de Carmen Ciripoiu
Când ne apropiem de sfânta zi a Paştelui, parcă Bunul Dumnezeu dă o „trâmbiţă” risipiţilor şi-i aduce la masa iubirii şi a vestirii într-un glas a Învierii Celui fără de moarte. Atunci redescoperim binele, frumosul, adevărul, curăţia, bucuria, iubirea. Despre ce înseamnă lumina, credinţa cea adevărată şi bucăţica de sfinţenie pe care fiecare o avem, vom afla într-un interviu cu binecunoscutul specialist în psihoterapie ortodoxă Lelia Marcu.
„Eu leg rănile sufleteşti şi trupeşti”
- Doamnă Lelia Marcu, v-aţi „născut” creştin sau v-aţi „făcut”? Altfel spus, aţi crezut dintotdeauna şi aţi trăit mereu credinţa?
- M-am născut într-o familie mixtă din acest punct de vedere, tatăl meu era ortodox, iar mama, greco-catolică. În cei doi ani pe care i-am petrecut în Barcelona am avut bucuria să îmi botez propria mamă în biserica ortodoxă românească din Figueres, unde slujeşte minunatul preot Laurenţiu Rezeanu. Căile Domnului sunt necunoscute… Nu am avut o educaţie religioasă, dimpotrivă. Cu toate acestea, mă închinam deseori în copilărie lui Dumnezeu, fără să mă înveţe cineva acest lucru, dar o făceam pe ascuns, ca să nu fiu considerată o ciudată. Naşa mea de botez, care îmi era şi mătuşă după tată, mi-a insuflat credinţa, nu prin sfaturi, ci prin propria sa trăire: posturi, pomeni, duminica la Liturghie şi, deseori, o găseam la prânz citind din Sfânta Scriptură. Acestea au fost singurele seminţe duhovniceşti din copilăria mea. Mai târziu am trăit viaţa la cote moderniste, greşind…, din punct de vedere al legilor lui Dumnezeu. Dar m-a îndreptat Dumnezeu cu nişte palme zdravene. Slavă Domnului pentru asta! Însă ceea ce am ştiut încă din copilărie şi am afirmat cu tărie, mică fiind, neştiind cu exactitate semnificaţia şi implicaţia spuselor mele, era că voi fi doctor ca bunicul meu de pe linia paternă. Numai că voi fi un doctor de suflete. Până la urmă aşa a fost! Acum sunt terapeut şi leg rănile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor din perspectiva ortodoxiei. Chiar dacă am diplomă de bioterapeut, ceea ce fac eu se numeşte mai degrabă psihoterapie ortodoxă, neavând legătură cu bioterapia instruită în ultimii ani în România şi cu care nici nu sunt de acord.
„Maica Domnului mi s-a arătat o dată plângând”
- Aveţi evlavie mai mare la un anume sfânt?
- În primul rând la Maica Domnului, pe care o ador şi care a binevoit să mi se arate odată, având crucea în braţe. Altădată mi s-a arătat plângând pentru păcatele mele, dar şi ale omenirii şi, credeţi-mă, că, dacă aş fi avut vreun loc unde să mă ascund de ruşine, aş fi făcut-o! E greu de spus ce simţi când vezi pe însăşi Stăpâna Cerului şi a Pământului că plânge ca o mamă pentru prostiile copilului său… Apoi, la Sfântul Nicolae, la al cărui sfânt mormânt din Bari am fost de patru ori şi unde m-am şi vindecat odată în chip miraculos, în numai trei zile, purtând o eşarfă atinsă de sfântul său mormânt. Şi nu în ultimul rând, la cel pe care l-am citat în toate emisiunile mele, de-a lungul multor ani şi despre care tocmai scriu o carte, cu binecuvântare, desigur, marele Apostol al românilor, părintele Arsenie Boca. De fapt, propunerea de a răspunde întrebărilor dumneavoastră pentru acest articol a venit chiar în momentul în care mă aflam la mormântul părintelui Arsenie. Nimic nu este întâmplător! Părintele Arsenie mă ghidează în munca pe care o depun şi părintele Paisie Aghioritul de la Muntele Athos… Eu sunt păcătoasă, singură nu aş fi în stare de nimic bun!
„După o consultanţă la mine ajungi la poarta Raiului sau, dacă nu asculţi, la poarta Iadului!”
- De-a lungul carierei dumneavoastră ca terapeut, au fost nenumărate cazurile în care medicina s-a dovedit neputincioasă, iar oamenii şi-au găsit rezolvarea la cabinetul dumneavoastră. Cât de grele sunt cazurile pe care le trataţi?
- Sunt situaţii în care numai intervenţia directă a lui Dumnezeu te mai poate salva. Eu ajut la vindecarea sufletului bolnav, iar consecinţa acestui lucru poate ajuta la vindecarea trupului. Eu îl mărturisesc doar pe Dumnezeu, nu pe mine. Aţi văzut că şi Apostolii, şi toţi sfinţii, în general, mărturiseau minunile Domnului, subliniind că sunt făcute de El, nu de ei. Trebuie o cale dreaptă, cu socoteală într-o terapie de acest gen. Totul este să îţi recunoşti neputinţa, să fii smerit. Oamenii nu înţeleg că harismele pe care le am eu, fie ele şi de vindecare sau înaintevedere, îmi sunt doar împrumutate pentru oameni, nu ca să mă laud. Orice talent pe care îl are un om, ca doctor, inginer sau măturător de stradă, este o harismă de la Dumnezeu, şi nu un merit personal. Nu este vindecarea miraculoasă spectaculoasă la un om, dar este nemaipomenită lupta, având curaj pentru îndreptarea semenilor. Aceasta este adevărata minune. Omul nu-şi cunoaşte priorităţile. Obiectivul final este mântuirea. Nu-ţi foloseşte la nimic să fii sănătos şi plin de bani 80 de ani dacă te aşteaptă o veşnicie în Iad! Oamenii au trăit minuni pentru că au crezut în Dumnezeu şi în puterea Lui. Eu am fost doar instrumentul Domnului, atât. Unul nevrednic şi nedemn de laudă! Cazurile care vin la mine sunt toate grele şi eşti răspunzător la Dumnezeu pentru fiecare om. Când mă gândesc la judecată, din acest punct de vedere mă cutremur!
- La serviciile dumneavoastră apelează nu doar oamenii de rând, dar şi personalităţi importante ale României. Care credeţi că e cauza îmbolnăvirii sufletului acestor oameni?
- Toţi nesocotim adevăratele repere şi valori de mai multe ori în viaţă sub o formă sau alta. Cu personalităţile este cel mai greu de lucrat, pentru că mândria e foarte mare. E greu să asculte o femeie care are rolul de la Dumnezeu de a le arăta unde greşesc. Uneori, când le spun ce nu le convine nu mă ascultă, dar ajung după un timp să se izbească de zidul nepăsării lor. Apoi mă sună, cerându-şi scuze. Dar mi-am asumat asta, pentru că sunt precum chirurgul. A trebuit odată să îmi pun diploma în joc pentru o femeie, care nu înţelegea că are cancer şi că trebuie să meargă la medic. I-am promis că voi suporta eu cheltuiala, numai să facă asta. Într-un final a mers şi a trăit… cu citostatice. Dar a trăit! Eu sunt doctor de suflete, nu de trupuri. Trupul, dacă nu este prea avariat de un suflet nepregătit, ca să nu spun găunos, se vindecă uşor! În ziua de azi, nu bolile sunt probleme grave, ci altele, cele cu care eu lucrez zilnic. Omenirea e contracronometru, iar eu ca terapeut trebuie să lucrez la fel. Până şi secundele contează! După o consultanţă la mine ajungi la poarta Raiului sau la poarta Iadului dacă nu asculţi!
„Paştele este biruinţa!”
- În vremurile pe care le trăim, oamenii merg la biserică din obişnuinţă sau totuşi din credinţă?
- Omul merge la biserică doar din credinţa în Dumnezeu. Numai că nu toţi au aceeaşi credinţă şi nu toţi au aceeaşi viziune despre ceea ce înseamnă Sfânta Biserică şi Dumnezeu în viaţa lor.
- Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos reprezintă cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. De-a lungul a două milenii constituie un prilej de purificare şi de linişte sufletească, de apropiere de cei dragi. Cât de importantă mai este această sărbătoare pentru noi, românii?
- Nu ştiu cât de importantă este pentru fiecare, dar ştiu cât de importantă ar trebui să fie, pentru că suntem o ţară ortodoxă în proporţie de peste 80%. Sfintele Sărbători de Paşti înseamnă garanţia nemuririi omului, Învierea reprezintă garanţia victoriei Sfintei Cruci şi a sacrificiului pentru semeni asupra oricărui rău inerent din viaţa omului, constituie, în esenţă, ceea ce ne-a spus Mântuitorul: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Paştele este în concluzie biruinţa! Nu e puţin lucru...
„Postul la mâncare fără postul din inimă este jumătate de medicament”
- Cei care nu ţin post mai sunt capabili să simtă bucuria Învierii?
- Dumnezeu are multe metode terapeutice pentru fiecare caz în parte. Atoateştiutorul aduce pe calea mântuirii după cum crede El de cuviinţă. Postul este minunat pentru cei care pot să-l ţină. Totuşi, postul la mâncare fără postul din inimă şi fără paza gândurilor şi a cuvintelor, fără iertare şi fără rugăciune pentru pacea şi mântuirea lumii e jumătate de medicament şi are exact efectul jumătăţilor de măsură.
- Aţi scos în ultima perioadă mai multe cărţi. Este aceasta o artă care te apropie de Dumnezeu?
- Dumnezeu cred că mi-a dat mai multe talente de înmulţit. Talanţi, în termeni scripturistici. Scrisul este pentru mine o modalitate de a lăsa ceva în urma mea, o datorie sfântă şi, da, mă apropie de Dumnezeu mai mult decât credeţi, însă, fără ajutorul Lui, nu aş putea scrie niciun rând. Omul nu poate face nimic de unul singur, fără ajutor de Sus. Aşa cum omul liber cu inima nu mai poate fi sclav, de aceea am şi publicat cartea „Suntem sclavi!”. Acum se află în tipar cartea „Aşa suntem”, ce se va traduce în mai multe limbi, o carte despre geniul românesc. Spunem astfel lumii cine suntem cu adevărat, nu doar rătăciţi cum ne consideră unii. Apoi, cartea despre părintele Arsenie Boca, unde veţi găsi minuni despre care nu se ştiu prea multe, multe dintre ele le-am trăit chiar eu. Şi, nu în ultimul rând, „Scrisori pentru un frate părăsit”, o carte ce conţine sfaturi venite din experienţa mea de 12 ani ca terapeut.
- Este fericirea o misiune sfântă?
- Nu, nu este. Misiunea omului e fericirea de pe Cruce, pe drumul Golgotei duhovniceşti. Pentru Hristos a fost Crucea întregii omeniri, pentru noi, aşa cum spunea Cuviosul Paisie de la Athos, e o cruciuliţă mică. Aşa cum am scris în „Suntem Sclavi”, la Rai nu urci cu liftul, ci pe cruce!
- În încheiere, un gând pentru cititorii noştri de Sfintele Sărbători Pascale.
- Cel de la Liturghie cred că este cel mai potrivit: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”. Sărbători cu Pace, Pacea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos! HRISTOS A ÎNVIAT!
Cei care au trecut pragul cabinetului Leliei Marcu spun că în lumea asta în care suferinţa valsează cu răutatea, terapeutul deţine instrumentul cu care le schimbă viaţa celor lipsiţi de speranţă. Cum reuşeşte să facă adevărate minuni, de care niciodată nu ţine seama, ci doar mulţumeşte lui Dumnezeu? Doar prin credinţă! Iar această credinţă insuflată celor bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-au făcut pe aceştia să se vindece de scleroză, atacuri de panică cu tulburări de anxietate, diferite forme de cancer şi multe altele. Iar unii, după o singură întrevedere cu Lelia Marcu, au renunţat definitiv la droguri sau la băutură, după ani de chin. Şi minunile pot continua. O femeie bolnavă de hepatită a pus mâna pe ecranul televizorului când terapeutul avea o emisiune în direct. Rezultatul? A doua zi, când a ajuns la spital, medicii i-au spus, fără să-i poată da o explicaţie, că s-a vindecat. Pacienţii spun că nu e boală sau suferinţă care, dacă ai credinţă şi ascultare, să nu poată fi rezolvată de terapeut. Şi numai Dumnezeu poate explica însă cum o femeie cu o credinţă desăvârşită nu ştie cum se petrec vindecările, nu poate să explice cum de vede ce se întâmplă cu oamenii, dar ştie pur şi simplu că acest dar este de la Cel de Sus. Pentru că ea nu face nimic. Singurul care rezolvă e Dumnezeu!
„Nu-ţi foloseşte la nimic să fii sănătos şi plin de bani 80 de ani dacă te aşteaptă o veşnicie în Iad!“
- În preajma Sfintei Sărbători a Paştelui suntem îndemnaţi, mereu, să iertăm. Preoţii spun că asta e voia lui Dumnezeu, psihologii, că sufletul are nevoie de pace, iar medicii susţin că fără iertare ne îmbolnăvim. Cu toate astea, niciun alt sentiment nu se învaţă atât de greu, nu se plăteşte cu-atâta chin. De ce e aşa de importantă iertarea?
- Nu putem cere de la Dumnezeu iertare pentru greşeli, atât timp cât noi nu suntem în stare să facem acest lucru. Nu este corect. De aceea şi rugăciunea domnească spune: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Acest „precum” poate deveni o binecuvântare sau un blestem. Majoritatea problemelor pacienţilor mei vin, din ceea ce descopăr pe parcursul consultanţei pe care o fac la cabinet, din rigiditatea sufletului, din lipsa de iertare. Sufletul e liber când iartă, şi prin el şi trupul. Celula umană se hrăneşte cu energie pozitivă. Consecinţa e vindecarea trupului.
- Iertarea este expresia slăbiciunii? Există şi lucruri pe care n-ar trebui să le iertăm?
- Dacă există ceva ce noi credem că Dumnezeu ar trebui să nu ne ierte, atunci să nu iertăm nici noi. Dar nu există. Tâlharul de pe cruce e dovada vie. Nu, iertarea nu este expresia slăbiciunii. O astfel de slăbiciune este expresia iubirii, pentru că iubirea este cea mai mare slăbiciune, cu cea mai mare putere din câte există. Această slăbiciune face minuni. Cine nu ştie să ierte ori nu este încă pregătit, ori este obtuz.
„Harismele pe care le am eu, fie ele şi de vindecare sau înaintevedere, îmi sunt doar împrumutate pentru oameni, nu ca să mă laud“
Terapia practicată de Lelia Marcu constă în psihoterapie ortodoxă, ce se referă atât la probleme medicale, cât şi la cele legate de alt gen. Sfaturile terapeutului, ajutate de darul clarvederii sau al înaintevederii, au ajutat, de-a lungul celor 12 ani de carieră, mii de oameni din toată lumea, cu probleme dintre cele mai diverse: femei care nu puteau avea copii, căsnicii care se prăbuşeau, probleme de sănătate grave, probleme de afaceri sau chiar de stat, copii cu probleme psihice. După o discuţie de o oră, două, oamenii încep să-l redescopere pe Dumnezeu, învăţând cum să lupte cu vitregiile vieţii. Pentru că întoarcerea la Tatăl vindecă trupul, mintea şi sufletul!