de Gabriela Niculescu
- „Am venit la centru pentru că singurătatea mă ucidea“
Dincolo de agitaţia vieţii cotidiene şi de grijile pe care le avem, uneori ne mai amintim să privim şi spre cei din jurul nostru. Zilele trecute am făcut o vizită la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă pentru Persoane Vârstnice „Casa Max”, din sectorul 3 al Capitalei. Ploaia şi frigul de afară nu ne încurajau prea tare, dar, odată ajunşi la destinaţie, am fost întâmpinaţi de o atmosferă desprinsă parcă din filmele americane de Crăciun, şi nu dintr-un cămin de bătrâni. Ceea ce ne-a determinat să trecem pragul acestei instituţii a fost povestea pe care o aflasem despre terapiile prin artă practicate aici, exact ca în Occident, pentru a le face viaţa mai frumoasă persoanelor de vârsta a treia.
„Tristeţea nu are loc aici”
Doi căţei Caniche, vioi, entuziasmaţi de oaspeţi, ne-au întâmpinat dintr-o cameră alăturată holului în care am intrat, apoi am zărit în recepţie brazi frumos împodobiţi şi multe beculeţe aprinse, balustradele şi pereţii aranjaţi cu ornamente de sărbătoare şi un acvariu. Am urcat scările, iar un mesaj aflat pe unul dintre pereţi ne-a atras atenţia: „Tristeţea nu are loc în «Casa Max»”. Până la sfârşitul vizitei noastre ne-am convins că nu era doar un text aşezat strategic, ci strădania unor oameni cu suflet, care luptă în fiecare zi pentru obţinerea unui lucru nepreţuit: zâmbetele de pe chipul a 83 de vârstnici. Povestea fiecărui bătrân în parte este emoţionantă, tocmai din experienţa lor provenind şi zicala „Cine n-are un bătrân să-şi cumpere!”, dar unele dintre ele sunt de-a dreptul uimitoare.
Ascultându-i, descoperi destine cu final tragic, eşti atenţionat prin experienţa lor că încrederea oarbă în prietenii apropiaţi nu aduce de fiecare dată lucruri bune, iar uneori aceştia îi lasă în stradă, fără nimic din agoniseala la care au muncit o viaţă întreagă. Aşa au ajuns unii dintre ei să trăiască într-un azil. Alţii au fost abandonaţi de familii. Mai există şi câţiva care s-au ascuns, pentru a nu fi o piatră de moară în spatele cuiva, iar alţii au reuşit să fugă de singurătate.
Pictura şi muzica alină sufletele şi oferă satisfacţii
Bătrânii ajunşi la centru au parte de o atenţie şi de o îngrijire pe care nu multe azile din România le oferă. Ni s-au instalat deja în subconştient ideile de sumbru, de tristeţe, de suferinţă, de singurătate, de sărăcie, de boli, de umezeală, de mucegai, de violenţă şi de viaţă anostă atunci când pronunţăm cuvântul azil. Din păcate, aşa stau lucrurile pentru mulţi dintre vârstnicii abandonaţi şi uitaţi în asemenea instituţii. De aceea, odată pătrunşi într-un centru care oferă condiţii decente am ajuns să ne mirăm, deşi acest lucru ar trebui să fie normal.
„Casa Max” le oferă bătrânilor asistenţă medicală permanentă, consiliere psihologică, saloane de masaj şi de kinetoterapie, o biserică în imediata vecinătate, iar cel mai interesant dintre toate ni s-a părut clubul de terapie prin artă. De cum am intrat pe uşa acestuia, atenţia ne-a fost captată de tablourile şi de icoanele ce împânzesc pereţii. Este locul în care câteva doamne talentate şi active dau naştere, la masa de lucru, unor opere de artă ce ajung la expoziţii. Sunt cochete şi lucrează cu minuţiozitate fiecare pictură în parte, deşi unele dintre acestea suferă de cataractă. Ba chiar obţin şi premii pentru talentul de care dau dovadă. Totul se desfăşoară sub atenta observare şi îndrumare a Mihaelei Theodorescu, pictor şi art-terapeut, şi, înainte de toate, o persoană cu un suflet imens, cu o răbdare uluitoare şi cu o dăruire totală. De două ori pe an, icoanele şi tablourile ajung în expoziţii cu vânzare în bănci şi în hoteluri, pe holurile Teatrului Naţional de Operetă, chiar şi în Olanda, prin amabilitatea sponsorului centrului. Cu banii obţinuţi, din păcate, de multe ori insuficienţi, se cumpără materia primă necesară, şi nu puţine sunt cazurile în care doamnele ajung să picteze cu acuarele donate de oamenii care ştiu să aprecieze arta şi frumosul.
Pictura nu este singura formă de artă care le relaxează şi le stârneşte imaginaţia bătrânelor în cele cinci ore şi jumătate petrecute zilnic la club. Sunetele muzicii clasice destinde atmosfera din salon, iar operele lui Mozart şi ale lui Vivaldi asigură un fundal pe care sunt depănate amintiri plăcute. „Pe lângă pictură, meloterapia le induce o stare de bine, le face să povestească lucruri amuzante, să spună glume, într-un cuvânt le destinde pe doamne”, ne-a declarat Mihaela Theodorescu.
Cu „Merge-des-ul” şi cu „Pe-jos-ul”
Nu doar muzica, pictura şi animalele aduc buna dispoziţie în „Casa Max”, ci şi glumele unor femei care dau dovadă de un simţ al umorului foarte dezvoltat. Doamna Mioara a fost asistentă la neuropsihiatrie. Acum se deplasează cu ajutorul unui cadru cu rotile şi, cu toate acestea, nu renunţă la mişcarea zilnică. Ne întâmpină pe holurile centrului şi zâmbind ne spune: „Vin cu Mercedesul. V-aţi prins?... cu Merge-des-ul sau cu Peugeot. Pardon, Pe-jos”.
Doamna Gabriela Popescu are 68 de ani şi a fost educatoare. Ne-a uimit cu talentul extraordinar de a picta. „De la mama mea am moştenit această pasiune, dar am învăţat să pictez de la un pictor, care mi-a fost vecin. Era foarte exigent şi îşi alegea elevii pe sprânceană. Eu am pierdut casa în care am locuit, iar acum patru ani am ajuns la acest centru şi de trei ani pictez. Am primit şi un premiu de excelenţă pentru arte plastice din partea Primăriei Sectorului 3”, ne-a spus, plină de încântare, arătându-ne câteva dintre tablourile realizate în cei trei ani de activitate la club.
Doamna Olga are 83 de ani şi se află la centru încă de la deschiderea lui, adică de patru ani. A fost contabilă şi nu a pictat niciodată până să ajungă aici, dar răbdarea şi plăcerea au scos la iveală un talent nebănuit. Atunci când a obsevat că icoanele pe care le realiza ieşeau foarte bine, a început să aibă şi satisfacţii de la pasiunea nou descoperită. „Dacă n-aş fi avut o preocupare n-aş fi putut să stau aici, pentru că eu nu rezist să stau în pat toată ziua. Necazurile pe care le-am trăit de-a lungul vieţii ajunseseră să mă obsedeze, iar aici mi-am regăsit liniştea, umplându-mi timpul cu artă, muzică şi pictură”, ne-a mărturisit bătrâna.
Parfum de nostalgie
Delia Sigartău are 87 de ani şi se află de un an şi două luni în acest centru. Este o Săgetătoare convinsă şi este foarte optimistă. „Toate lucrurile mi-au mers bine în viaţă. Săgetătorii au noroc. Am avut o căsnicie de 20 de ani, foarte frumoasă, cu un om plin de talent. Soţul meu a contribuit la realizarea emisiunii „Ora armatei”. Eu am terminat Academia Comercială şi am lucrat în domeniu contabil toată viaţa, dar am făcut parte şi din echipa de teatru a Ministerului Muncii timp de zece ani. Am avut nenumărate spectacole şi am amintiri extraordinare. Am jucat şi comedie, şi tragedie, iar spectatorii erau captivaţi de ce se întâmpla pe scenă”, ne-a povestit cu nostalgia parfumului anilor trecuţi, dar şi cu lacrimi în ochi de dorul soţului. „El a făcut Liceul Militar, a trecut prin război, apoi a fost prizonier în Rusia, dar avea un suflet extraordinar de frumos şi de bun. Numai că necazurile s-au adunat la inimă şi l-au doborât într-o zi. Mi-a spus privindu-mă: «Te rog să nu plângi după mine!» şi a închis ochii. Au fost ultimele sale cuvinte”, iar lacrimile din ochii săi albaştri spun tot.
Poveştile acestor oameni mişcă şi stâncile, dar este de-a dreptul uimitoare forţa de care dau dovadă atunci când trec peste amărăciunile vieţii. „Am venit la centru pentru că simţeam că singurătatea mă ucidea. Ajunsesem să vorbesc cu pisica, dar ea nu-mi răspundea. Nu mai puteam suporta bătrâneţea. Aici însă suntem foarte tineri sufleteşte. Ascultăm muzică bună, pictăm, ne înţelegem bine, avem o ocupaţie, povestim amintiri hazlii, vara mai plecăm la munte două-trei săptămâni şi schimbăm peisajul...”, ne-a mai spus Delia Sigartău, cu o atitudine de brav ostaş.
Imaginaţi-vă o zi mai tristă din viaţa unui bătrân de la centru, în care dorul de familia pe care poate nu o mai are este apăsător şi dintr-o dată... se deschide o uşă pe care îşi fac apariţia, mai ceva ca la circ, cei doi căţei Caniche, unul alb şi unul negru, în vârstă de un an. Dau buzna în braţele bătrânilor, pentru a fi mângâiaţi, răsfăţându-se şi aducând instantaneu zâmbete largi pe chipurile „gazdelor”. Despre aceştia vă povesteam la începutul articolului. Rolul lor este unul extrem de important pentru cele 83 de suflete adunate sub acelaşi acoperiş: cu ajutorul lor se realizează terapia cu animale. Una extrem de eficientă. Când îi văd, vârstnicii îşi schimbă starea de spirit. „În fiecare săptămână ni se aduc de la un centru de dresaj câţiva căţei şi două pisicuţe. Fac diverse numere de dresaj şi este imposibil să nu te bucuri când îi vezi. Toată lumea este fericită cu ei aici, este o terapie extraordinară”, ne-a povestit Mihaela Theodorescu.
„Ajunsesem să vorbesc cu pisica, dar ea nu-mi răspundea. Nu mai puteam suporta bătrâneţea. Aici însă suntem foarte tineri sufleteşte“ (Delia Sigartău)