Grădină

Nufărul Amazonului, minunea sălbatică

  Nufărul Amazonului este o plantă deosebită, ce înfloreşte numai noaptea. Frunzele sale au nervuri pline de aer, ceea ce îi permite să susţină greutăţi mai mari chiar şi de 35 de kilograme. Florile nufărului de Amazon au petale foarte dese, o floare ajungând la peste o sută de petale. Se spune că, pe vremuri, oamenii stăteau pe frunzele gigantului nufăr ca şi cum ar fi fost aşezaţi pe o saltea pneumatică. Chiar şi astăzi frunzele plantei seamănă cu o imensă farfurie aşezată pe apă, având un diametru de doi metri.

  Frunze umplute cu aer
  Fiecare „farfurie” are o margine de circa 15 centimetri, cu şanţuri adânci, pentru a lăsa apa de ploaie să se scurgă, împiedicând frunzele să se Read more: Nufărul Amazonului, minunea sălbatică

Sfatul săptămânii

  Cel mai simplu mod de a verifica dacă este sau nu timpul să udaţi cactusul este să simţiţi solul la suprafaţă, până la o adâncime de 1,5 cm. Dacă acesta este uscat, e timpul să-l udaţi. Dacă nu e uscat, nu udaţi.
  Dacă segmente din tulpină sunt scorojite şi pâmântul este uscat, atunci este momentul să udaţi planta. Dar aveţi grijă! Tulpina scorojită este şi un semn că planta a primit prea multă apă - pământul însă va fi umed. Dacă sunteţi în această situaţie, nu-i mai puneţi o vreme apă. Un cactus care a primit prea multă apă se va îngălbeni, va deveni din ce în ce mai scofâlcit şi în cele din urmă va căpăta o tentă roşiatică-maronie, ca un măr putrezit.

Cum tăiaţi Yucca pentru a o înmulţi sau ramifica?

  Dacă are tulpina dreaptă, neramificată, se poate tăia la înălţimea de 60-70 cm de la sol, iar vârful, dacă nu e prea crud, se poate pune la înrădăcinat într-o sticlă cu apă, pe un pervaz de fereastră, după ce i s-au îndepărtat frunzele de la bază pe o porţiune de 10-15 cm.
  De obicei, când se realizează tunderea plantei, se păstrează porţiunea de tulpină sau ramură bine crescută, dreaptă, de 20-30 cm lungime de la sol sau de la locul de ramificare.
  Dacă tulpina e mai groasă şi e dezgolită de frunze se poate tăia şi mai sus, dar se are în vedere faptul că de la locul de tăiere vor porni ramuri care vor creşte, iar, dacă tăierea e făcută prea sus, ramurile noi vor ajunge repede în tavan.
  Tăierile se fac cel mai bine primăvara.

Sfatul săptămânii

   În momentul în care vă concepeţi amenajarea straturilor şi brazdelor de flori din curţile sau din grădinile dumneavoastră nu neglijaţi câteva aspecte de bază:
   - alegeţi specii şi varietăţi de culori diferite, pentru a putea crea contraste dinamice şi plăcute privirii;
   - aveţi în vedere ca perioada de înflorire a speciilor pe care le combinaţi să coincidă sau cel puţin să se suprapună pe o perioadă cât mai lungă;
   - nu neglijaţi necesităţile de lumină ale plantelor combinate, ţinând cont că ambele specii trebuie să suporte acelaşi soare arzător sau aceeaşi penumbră;
   - asiguraţi-vă că toate plantele folosite la amenajarea grădinii au acelaşi necesar de apă. Udarea nu trebuie să le afecteze nici pe cele setoase, dar nici pe cele mai rezistente la uscăciune.

Când Afrodita plânge răsar... anemonele

  - Regina florilor de toamnă
   Anemona este o floare de o frumuseţe rară; face parte din familia Ranculacee şi este originară din regiunile montane din jurul Mării Mediterane.

  Flori aducătoare de noroc
  Povestea spune că anemonele au apărut din lacrimile Afroditei, Zeiţa dragostei, vărsate pentru iubitul ei, Adonis, atunci când a aflat de moartea acestuia. De aceea, florile născute din lacrimile zeiţei te protejează de rău şi aduc noroc. Legenda mai spune că anemona poate prezice zilele ploioase şi că zânele obişnuiesc să doarmă între petalele ei după ce ea se închide la apusul soarelui. În limbajul florilor, anemonele simbolizează anticiparea, aşteptarea, iubirea neţărmurită. Anemonele mai sunt denumite şi „florile vântului“, datorită faptului că seminţele sunt spulberate uşor de vânt şi pot decora în orice sezon interioarele, în aranjamente cu flori tăiate.

   Bulbii se plantează vara
   Grădinarii consideră această floare ca fiind cea care dă farmec şi culoare lunii septembrie. Uneori, bulbii sunt plantaţi vara, iar în toamnă apare recompensa de culoare roz. Frunzele seamănă în miniatură cu ale arţarului şi sunt de un verde închis. Planta are în pământ o formaţiune tuberoasă negricioasă, denumită „patte” în limbajul de specialitate. Aceasta asigură perenitatea plantei şi înmulţirea ei. Frunzele formează o tufă la nivelul suprafeţei solului. Din mijlocul frunzişului ţâşnesc tulpinile florale înalte de 20-30 cm, cam opt-zece fire pe plantă. Fiecare fir poartă în vârf o floare, care poate fi simplă - alcătuită din şase-opt petale şi cu aspect de lalea sau mac - ori involtă (bătută sau dublă) - cu mai multe rânduri de petale.
  Culorile pe care le putem întâlni la această plantă sunt alb, roşu şi albastru. Florile au stamine lungi, de culoare neagră, ce contrastează plăcut cu petalele. Uneori, perioada de repaus se poate prelungi până la un an. Scurtarea pauzei, deşi necesară, influenţează negativ cantitatea şi calitatea florilor. Ca urmare, după ce plantele înfloresc şi îşi încheie vegetaţia nu se mai udă dacă tuberculii rămân în pământ. Este mai indicat să se scoată afară şi să se păstreze în depozite după o prealabilă stratificare în nisip sau în turbă, până în momentul replantării lor pentru un nou ciclu de creştere şi de înflorire.

   Lumina favorizează intensitatea culorilor
   Fiind o plantă sensibilă la excesul de umezeală şi la temperaturile scăzute, anemona se dezvoltă bine dacă este expusă la soare. În această situaţie, este favorizat şi coloritul florilor. În condiţii naturale, dacă plantarea are loc toamna, înflorirea va fi timpurie, în primăvara următoare, existând pericolul distrugerii tuberculilor, din cauza frigului asociat cu umezeala excesivă din timpul iernii. Nu suportă seceta, motiv pentru care intră în repaus vara. Este o plantă care iubeşte lumina, aceasta fiind cea care favorizează intensitatea culorilor. Este necesară totuşi o uşoară umbrire, pentru a feri planta de o insolaţie puternică şi pentru a păstra umiditatea de la nivelul solului. Tuberculii anemonei se plantează primăvara devreme, în februarie-martie, sau vara.
  Tuberculii se obţin din semănarea seminţelor în lădiţe sau răsadniţe cu pământ afânat, la sfârşitul verii. Dacă plantarea se face primăvara în februarie-martie, înflorirea va avea loc în aprilie-mai. Anemona are nevoie de soluri revene, bine drenate, nisipoase. Răsadurile tinere de anemonă se plantează apoi pe brazde în primăvara următoare. Se udă regulat şi se foloseşte îngrăşământ. De asemenea, o mare atenţie trebuie acordată înlăturării buruienilor, care pot sufoca planta. Tuberculii se pun la înmuiat cu o zi înainte de plantare. Se pun la 5-10 cm adâncime, la o distanţă de 10 cm unul de altul şi 30 cm între rânduri.

  Pătarea frunzelor versus pulverizări cu sulf
  La anemone apare des pătarea frunzelor şi făinarea. Pătarea frunzelor apare pe faţa inferioară a frunzelor şi boala evoluează foarte repede la temperaturi de peste 9 grade Celsius. Combaterea se face prin dezinfectarea solului înainte de plantare şi prin tratarea plantelor cu substanţe fungicide. Se recomandă pulverizări cu sulf.

Relaxarea Mariei Dragomiroiu: iazul şi grădina verde

    Una dintre cele mai iubite cântăreţe de muzică populară din România, Maria Dragomiroiu, trăieşte într-o casă mare, spaţioasă, în exteriorul căreia predomină verdele. Cu toate că este foarte ocupată, artista are grijă de plantele din curte, multe la număr: trandafiri, ficuşi, muşcate - înflorite aproape tot anul -, cei doi nuci - ce îi răcoresc zilele de vară - şi tuia - arbuştii ce împrejmuiesc ograda şi care se menţin verzi chiar şi în timpul iernii, dar şi de iazul din spatele grădinii care îţi induce o stare de relaxare şi de odihnă. Datorită faptului că a crescut pe meleaguri vâlcene, departe de larma Bucureştiului, Maria adoră natura, iar curtea casei sale este înmiresmată şi colorată de flori şi de clasicul gazon, fiind udate şi întreţinute de cele mai multe ori de un grădinar profesionist.

Read more: Relaxarea Mariei Dragomiroiu: iazul şi grădina verde

Sfatul săptămânii

    Ca plantă de interior, popularul cerceluş (fuchsia hybrida), originar din America de Sud şi Mexic, trebuie orientat spre sud, est sau vest şi ferit de razele directe ale soarelui.

    Vara poate fi mutat afară, preferând o temperatură cuprinsă între 15 şi 21 de grade Celsius şi cu 10 grade Celsius mai puţin pe timpul nopţii. Dacă temperatura creşte peste 24 de grade Celsius, fuchsia hybrida nu mai înfloreşte şi riscaţi să i se ofilească florile.

Planta zebră - Visul iubitorilor de plante

    Dacă doriţi o plantă decorativ-exotică, o alegere potrivită este Aphelandra (în termeni ştiinţifici) sau planta-zebră (în termeni populari). Floarea este originară din America tropicală, întâlnindu-se foarte des în Columbia, Brazilia şi Mexic. Datorită florilor deosebit de interesante în nuanţe de galben intens şi a frunzelor lucioase, de un verde închis, în formă de lance, cu nervuri proeminente de culoare albă, Aphelandra nu are cum să treacă neobservată.

 Florile se usucă după o lună
Florile galbene, înconjurate de bractee galbene-verzui sau chiar roşiatice, conferă plantei-zebră un farmec aparte. Aphelandra este decorativă prin frunzele foarte colorate, florile având viaţă scurtă. Acestea apar spre sfârşitul verii din bractee galbene strălucitoare, „pătate” cu roşu sau vede şi se usucă în maximum o lună. Notorietatea şi frumuseţea plantei este dată în mare parte de frunze, rar întâlnite la alte tipuri de plante.
Read more: Planta zebră - Visul iubitorilor de plante

Mica mea gradina - Sfatul săptămânii

   Yucca, plantă lemnoasă de interior, suportă soarele puternic şi temperaturile ridicate. Este bine să o amplasaţi într-o încăpere bine luminată, eventual în dreptul ferestrei. Udarea se face în farfurie, iar pentru a doua udare se aşteaptă ca solul de la suprafaţă să se usuce. Yucca se stropeşte pe frunze dacă aerul din încăpere este uscat, iar iarna se păstrează la o temperatură de 16-18 grade Celsius.

Mica mea gradina - Un „palmier” în casa voastră: sagotierul japonez

   Sagotierul japonez este o plantă multimilenară, pentru că datează din vremea dinozaurilor, având o vechime mai mare de 150 de milioane de ani. Forma şi textura sa unică îl fac o plantă foarte căutată atât pentru arta peisageră (acolo unde condiţiile de climă o permit), cât mai ales ca plantă de interior.

Ajunge la maturitate la 50 de ani
    Sagotierul japonez are un aspect foarte simetric: coroana are frunze de culoare verde închis, iar trunchiul poate atinge până la 30 de metri înălţime. Planta creşte greu, atingând înălţimea maximă în aproape 50 de ani de existenţă. Pe măsură ce se dezvoltă pot apărea ramificaţii ale trunchiului gros, lucru care îl face mai interesant şi mai atrăgător. De asemenea, sagotierul japonez produce la baza rădăcinii frunze ce formează, în timp, un ghem în jurul tulpinii.

Are frunze şi de 12 metri!
    Frunzele distinctive pot atinge aproape 12 metri în lungime şi sunt compuse din frunzuliţe, ce se curbează la margine sub forma literei C. Sagotierul arată cel mai bine când apar frunzele noi, primăvara târziu sau vara devreme. La început, frunzele sunt ca nişte ţepi lungi, în jurul trunchiului şi se desfăşoară încet până la vârf, după care fiecare frunzuliţă se desface înspre exterior şi, în final, întreaga frunză atârnă greu, alături de celelalte din rozetă.
Read more: Mica mea gradina - Un „palmier” în casa voastră: sagotierul japonez