de Roxana Istudor şi Daniel Alexandrescu

Una dintre componentele cele mai frecvent întâlnite ale anxietății este cea de separare. Clasificată în prezent ca afecțiune care poate apărea în toate etapele vieții, această tulburare reprezintă teama sau suferința care pot afecta atât copiii, cât și adulții atunci când se gândesc la despărțirea de casă sau de oamenii de care sunt atașați.

Frica depășește nivelul așteptat

Anxietatea de separare este, pe de o parte, o etapă normală în dezvoltarea copilului, dar se termină, de obicei, la vârsta de 2 ani, când cei mici încep să înțeleagă că un părinte poate lipsi fizic pe moment, dar se va întoarce mai târziu. Pe de altă parte, în momentul în care frica depășește nivelul așteptat pe parcursul dezvoltării, intervin acele episoade în care copilul cu această tulburare se „lipește” excesiv de părinți, refuză să adoarmă fără a fi aproape de cel puțin unul dintre ei, manifestă reticență în a participa la tabere sau cere să fie însoțit de cineva când se duce în altă cameră în propria casă. Mai mult, copiii cu anxietate de separare manifestă simptome fizice atunci când aceasta se anticipează sau se produce: dureri de cap, greață și vărsături. Iar când se produce separarea, copiii pot părea retrași, triști sau au dificultăți în a se concentra la joacă sau la școală. În funcție de vârstă, ei pot simți teamă față de animale, monștri, întuneric, călătorii cu avionul sau alte situații pe care le percep ca fiind periculoase.

Frecventă deopotrivă atât la bărbați, cât şi la femei

Adulții cu anxietate de separare se pot simți inconfortabil atunci când călătoresc independent, iar în alte cazuri au coșmaruri cu privire la ideea de a fi despărțiți de anumite persoane. Ca manifestări, acești pacienți se preocupă excesiv de familie și verifică în permanență locul unde se află apropiații. De asemenea, unii oameni experimentează stare de dor de casă și melancolie, indiferent de vârstă. Experiența tulburării de anxietate de separare este adesea frustrantă pentru membrii familiei și poate duce la resentimente și conflicte. Anxietatea de separare este estimată la a fi între 0,9% și 1,9% în rândul adulților și este la fel de frecventă deopotrivă pentru bărbați și pentru femei. Tulburarea de anxietate de separare este diagnosticată atunci când simptomele copiilor sunt exagerate în raport cu vârsta sau cauzează suferință semnificativă în funcționarea zilnică a adulților.

Stres recurent și excesiv

Persoanele cu anxietate de separare pot vădi mai multe simptome, dar, potrivit specialiștilor, cele mai pregnante sunt stresul recurent și excesiv în ceea ce privește îndepărtarea de casă sau de cei dragi, o îngrijorare constantă de a pierde un părinte sau o persoană dragă din cauza unei boli sau a unei tragedii, grijă constantă că se va întâmpla ceva rău, care ar putea cauza separarea de părinți sau de persoanele dragi, refuzul de a fi departe de casă din cauza fricii de separare, evitarea singurătății (a sta fără un părinte sau altă persoană iubită în casă), coșmaruri repetate despre separare. Tulburarea de anxietate poate fi asociată și cu atacurile de panică, manifestate prin episoade repetate de anxietate intensă și teamă excesivă, care ating un nivel foarte înalt în câteva minute. Tulburările de anxietate de separare încep cel mai adesea în copilărie, dar pot continua în anii adolescenței și, uneori, la vârsta adultă.

Consiliere psihologică, medicamente, terapie familială

Pe lângă o oarecare predispoziție nativă, anxietatea de separare poate avea ca factori de risc pierderea unei vieți (care duce la despărțire), cum ar fi decesul unei persoane iubite, a unui animal iubit, divorțul părinților, mutarea, plecarea la școală departe de casă, istoricul familiei, inclusiv rudele care au probleme cu anxietatea sau tulburări asemănătoare (ceea ce le poate indica specialiștilor faptul că aceste trăsături ar putea fi moștenite), probleme de mediu, cum ar fi un tip de dezastru care are ca rezultat o separare. În ceea ce privește tratamentele, acestea pot fi diverse. Pentru copiii mai mari și adulți, intervențiile eficiente pot include consiliere psihologică, schimbări în tehnicile de parenting pentru adolescenți și medicamente antianxietate. În anumite cazuri, se poate interveni prin educație familială și terapie familială.

Frica maladivă de singurătate, de separarea de cei dragi, începe în leagănul nou-născutului şi, în majoritatea cazurilor, dispare în doi-trei ani. Afecţiunea poate, însă, continua până la maturitate

Anxietatea de separare este o afecțiune care trebuie tratată cu seriozitate și abordată cu înțelegere, întrucât, pe parcurs, poate avea efecte psihologice grave

Sfaturi pentru părinţi

Pentru copiii care manifestă anxietate de separare, specialiștii recomandă o serie de măsuri prin care cei mici să fie obișnuiți treptat cu acest tip de despărțire. De exemplu, specialiștii recomandă să încercați să programați plecări noaptea și după mese, întrucât copilul va fi mai rezistent la ideea de separare atunci când este obosit sau flămând; pregătiți-vă copilul înainte de separare, asigurându-l că vă veți întoarce; adoptați un comportament calm și înțelegător; creați un mediu de siguranță pentru copil, oferind multă dragoste și atenție; practicați separările pe termen scurt, în jurul casei, care ar putea ajuta copilul să înțeleagă că despărțirea este doar temporară; nu vă feriți de copil când plecați, chiar dacă este tentant; mențineți controlul asupra temerilor dumneavoastră - în cazul în care copilul vă simte sau vă vede teama la plecare, va percepe că este ceva în neregulă.