de Dana Purgaru

De cele mai multe ori, oamenii amână vizita la doctor deşi se simt rău, pe motiv că nu vor să afle o veste proastă. Ştiind că vor face faţă cu greu unui verdict radical sau că vor fi marginalizaţi, preferă neştiinţa în locul siguranţei şi al posibilităţii începerii tratamentului cât mai curând. Potrivit psihoterapeutului Cristina Frăsineanu (foto), specialist în psihoterapie cognitiv-comportamentală la Clinica ASIST, ajutorul specializat este esenţial pentru creşterea calităţii vieţii bolnavului şi chiar pentru însănătoşire.

Reacţiile diferă, de la deprimare la schimbarea în bine a vieţii
- Cât de puternic este impactul aflării unei veşti legate de o boală gravă sau care are urmări pe tot parcursul vieţii?
- Impactul unui diagnostic legat de o boală gravă poate fi resimţit iniţial drept un şoc de mulţi dintre noi. Însă, intensitatea cu care îl percepe o persoană, precum şi reacţiile sale depind mult de modul său de gândire. Unele persoane pot spune: „Totul e pierdut, n-are rost să lupt” sau: „Boala este o pedeapsă pentru greşelile mele”, iar alţi indivizi pot afirma: „Voi face tot ce ţine de mine să îmi fie cât mai bine”. De aici vor decurge şi sentimentele resimţite - în primul caz enunţat, tristeţe şi lipsă de speranţă, în al doilea, vinovăţie, iar în al treilea caz, speranţă - în funcţie de cum interpretează persoana situaţia şi ce poate face în cazul dat.

- Care sunt cele mai frecvente schimbări ce pot apărea în viaţa cuiva în urma aflării unei veşti îngrijorătoare de la medic?
- Uneori nu apar deloc schimbări în modul de viaţă al persoanei. Există oameni care refuză să se gândească la boală şi o ignoră sau nu se informează despre ce ar trebui să facă, trăind la fel ca până atunci. Din cauza prejudecăţilor sociale, unele persoane pot fi marginalizate, însă depinde mult de om dacă „acceptă” această marginalizare, alegând să se izoleze. Pot apărea depresii sau, mai rar, suicid, dar este posibil şi ca persoana să decidă să ducă o viaţă mult mai sănătoasă şi chiar să afirme că „boala este o binecuvântare”, în sensul că a determinat-o să facă schimbări pozitive.

Rezultate notabile
- Cât de important e pentru bolnav să primească ajutor din partea unui psihoterapeut?
- Dacă persoana îşi păstrează speranţa, ia decizii raţionale legate de îngrijirea sănătăţii sale şi nu se izolează, probabil nu va avea neapărat nevoie de un psihoterapeut. Ea poate alege însă să apeleze la ajutorul unuia dacă doreşte să beneficieze de mai mult suport. În cazul în care apar depresia, învinovăţirea excesivă, lipsa de speranţă pe termen lung, poate furie şi nervozitate excesivă, cu siguranţă i-ar fi util să apeleze la ajutor specializat. Aceasta nu ar însemna că este o persoană „slabă”, care nu îşi poate depăşi singură problemele, ci că este normal să fim subiectivi cu noi înşine şi ar putea beneficia de obiectivitatea specialistului. De asemenea, nu înseamnă că persoana nu are amici dacă discută cu psihoterapeutul, pentru că, deşi prietenii ne pot dori tot binele din lume, uneori, fără să-şi dea seama, aceştia ne pot întări unele convingeri care nu ne ajută. Şi, desigur, nu înseamnă că persoana este „nebună” dacă merge la psihoterapie. O problemă de tipul anxietăţii sau al depresiei nu are nicio legătură cu „nebunia”, ci reprezintă doar atât: o problemă rezolvabilă, pe care, de fapt, multe persoane „o duc pe picioare”, dar nu caută ameliorarea ei, de teama de a nu fi considerate „slabe de înger”.

- Unde trebuie să se adreseze pacientul, familia ori prietenii pentru ajutor?
- Aş recomanda să caute în special terapeuţi specializaţi în psihoterapia cognitiv-comportamentală, care are rezultate notabile, cuantificate, în multe studii clinice, fiind verificată în mod ştiinţific. Bineînţeles, şi alte forme de psihoterapie pot oferi un anume suport sau confort psihic.

95% reuşită în ameliorarea sau vindecarea depresiei
- Care este sfatul pe care i-l puteţi da unei persoane care a aflat că suferă de o boală gravă?
- Să se gândească ce i-ar spune să facă unei persoane foarte dragi dacă s-ar afla în aceeaşi situaţie şi să pună în practică acele lucruri. Dacă se simte copleşită, dar nu doreşte să apeleze la un psihoterapeut, să caute măcar grupuri de suport dacă există sau să ia legătura cu alte persoane care sunt într-o situaţie similară.

- Care este procentul de reuşită în aceste cazuri şi cum îmbunătăţeşte psihoterapia tratamentul clasic?
- De exemplu, unii autori dau 95% ca procent de reuşită legată de ameliorarea sau de vindecarea depresiei dintre persoanele care se prezintă la tratament. În plus, psihoterapia poate fi un aliat al cadrelor medicale care îşi doresc o complianţă la terapie a bolnavului.

„Se stabilesc de comun acord metodele şi planul de lucru”
- De câte şedinţe de consiliere este nevoie şi în ce constau acestea?
- Pentru depresie, de exemplu, mulţi autori iau în considerare o medie de 10-12 şedinţe de psihoterapie cognitiv-comportamentală. De obicei, acestea sunt săptămânale şi durează 50 de minute. Psihoterapeutul ascultă în mod empatic problemele şi obiectivele clientului, se stabilesc de comun acord metodele şi planul de lucru, i se descrie persoanei în ce constă problema din punctul de vedere al psihoterapiei şi care sunt mijloacele de rezolvare. Acestea se pun apoi în practică atât în timpul şedinţei, cât şi între şedinţe de client, la îndrumarea terapeutului.

- Care este costul aproximativ al unei şedinţe de psihoterapie?
- Costul variază, în medie, între 60 şi 120 de lei pe piaţa românească şi între 100 şi 200 de euro în străinătate.

- Există situaţii în care costurile psihoterapiei sunt decontate de stat?
- În ţări precum Germania sau America, da. La noi, Colegiul Psihologilor din România se luptă pentru a fi inclusă psihoterapia pe lista serviciilor de îngrijire a sănătăţii care să fie decontate, însă, din nefericire, deocamdată nu se întâmplă acest lucru.

Teama de „a fi judecat“ este falsă

- Este adevărat că în România există o reticenţă faţă de psihoterapie? Dacă da, de ce credeţi că se întâmplă acest lucru?
- Este posibil ca în România să existe un nivel mai ridicat de reticenţă faţă de nivelul din ţările dezvoltate, pentru că la noi a fost interzisă psihologia în ultima parte a perioadei comuniste, oamenii nu au avut la fel de mult timp să se familiarizeze cu aceasta şi nu există la fel de multe cărţi în domeniu. De asemenea, mulţi dintre cei care merg la psihoterapeut nu le spun cunoscuţilor că fac acest lucru de teamă să nu pară slabi. Se mai întâmplă ca unele persoane să aibă senzaţia că „îi va judeca un străin”. Psihoterapeutul nu „judecă” persoana, ci este atent la înlănţuirea de factori care creează problema şi la a ghida clientul să găsească moduri proprii de rezolvare. Uneori, se mai întâmplă să se confunde psihoterapia cu psihiatria. Psihiatrii sunt medici, pot prescrie medicamente, şi unora le poate fi teamă de acest lucru.

„Unele tratamente pentru boli grave pot induce depresie sau anxietate, iar psihoterapeutul poate ajuta persoana să le resimtă drept suportabile“ (Cristina Frăsineanu)