de Gabriela Niculescu
Relativ recent a apărut în România termenul de medicină sau nutriţie ortomoleculară. Ce reprezintă această nouă ramură a medicinei, pe cine şi cum poate ajuta ne-a spus dr. Horaţiu Albu (foto) de la Columna Medical Center din Bucureşti, preşedintele Societăţii de Medicină Ortomoleculară din România. La bază este doctor alopat cu două specializări în medicină de familie şi boli infecţioase, dar a renunţat la dreptul de liberă practică în favoarea unor specializări în medicină adjuvantă în străinătate, pe care le foloseşte cu succes în ţară. Nutriţia ortomoleculară ar putea reprezenta cheia spre echilibrul ideal al organismului, tocmai de aceea am dezbătut cele mai importante aspecte ale sale în trei episoade.
„Este sora disciplinei alopate”
- Ce înseamnă medicina ortomoleculară?
- Medicina ortomoleculară este mai nou denumită nutriţia ortomoleculară, cum este tendinţa mondială. Ea a fost introdusă în jurul anilor ’50 de savantul Linus Pauling, care a primit două Premii Nobel - unul pentru Pace şi celălalt pentru Chimie -, tot ca o ramură a medicinei bazate pe dovezi. Este sora medicinei alopate, dar nu intră în ramurile de medicină naturopată sau alternativă, ci este cea de-a doua ramură, mai puţin extinsă, a medicinei bazate pe dovezi.
- Ce diferenţiază medicina alopată de cea ortomoleculară?
- Modul de abordare a pacientului şi modul de terapie sunt punctele ce diferenţiază aceste ramuri. În medicina alopată privim un pacient ca un summum al unor aparate şi sisteme, luate separat. Adică vizualizezi aparatul, sistemul deficitar şi îl tratezi. Nutriţia ortomoleculară încearcă să vizualizeze organismul într-o manieră integrală, văzând interrelaţiile dintre aparate, organe şi sisteme, luându-le şi analizându-le ca un tot unitar, ţinând cont că toate au la bază celula. Acest lucru o diferenţiază de toate medicinile alternative şi alopate. A doua diferenţă spuneam că este viziunea asupra terapiei. Ca medic alopat, pornesc de la fiziopatologie (n.r. - funcţionarea deficitară a unui ţesut) şi vin cu o substanţă străină organismului, care-mi dezvoltă un efect pe ţesutul afectat, bun pentru el, dar rău pentru restul organismului. În nutriţia ortomoleculară pornesc de la studiul fiziologiei, adică de la funcţionarea normală a celulei, şi încerc să recreez starea de la început, să asigur celulei necesarul micronutriţional şi macronutriţional cu care este proiectat să funcţioneze, astfel încât să nu dezvolte o adaptare fiziopatologică la condiţiile de mediu.
„«Zgârieturile» lăsate de un tratament nu sunt mici deloc”
- Cum ne ajută, concret, nutriţia ortomoleculară în cazul diverselor afecţiuni?
- În cazul unei afecţiuni pasagere, nutriţia ortomoleculară vine să sprijine organismul, să scape cu costuri biologice cât mai mici în urma bolii şi a tratamentului medicamentos urmat. „Zgârieturile” lăsate de un tratament pe organism nu sunt mici deloc, deşi nouă aşa ni se par. Când e vorba despre o boală cronică, lucrurile se inversează din punctul meu de vedere. De exemplu, la o boală autoimună (lupus, psoriazis), medicina alopată îi dă un tratament medicamentos, care prin unul dintre efectele sale de deprimare a răspunsului imun deprimă şi imunitatea. Şi ce se întâmplă cu restul organismului, care are nevoie de imunitate, de apărare? Pacientul este lăsat în plata Domnului, să se deprime în continuare şi să mănânce ce-o vrea. Eu văd lucrurile altfel. În primul rând, îi restabilesc echilibrul micronutriţional, nescoţându-l din contextul bolii şi punându-l în unul ideal, iar fenomenele ce rămân necorectate prin această treabă, dacă mai există, că de multe ori dispar toate, le îndepărtez prin administrarea unui medicament. Şi nu-i mai trebuie, de exemplu, Prednison 25 mg pe zi, ci doar 3 mg sau deloc. Concluzionând, în boala acută este suverană terapia alopată, plus, adjuvantă, terapia ortomoleculară, care-l ajută să treacă peste boală şi peste tratament, plătind costuri biologice cât mai mici. În boala cronică, întinsă pe ani sau pe întreaga durată a vieţii, recomand terapie ortomoleculară, care-l ajută pe pacient să facă corect ceea ce-i de făcut şi, dacă nu poate în totalitate, mai cupez mici doze de medicamentaţie.
„Se face modificarea stilului de viaţă”
- Câte boli se pot trata cu ajutorul acestei medicine?
- Am un exerciţiu larg, pe vreo 30 de afecţiuni. Dar în nutriţia ortomoleculară lucrurile diferă faţă de terapia alopată când vine vorba despre clasificarea bolilor. Primul lucru ce trebuie făcut este încadrarea pacientului în una dintre cele patru categorii de patologie pe care o dezvoltă individul respectiv, şi în funcţie de acestea se începe terapia de echilibrare micronutriţională. Pentru că orice tratament ortomolecular are trei părţi: regimul alimentar, aportul de medicamente (aport micronutriţional - molecule naturale, corecte, comune cu fiziologia organismelor) şi controalele. Aceiaşi paşi sunt şi la medicina alopată, diferenţele însă sunt următoarele: la alopată, regimul alimentar este limitat pe o scurtă perioadă, la ortomoleculară se face modificarea stilului de viaţă. La alopată, doctoriile sunt străine organismului, în cazul medicinei ortomoleculare sunt, în genere, molecule naturale comune cu fiziologia organismului, de aici şi denumirea de orto - care înseamnă corect -, iar controalele sunt la fel ca la alopată, periodice.
În numărul următor veţi citi despre „armele” medicinei ortomoleculare.
• Nutriţia ortomoleculară vine să sprijine organismul, să scape cu costuri biologice cât mai mici în urma bolii şi a tratamentului medicamentos urmat
- Înţeleg că nutriţia ortomoleculară se adresează oricui, plecând de la omul sănătos care vrea să se menţină astfel până la cel care are disfuncţii şi vrea să le regleze. Există persoane cărora nu li se adresează această formă de medicină?
- Există aşa-numitele paradoxuri ale nutriţiei ortomoleculare. Nutriţia ortomoleculară şi echilibrarea nutriţională, paradoxal, merg mai bine la omul educat decât la cel needucat. Nutriţia ortomoleculară merge mai bine în ţările dezvoltate decât în cele subdezvoltate. La prima vedere este paradoxal, dar nu este aşa. Este o disciplină care trebuie să beneficieze neapărat de interacţiunea dintre pacient şi medic. Dacă în medicina alopată, ca şi pacient, te simţi tentat să arunci responsabilitatea pe umerii medicului, a medicamentului sau a manevrei medicale, în nutriţia ortomoleculară lucrul este interactiv, pacientul fiind copărtaş, parte activă, în această responsabilitate. Degeaba medicul consiliază dacă pacientul nu pune în aplicare. Barometrul este pacientul. De aici rezultă şi pacienţii despre care m-aţi întrebat, indivizii care ori nu au suficientă cultură, ori refuză să colaboreze. Din punctul de vedere al afecţiunilor nu există restricţii.