo, însemnările din domeniu datează încă din secolul al III-lea î.Hr., când tămăduitorii începuseră să analizeze corpul uman, să-i interpreteze funcțiile și să-i descrie reacțiile la diverse tratamente, cum ar fi leacuri din ierburi, masaje și acupunctură. Timp de peste două milenii, generații întregi de învățați au completat și au rafinat aceste cunoștințe. Rezultatul este o literatură medicală autentică, menită să acopere tot felul de probleme de sănătate, de la răceli comune și boli venerice, până la paralizie și epilepsie. Toate aceste cunoștințe sunt înmagazinate în cărți și în manuscrise cu titluri enigmatice, precum „Învățături clasice despre puls” (secolul al III-lea), „Prescripții care valorează o mie de galbeni” (secolul al VI-lea) și „Secrete esențiale din afara marelui oraș” (secolul al VIII-lea).
Diabetul, cancerul și maladia Parkinson, următoarele ținte
Medicina tradițională a rămas principala formă de îngrijire a sănătății în China până la începutul secolului al XX-lea, când ultimul împărat Qing a fost răsturnat de pe tron de Sun Yat-Sen, un medic cu pregătire occidentală, care a promovat tratamentele bazate pe știință și a devenit primul președinte al Republicii. Acum, medicii chinezi sunt instruiți și licențiați după cele mai performante practici medicale. Totuși, medicina tradițională rămâne o parte importantă a sistemului medical de stat. Majoritatea spitalelor din China au o secție dedicată leacurilor străvechi. Citând potențialul medicinei tradiționale de a veni cu tratamente inovatoare, care costă mai puțin și, totodată, pot crește prestigiul țării sale, președintele Xi Jinping a consacrat-o ca parte esențială a politicii de sănătate a țării. El a denumit secolul al XXI-lea drept „noua epocă de aur a medicinei tradiționale”. Din punct de vedere al cercetării, este foarte posibil să fie, într-adevăr, o epocă de aur. Cercetători de la universități de top din SUA și din Europa, precum UCLA, Duke și Oxford, dar și multe din Asia, caută fundamentul științific al unor tratamente tradiționale pentru boli ca diabetul, cancerul sau maladia Parkinson. Dar practica îmbinării modernului cu tradiționalul se răspândește și în rândul consumatorilor de îngrijiri medicale. Când medicina occidentală nu-i ajută, americanii recurg la tratamente tradiționale, mai ales la acupunctură sau la tratamentul cu ventuze, o terapie musculară bazată pe forța de aspirație (sucțiune) și practicată de mulți sportivi profesioniști. Internetul a încurajat popularizarea leacurilor din plante, adesea mai ieftine decât produsele farmaceutice prescrise de medici. Pacientul poate citi și comanda produsul online, unde, de altfel, poate vizualiza și modurile în care, în unele cazuri, îl poate prepara acasă. Rezultatul este că acest tip de medicină alternativă este în plină creștere. În 2019, vânzările de suplimente nutritive din ierburi au ajuns în SUA la 8 miliarde de dolari, reprezentând o creștere de 68% față de 2009.
Pseudoștiință sau șarlatanie?
Există și medici care denunță medicina tradițională chinezească drept pseudoștiință sau șarlatanie, indicând concepte misterioase încă acceptate, ca acea forță a vieții greu de definit numită „qi” (termen care se traduce literar drept „aburul care se ridică din orez”). Alții se revoltă împotriva folosirii unor părți din corpul animalelor și avertizează că formulele din plante pot fi periculoase pentru sănătate. „Rareori găsești pe cineva care să privească obiectiv fenomenul”, a mărturisit Paul Unschuld, un cunoscut specialist în istoria medicinei chineze. Adesea critic dur al manierei în care este interpretată această ramură tradițională, el a adunat și a tradus sute de texte medicale străvechi, iar acum lucrează într-un parteneriat germano-chinez ca să le studieze și să caute idei pentru tratarea mai multor boli, printre care și epilepsia. „În general, oamenii văd doar ce vor să vadă și nu reușesc să examineze pe de-a întregul meritele și scăpările acestui tip de medicină”, a continuat domnia sa.
Cornul de rinocer, eternul măr al discordiei
Mărul discordiei în privința acestui fenomen poate fi ilustrat de situația rinocerilor braconați pentru cornurile lor. Conform unor vechi rețete chinezești, cornul de rinocer poate fi folosit pentru a trata febra și durerile de cap. În Vietnam, există pacienți care îl foloseau ca să-și trateze efectele secundare ale chimioterapiei, dar și… mahmureala. Multiple studii au stabilit cum cornul de rinocer, care este făcut din keratină (aceeași substanță ca și în cazul unghiilor umane), induce puține - până la imposibil de detectat - efecte farmaceutice, când este ingerat. Dar unii pacienți care folosesc praf din cornul de rinocer se pot simți mai bine datorită efectului placebo. Totuși, există critici care califică medicina chineză drept ignorantă, crudă și vecină cu vrăjitoria. Aceste păreri nu sunt lipsite de fond. Vânzările de corn de rinocer din Asia reprezintă una dintre marile cauze care împing populațiile de rinoceri spre dispariție. Multe alte animale, inclusiv specii periclitate, sunt vânate sau ținute în ferme pentru a li se recolta diverse părți ale corpului. Însă, medicina modernă are, de asemenea, părțile sale controversate. Eficiența multor antidepresive populare rămâne un subiect de dezbateri aprinse. Există studii care arată că efectul lor nu e cu mult mai mare decât placebo. Totuși, aceste medicamente sunt lansate pe piață la scară mare și prescrise generos de medici, generând venituri de miliarde de dolari. Când cântărim toate acestea și alte exemple notabile, precum prescrierea excesivă de opioide, dietele-minune girate de medici și intervențiile chirurgicale discutabile, indignarea occidentală în fața medicinei chineze pare a fi mai degrabă de natură ipocrită decât… hipocratică.
Uleiul de șarpe, un unguent tradițional
Ca exemplu în acest sens, ne putem referi la „uleiul de șarpe”. De mult timp sinonim cu șarlatania, sintagma respectivă se referă, de fapt, la un unguent tradiţional chinezesc derivat din grăsimea șerpilor de mare „Irabu”. Istoricii sunt de părere că astfel de unguente au fost introduse în SUA în secolul al XIX-lea, de imigranții chinezi care lucrau la construcția de drumuri și le foloseau pentru dureri articulare sau musculare. Substanța a căpătat, însă, o reputație dubioasă când negustorii ambulanți americani au început să vândă uleiuri minerale pe post de ulei de șarpe chinezesc. Iată, însă, cheia problemei: studiile au demonstrat că grăsimea șarpelui irabu, ingredient conținut de mai multe leacuri tradiționale chinezești, are mai mulți acizi grași Omega 3 decât somonul. Acești acizi sunt recunoscuți pentru că reduc inflamațiile și colesterolul, îmbunătățesc capacitatea de învățare și ajută la alinarea depresiei, iar acum sunt utilizați în mai multe produse de îngrijire a pielii. La începutul anilor 2000, cercetătorii japonezi au observat că șoarecii hrăniți cu grăsime de irabu și-au îmbunătățit capacitățile de învățare, reușind să înoate mai bine și să-și croiască drum prin labirinturi.
Banala aspirină are origini străvechi
Yung-Chi Cheng, profesor de farmacologie la Facultatea de Medicină de la Yale, afirmă, mai în glumă, mai în serios: „Să aruncăm copilul, odată cu apa din cădiță! Lumea uită că aspirina, unul dintre cele mai vechi și mai eficiente medicamente, cu eficacitate dovedită științific, provine din medicina tradițională”. Într-adevăr, vechii egipteni foloseau frunze uscate de mirt ca să trateze diverse tipuri de dureri, iar Hipocrate, medicul grec din secolul al IV-lea î.Hr., considerat părintele medicinei occidentale, prescria pentru febră un extract din coajă de salcie. Însă, abia după anul 1800, oamenii de știință europeni și-au dat seama că ingredientul activ din ambele leacuri era acidul salicilic și l-au sintetizat. La ora actuală, aspirina, unul dintre cele mai ieftine medicamente, poate fi considerat medicamentul cel mai eficient din lume, din punct de vedere al costului. „Totul a început când oamenii au observat cât de folositoare este coaja de salcie și au folosit-o să trateze boli. În acest caz, știința a mers pe urmele leacului, nu invers”, a afirmat Cheng.
Gura lupului de Baikal vindecă problemele gastrointestinale
Într-o carte străveche numită „Tratamentul răului provocat de răceală”, echipa lui Cheng a găsit o rețetă veche de 1.800 de ani: o mixtură de gura lupului de Baikal, lemn-dulce, bujor și curmal chinezesc, decrisă ca tratament pentru „diaree, dureri abdominale și arsuri cumplite în anus”. Medicii au încercat diverse combinații, iar în ultimii 20 de ani au trecut de la testele pe șoareci la cele pe pacienți tratați de cancer, sub supervizarea Institutului Național al Cancerului. Aproape toți pacienții care au consumat leacul din plante au simțit că li se atenuează grețurile și celelalte probleme gastrointestinale. În plus, tumorile lor au scăzut mai rapid decât cele ale pacienților care nu au primit tratamentul din ierburi. „Nu mă așteptam la una ca asta. Acum, întrebarea este de ce s-a produs”, a recunoscut Cheng.
Americanii au rezerve
În anul 2017, industria culturii de plante medicinale din China a generat aproape 25 de miliarde de dolari. Puterea terapeutică a fiecărei plante variază și depinde de mai mulți factori: mineralele din sol, altitudinea culturii, momentul și metoda de recoltare, la care se adaugă problema subspeciilor, care pot arăta identic, dar să aibă compoziții chimice ușor diferite. Aceste complicații reprezintă, în parte, motivul pentru care Agenția SUA pentru Medicamente (FDA) a aprobat numai doi compuși din plante, care pot fi prescriși de medici: un tratament pentru negii genitali făcut din extract de ceai verde și un medicament contra diareei făcut din sevă de sângele-dragonului, arborele Croton lechleri.
Bila de urs, utilizată pentru boli hepatice
Prima menționare a bilei de urs în literatura chineză apare într-un tratat de 40 de volume, din secolul al VIII-lea, numit „Secretele medicale ale unui oficial”. Acolo, este prescrisă fierea de urs pentru probleme de ficat, dar și pentru febră, hemoroizi și alte suferințe. În 1992, un om de știință din Suedia a izolat una dintre substanțele chimice din bila de urs, denumită ulterior acid ursodexicolic și utilizată acum în medicamente pentru boli hepatice și calculi biliari. Specialiștii vizează mai multe terapii, inclusiv tratamente contra distrofiei musculare sau pentru pacienții ținuți la pat, care riscă să-și piardă jumătate din masa musculară în trei săptămâni.
Inima de porc, viabilă mai mult timp
Ursul nu este singurul „donator” descoperit de chinezi. Pe parcursul unor experimente, tot ei au observat că inima de porc seamănă foarte mult cu inima de om și că rezistă de două ori mai mult după ce a fost prelevată. Cel mai important este că inimile recoltate de la donatori ar putea rămâne viabile mai mult timp și după ce ar fi transplantate primitorilor, ar putea fi repornite mai rapid. În prezent, o inimă trebuie transplantată în cel mult șase ore. „Dacă am putea prezerva o inimă timp de 24 de ore, am putea s-o trimitem oriunde în lume”, a anunțat Paul Iaizzo, șeful Laboratorului pentru Inima Vizibilă din cadrul Universității din Minesota.
Terapia prin foc, ultima „găselniţă“ şocantă
Ultima „nebunie” în materie de tratamente exportate de China în restul lumii este terapia prin foc. Inventată de vracii secolelor IV-V î.Hr., această practică este pe cât de periculoasă, pe atât de eficace, în tratarea unor afecțiuni. Deși mulți dintre cercetătorii din ziua de astăzi contestă furibund acest „leac”, el funcționează cu succes în Asia și de curând a fost importat de americani și de australieni. O astfel de sesiune de tratament se desfășoară în următorul fel: pacientul este învelit într-o pânză îmbibată cu alcool, căreia apoi i se dă foc, pentru a încălzi pielea și a-i deschide porii. Apoi, i se aplică un ulei infuzat cu plante. Terapia este folosită pentru tratarea durerilor de încheieturi și a altor suferințe.
Tu Youyou a primit Nobelul pentru un medicament obţinut din peliniţă
Aspirina nu e un caz singular de medicament modern, ascuns printre leacurile tradiționale. În 1972, când Cheng și-a dat doctoratul în farmacologie, la Universitatea Brown, o chimistă din China, Tu Youyou, anunța descoperirea unei substanțe antimalarie, dintr-o plantă medicinală din țara sa, menționată într-o formulă din secolul al IV-lea. În timpul războiului din Vietnam, Tu lucra la un proiect militar secret ca să ajute Vietcongul să combată malaria. Boala secera aproximativ jumătate din victime, iar cercetătorii din medicina occidentală încercau să rezolve această problemă, examinând peste 200.000 de compuși chimici. Însă, Tu s-a întrebat dacă nu putea găsi un răspuns în textele medicale clasice chinezești. Cercetătoarea a testat mai multe plante folosite pentru tratarea febrei și a descoperit un leac bazat pe o plantă cu flori galbene, numită peliniță (Artemisia annua). Artemisin, medicamentul derivat din cercetările ei, a salvat milioane de vieți și i-a adus, în 2015, Premiul Nobel pentru Medicină.