de Silviu Ghering şi Gabriela Niculescu

22 august este zi cu cruce mare și neagră în calendarul teatrului românesc. În urmă cu 30 de ani, în 1985, la 22 august plecau într-un turneu fără întoarcere Costel din bijuteria de umor tv „Tanţa şi Costel” a lui Ion Băieşu (1962); ipocritul doctor Bunu din drama „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, regizată de Sergiu Nicolaescu (1972); suavul cabotin Eugen din supercomedia „Operațiunea Monstrul” (ce regal actoricesc, alături de alți doi monștri sacri ai scenei românești, Tomiță Caragiu și Marinuș Moraru!), regia Manole Marcus (1976); antologicul Caţavencu din memorabila „Scrisoare pierdută” regizată de Liviu Ciulei pe scena de la „Bulandra” (1976); Zaharia Herdelea din ecranizarea după Liviu Rebreanu „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980, Mircea Mureşan); Ion Pomponescu din călinescianul „Bietul Ioanide” (1980, Dan Piţa); complexul Marcelloni din „Saltimbancii” (1981) şi „Un saltimbanc la Polul Nord” (1983), ecranizarea Elisabetei Bostan după „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu; naivul jupân Dumitrache din piesa montată la TVR de Sorana Coroamă-Stanca (1982). Plus alte câteva sute de personaje din imensa paletă a inepuizabilei imaginații culturale mondiale, de o diversitate ca de la cer la pământ. Au murit toate atunci, la 22 august 1985, odată cu cel care le-a dat viață, unicul, inconfundabilul OCTAVIAN COTESCU.

Fănuș Neagu l-a îngropat în metafore

În 1983, cu doi ani înainte de moartea lui Octavian Cotescu, inegalabilul maestru al metaforei Fănuş Neagu îi descria viaţa într-un adevărat poem în proză în care amintea despre marile lui roluri, despre pasiunea pentru teatru şi despre actorii pe care i-a format. Mai jos sunt câteva fragmente mai elocvente decât orice istorie a vieții marelui actor în cifre și date seci care pot fi găsite cu un simplu click pe Google... Citiți-le și umpleți-vă de simțire și amintire...

„E băiatul care într-o zi s-a furat pe sine de acasă și a fugit să se dăruiască lumii sub formă de fragi roșii”

„Îmi amintesc bine că povestea prieteniei mele cu Tavi Cotescu începe în Cișmigiu (grădina? restaurantul? - nu mai știu precis, asta ar putea să ne-o spună Lucian Pintilie fiindcă era și el pe acolo), apoi urcă în munți și se continuă în câmpie...

... Cotescu e băiatul care într-o zi s-a furat pe sine de acasă și a fugit să se dăruiască lumii sub formă de fragi roșii. Născut în nordul Moldovei, care e Roma diasporelor est-europene, el a plecat călare pe șapte cai și pe un băț de aur, purtând în suflet primăveri cu două capete, o pasăre botoasă cu ochi de aramă și un cap de cerb între doi snopi de maci...

... Cel ursit să învingă și să-i plouă cu minuni, Cotescu poartă nestins în suflet, adunat din toate clopotele Moldovei, suprapuse pe obârșia apelor ce ne clatină neamul, imnul închinat tinereții de Mihail Sadoveanu, pe care amândoi l-am învățat ca să nu-l mai uităm niciodată, când eram elevi la Iași - el, la Liceul Național, eu, la Liceul Militar...

... Gaudeamus, idolii ca ființe aievea miracolelor: frații Teodoreanu, Mihail Codreanu, apoi Constantin Ramadan, Ștefan Ciubotărașu și doamna Gina Sandri Bulandra - sălcii somptuoase lângă havuzuri de arome, teiul nemuririi lui Eminescu și poveștile din Țicău, și iarăși fuga în largul lumii, ca să ia chipul lui Piotr (Pădurea lui Ostrovski), al lui Tom (Menajeria de sticlă), al lui Ben poetul (Inima mea este pe înălțimi), al eroilor lui Mazilu, plini de tandrețe și abjecție, al lui Cațavencu, al lui Macbeth, al lui Edek (Tango), al Unchiului Vanea, al lui Tartuffe, al domnului de Molière (Cabala bigoților), rol cu care m-a răpit de multe ori din piatra Balcanilor, care e plictiseala zilei de duminică, spre a mă muta într-o sărbătoare neagră, amestecată feeric cu munți nedeslușiți, câmpie romantică, vânt din salcâmi înfloriți, rod domnesc și al lui Minetti, rol pe care l-a jucat, cum duios mi-a mărturisit, mereu cu gândul la mine…

„Iubește lemnul scenei, așa cum iubea domnul de Molière înserarea la curtea regilor Franței”

... Cotescu iubește lemnul scenei, așa cum iubea domnul de Molière înserarea la curtea regilor Franței pentru că acolo și-a îngropat butucul de vie. Pentru că acolo se umple de darul de a respira idei și de a se îndoi albastru de toate treburile lumii, acolo el sfidează moartea, șterge de praf, de fire de păianjen și de adieri de calomfir icoanele sub care se încheagă lumina, batjocura, disprețul și curajul de a pieri și de a o lua din nou de la capăt, cu dragostea, cu anasâna, cu ‘tu-l în irozi pe mă-sa pe cine nu-și schimbă viața într-o poveste călătorind pe sub fruntea omenirii, prin inima ei...

... Știind astea toate și mai știind că de sub mâna lui ca profesor au răsărit tinerii actori Maria Ploae, Catrinel Dumitrescu, Dan Condurache, Horațiu Mălăele, Dinu Manolache și Cristian Șofron, închei zicându-i: Domnule, Măria Ta, am două luntri la malul mării - lemnul duios, catran ce umflă plămânii, vâsle zugrăvite de o muiere fugită de-acasă, și cunosc bine și valul Mării în care se bat în solzi scăpărători lufarii, păstruga, sturionii, hai să ne legănăm în bucuria de a culege noi datini. Să culegem singurătate și s-o dăruim celor mult prea veseli într-o lume pătimind de tristețe”.

O biografie grandioasă

La 14 februarie 1931 se năștea, la Dorohoi, una dintre figurile emblematice ale teatrului și cinematografiei românești: Octavian Cotescu. A absolvit cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Iași în 1950, iar debutul pe scena teatrului a fost un an mai târziu, în piesa „Pădurea” a lui Aleksandr Nikolaevici Ostrovski, la Teatrul Bulandra. Cea mai mare parte a carierei teatrale și-a desfășurat-o pe această scenă, dar a mai colaborat și cu Teatrul Mic, din Capitală, și cu teatre de provincie, din Satu Mare și Oradea. A fost totodată unul dintre interpreții preferați ai teatrului de televiziune și ai teatrului radiofonic din epocă. Cariera sa nu a fost doar pe scenă, ci și didactică, fiind unul dintre remarcabilii profesori universitari ai Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) „I.L. Caragiale” din București, unde a ocupat și funcția de rector în perioada 1981-1985.

A fost căsătorit cu actrița Valeria Seciu, care i-a fost studentă și alături de care a trăit o minunată poveste de iubire ce a durat mai bine de două decenii, până la moartea sa. În anul 1968 a venit pe lume unicul lor fiu, Alexandru Cotescu.

În teatru s-a remarcat în piese precum „Arcul de triumf” (1954), „Să nu spui vorbă mare” (1956), „ Mamouret”, „Menajeria de sticlă”, capodopere în care a jucat vreme de zece ani alături de Lucia Sturdza Bulandra. Roluri memorabile, alături de alte nume sonore, a făcut și în piese precum „Oameni de azi” (1952), „Învățătorul lui Brody Sándor”, „Sfânta Ioana”, „Livada cu vișini”, „Azilul de noapte”, „Cum vă place”, „Procesul Horia”, „Macbeth” (1968), „O scrisoare pierdută” (1972), „Puterea și adevărul” (1973), „D’ale carnavalului” (1966), „Proștii sub clar de lună”, „O singură viață”, „Biederman și incendiatorii” (1964), „Inima mea este pe înălțimi”, „Răzvan și Vidra”, „Costache și viața lui interioară”, „Război și pace”, „Fii cuminte Cristofor”, „Nu sunt Turnul Eiffel” (1966), „Anecdote provinciale” (1977).

Dintre filmele în care a făcut roluri remarcabile amintim doar câteva: „Căsătorie cu repetiţie” (1985), „Secretul lui Bachus” (1984), „Sosesc păsările călătoare” (1984), „Un saltimbanc la Polul Nord” (1984), „Fram” (1983), „Aventura sub pământ” (TV) (1982), „Buletin de Bucureşti” (1982), „Ramân cu tine” (1982), „Castelul din Carpaţi” (1981), „Saltimbancii” (1981), „Bietul Ioanide” (1980), „Iarba verde de acasă (1978), „Aurel Vlaicu” (1977), „Eu, tu şi Ovidiu” (1977), „Toamna bobocilor” (1975), „Păcală” (1974), „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1972), „Tanța și Costel - Iubirea e un lucru foarte mare” (TV) (1962).

Ilustrul actor a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a în anul 1967, „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

A decedat la 22 august 1985, lăsând în urmă o carieră de toată aprecierea.

Valeria Seciu:„I-aş mulţumi pentru delicateţe şi bunătate. Era bun pur şi simplu“

Soția marelui actor, Valeria Seciu, trece, la 76 de ani, prin momente cumplite. Actriţa, pentru că e greu să spui despre Valeria Seciu „fosta actriță”, deci actrița Teatrului Bulandra a decis anul trecut să se retragă de pe scenă, doar pentru o perioadă speră publicul, dar numai Dumnezeu știe ce va urma... Suferă din cauza unei boli mistuitoare și, mai ales, a unei singurătăți nimicitoare. În care trăiește de 30 de ani, de la plecarea soțului în turneul fără de sfârșit. TAIFASURI a reușit să ia legătura cu Valeria Seciu și să o convingă să răspundă la câteva întrebări. Puse greu, cu un noian de lacrimi în colțul ochilor și cu un nod în gât...

„«Școala» Bulandra l-a ajutat să fie un adevărat profesor”

- Doamna Seciu, ați urmat cursurile Institutului de Teatru din București între anii 1960-1964, la clasa profesorului Pop Marțian, care îl avea, în acea vreme, asistent pe regretatul Octavian Cotescu. Cum a fost ca profesor cel care v-a devenit ulterior partener de viață?

- A fost un profesor foarte, foarte bun, pentru că avea „școala” Bulandra. Fiind angajat la teatrul din Splai, i-a avut alături pe Lucia Sturdza-Bulandra, Fory Etterle, Clody Berthola, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie și ei aveau un fel anume de a juca, de a privi un text, iar asta l-a ajutat și pe el să fie un bun dascăl, care să știe ce să facă întotdeauna cu un începător.

- Când v-ați îndrăgostit?

- Nu a fost un moment exact, lucrurile s-au petrecut în timp, dar aproape terminasem facultatea, eram în anul IV și, la scurtă vreme după absolvire, în 1964, ne-am căsătorit.

- Cum v-a cucerit?

- Pur și simplu... prin felul lui de a fi...

„Avea o căldură interioară imensă, pe care o degaja natural, fără «teatru»”

- Cum ați descrie anii de mariaj cu Octavian Cotescu?

- A fost o experiență foarte interesantă, pentru că el a continuat să-mi fie profesor, dar a făcut-o într-un mod extrem de delicat. N-am simțit în nicio clipă presiune sau o lecție continuă.

- Pentru ce i-ați fi mulțumit azi, dacă v-ar mai fi fost aproape?

- I-aș mulțumi pentru delicatețea lui, pentru umorul său, pentru bunătatea pe care o avea, dar nu în sensul de a face neapărat fapte bune, ci era bun pur și simplu. Oamenii simțeau asta și erau atrași de farmecul lui, avea o căldură interioară imensă, pe care o degaja natural, fără „teatru”, în jurul său.

- Lumea îl ştie pe marele actor Octavian Cotescu, dar ce le-ați spune despre omul Octavian Cotescu?

- Că a iubit foarte mult oamenii și i-a respectat, avea cultul prieteniei... Mă scuzați, nu mai pot vorbi, mă îneacă plânsul... și amintirile...

Marin Moraru: „Ice Bucket Challenge în premieră mondială“

„Operațiunea Monstrul” este o comedie cu un umor deopotrivă debordant, dar mai ales subtil, puțin întâlnit în cinematografia românească, orientată mai mult pe comicul de situație gen B.D. la munte, la mare și-n orice-mprejurare, delicios și acesta, dar pe alte paliere. „Operațiunea Monstrul” a oferit cinefililor un regal cu trei monștri cu adevărat sacri ai scenei noastre. Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Marin Moraru. Ordinea este alfabetică pentru că altfel ar fi oricum o nedreptate pentru doi dintre ei. Povestește singurul de care ne mai putem bucura „live”, Marinuș Moraru: „Am stat în Deltă o lună întreagă. Să trăiești pe bac o lună întreagă, mâncând pește, pește și iar pește, și sarmale, și chiftele de pește, și borș de pește, și pește în pește, e complicat. La început e plăcut, după o lună și ceafa de porc tot a pește miroase... că e crescut și ăla cu pește... Doar Octav nu s-a plâns de meniu, parcă era născut și crescut în apă, putea înghiți tone de pește că tot îi plăcea și a doua zi. Plecam dimineață la 4:00, cu barca, la locul de filmare, printre plauri... căldură... țânțari... Tomiță suferea cel mai mult din cauza căldurii. Vine Octav și îmi spune «Hai să-l scăpăm de chin pe maestrul! Apucă de căldarea asta, să nu mai știe nimeni!». Am apucat, ce să fac, doar eram subalternul lor în film, nu? Am umplut două găleți și le-am ascuns sub scaunele noastre. Cum a ațipit, toropit de căldură, Tomiță, cum s-a trezit cu dușul pe cap! Ice Bucket Challenge în premieră mondială, dar fără gheață! Nu vreți să știți ce a fost la gura lui! Și când înjura era genial. Nu se prea repeta. Octav, calm, cu privirea aia bovină din «Tanța și Costel»: «Stai așa, Tomo, mai rar, să-mi notez... Mă, ccce căldură, mă, ccce căldură...», parcă era în gară la «Megidia» cu Tanța la masă... Tomiță turba...”.

Cristian Şofron: „Întotdeauna descoperea «personajul» în noi“

Cristian Șofron a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1983. L-a avut profesor pe Cotescu.

„A fost unul dintre ultimii Boieri”

- Domnule Șofron, Octavian Cotescu v-a fost profesor...

- A fost un Adevărat Domn... A fost unul dintre ultimii Boieri, în sensul nobil și minunat al expresiei... Am avut extraordinara șansă, unică, să-l cunosc pe Domnul Octavian Cotescu cam la începuturile vieții mele. Pe la 9-10 ani am avut norocul să deschid ochii asupra lumii alături de Octavian Cotescu, Amza Pellea, Gherghe Dinică, Ion Besoiu, Ștefan Iordache, George Constantin, Alexandru Repan, Milu Hossu și să mă ierte toți ceilalți pe care memoria i-a refuzat amintirii acum... Știu că pentru mine acești OAMENI au însemnat enorm... aș dori tuturor să aibă șansa de a cunoaște astfel de oameni...

- Ce-l definea?

- Așa cum spuneam, am avut privilegiul să fiu alături de Octavian Cotescu la primul meu film important, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, în regia unui alt OM care mi-a marcat viața, Sergiu Nicolaescu. Câtă bunătate, câtă deschidere, câtă generozitate pe care numai sufletele mari o pot avea... Destinul a făcut ca, peste ani, mulți, să am extraordinara șansă să-l am profesor de clasă la Actorie, la facultate... N-am să vă pot spune de extraordinarul simţ pedagogic, de știința de a spune cât și cum fiecărui student în parte, fără clișee, cu răbdare și înțelepciune... Ce cultură... Și cu ce mare talent... atât actoricesc, cât și, mai important poate pentru noi, pedagogic, sufletesc... Noi repetam zile în șir, credeam că am „găsit” personajul și venea dumnealui și în două fraze ne deschidea mintea și sufletul... și realizam - părea ușor așa! - care este drumul...

Amintiri vesele şi emoţionante cu Meşterul Cotescu

- O scenă din „filmul” vieții cu Octavian Cotescu?

- Țin minte că prin anul II, parcă, repetam într-un spectacol de Pinter... I-am arătat domnului Cotescu ce făcusem noi și dumnealui mi-a spus: „Puiule, e bine, dar de ce ții pumnii încleștați?”... „Păi știți... eu cred că...”, „Nu, eu nu cred că e așa personajul tău... Gândește-te puțin și așa”... În două fraze mi-a luminat mintea... Mi-am zis „Cum de nu m-am gândit singur la asta?!”... Pare simplu, dar de fapt era vorba de un mare talent și o extraordinară deschidere către cei tineri, ce spuneam mai devreme, generozitatea talentului și a înțelepciunii...

- Maestre, la concret, vorba lui nea Iancu, la concret, dați-ne ceva mai savuros, mai picant...

- Apetitul românului pentru picanterii este insațiabil... Bine... Repetam la Sala Cassandra, care, din păcate, astăzi nu mai există... Maestrul Cotescu, dânsul era maestru, apropo de cum mi-ați spus, maestrul Cotescu s-a dus în ultimul rând al sălii și ne privea... La un moment dat s-a auzit o indicație in voce forte: «Mai tare, puiule, mai tare!!!». Sincer să fiu am fost ușor surprins și am îndrăznit să-l întreb ce a vrut să spună. Răspunsul a fost de o simplitate și un adevăr superb: «Puiule, poți să fii genial în ceea ce faci pe scenă, dacă nu te aude și spectatorul din ultimul rând, degeaba!». Păi nu avea dreptate?! Într-un an ne-am dus de Crăciun toată grupa de studenți să-l colindăm acasă la dânsul. Am cântat cât am cântat, am stat cât am stat, împreună cu fabuloasa sa soție, DOAMNA Valeria Seciu și, când să ieșim pe ușă, m-a tras într-un colț și mi-a dat niște bani! «Puiule, e bine cu noi, dar acum merge-ți și distrați-vă și voi»... A însemnat mult pentru mine dovada aceea de încredere... așa am considerat-o eu...

„M-a făcut să plâng că l-am făcut mândru de mine!”

- Una dintre cele mai emoționante amintiri cu Meșterul Cotescu...

- Terminasem facultatea, eram repartizat la Oradea, așa era atunci, cu repartiție. Terminasem un spectacol despre care se mai vorbește și acum la Oradea, deși au trecut... Nici nu vreau să mă gândesc câți ani... „Amadeus” de Peter Shafer, în regia lui Alexandru Darie. Fusesem invitați să-l jucăm în București, la Teatrul „Odeon”. După spectacol, domnul Cotescu a venit la cabină și mi-a spus... și acum mi se umezesc ochii când îmi aduc aminte... „Mulțumesc, puiule...”. Mi-a venit să plâng și atunci și l-am întrebat cu greu „Pentru ce, Meștere?”. A stat puțin, s-a uitat la mine, m-a îmbrățișat și mi-a șoptit la ureche „Pentru că nu m-am păcălit în ceea ce te privește și nu mi-ai înșelat așteptările. Am fost mândru să te văd pe scenă”.

- Vă e dor...

- Dor?! Am nostalgia acelor OAMENI... Ca Meşterul Cotescu... cred că sunt „produsul” lor... Cred că respectul și importanța pe care umila noastră breaslă o avea, se datora și Domnului Octavian Cotescu. Un Artist, un Pedagog, o Personalitate, un OM de care am avea mare nevoie și acum!

76 de filme a făcut Octavian Cotescu în 34 de ani de carieră actoricească

Numele lui Octavian Cotescu se regăseşte printre cele 200 de nume de mari artişti, precum Jean Georgescu, Emil Bota sau Alice Voinescu, încrustate pe soclul „Gongului Thaliei”, un monument amplasat pe Aleea Celebrităţilor în Piaţa Timpului din Bucureşti, dezvelit la 14 decembrie 2013

Unicul fiu e monah la Muntele Athos

Puțină lume știe că Alexandru, unicul fiu al Valeriei şi al lui Octavian Cotescu, născut în 1968, a ales să întoarcă spatele acestei lumi și să-și dedice viața lui Dumnezeu. S-a călugărit și s-a retras în anul 2000 la Muntele Athos. Acum este părintele Daniil (medalion) și și-a găsit liniștea într-una dintre chiliile Mănăstirii Vatoped. N-a fost un moment uşor pentru Valeria Seciu să accepte dorinţa singurului său fiu, dar n-a avut ce face decât să se resemneze în durere și dor. „El m-a pregătit că va pleca acolo. Tinerii monahi sunt obligați să-și anunțe părinții de alegerea făcută, să-i lase liniștiţi”, a povestit Valeria.

Alexandru a devenit Părintele Daniil

Părintele Daniil a lucrat la traducerea unei importante cărți monahale, „Ederghetinos”, o antologie de texte liturgice din jurul anilor 1700, foarte cunoscută în Grecia. Monahul Daniil a fost ucenicul starețului Efrem, unul dintre cei mai importanți lideri spirituali ai ortodoxiei. De altfel, în timpul un interviu pe care starețul Efrem l-a acordat pentru o televiziune din România, părintele Daniil a asigurat traducerea. În urmă cu câțiva ani, cunoscutul scriitor Dan C. Mihăilescu îi dedica monahului Daniil un întreg capitol în cartea sa „Oare m-am întors de la Athos?”: „Părintele Daniil (Cotescu) a plecat la Sfântul Munte în 2000, pe când se numea încă Alexandru. Atunci rămânerea sa acolo a făcut oarecare vâlvă, poate și datorită faptului că este fiul uriașilor actori Octavian Cotescu și Valeria Seciu. Între români, când se vorbește despre el, nu se uită niciodată să se spună acest lucru, care stârnește o anumită uimire, dar și o admirație aparte”.

„«O noapte furtunoasă» montată la TVR de Sorana Coroamă-Stanca în 1982 este un spectacol foarte important pentru mine, pentru că a fost singurul în care am jucat împreună cu Octav“ (Valeria Seciu)

Victor Rebengiuc: „Am umblat împreună, îndrăgostiţi, sub ferestrele iubitelor noastre“

„Am fost prieteni, colegi și parteneri. Am jucat și ne-am jucat împreună. Am petrecut împreună multe vacanțe. Am fost îndrăgostiți în același timp și am umblat noaptea împreună sub geamurile iubitelor noastre, care ne-au devenit mai apoi soții, pe sub fereastra lui Vali (n.r. - Seciu), pe sub fereastra Marianei (n.r. - Mihuț)... Avea o generozitate sufletească inepuizabilă, se dăruia total celor din jur, soție, prieteni, colegi, spectatori... Sunt bucuros că despre Tavi există multe mărturii scrise, mărturii frumoase, pline de căldură. Ele vorbesc elocvent despre el, dar mai mult decât oricine din afară consider că a vorbit el însuși, prin ceea ce ne-a lăsat în memoria celor care l-am văzut jucând, dar și prin ceea ce pot vedea și cunoaște cei de acum și cei de mâine. Tavi Cotescu trăiește prin ele și va trăi veșnic”