Main menu

header

De ce nu ne iei la Paris?

501 31 1Au început să se rostogolească amintirile în fiinţa mea ca o avalanşă nebună: mii de imagini, de întâmplări, de feţe zâmbitoare. Tot ce am cunoscut şi am îndrăgit în drumurile noastre cu turneul „Caviar, vodcă şi bye, bye”. Ce mare rol are în viaţa noastră întâmplarea! Nici nu ştii de unde se naşte un cuvânt ce începe să crească, să se dezvolte şi să devină realitate. Prin anul 1998, mă aflam în studioul Radio, convocaţi de veşnic neliniştitul creator Dan Puican. Avea o piesă foarte bună, scrisă de George Astaloş (foto 1), care trata căderea zidului Berlinului. Text deci de mare actualitate. Întâmplător, la data aceea, Astaloş era în ţară şi, la rugămintea noastră, a asistat la imprimare. Încântat la final, a afirmat că este cea mai bună interpretare pe care a avut-o un text de-al său pe scenele europene. El pe atunci locuia la Paris. Tamara, auzind afirmaţia sa, a spus în glumă: atunci, de ce nu ne iei la Paris? Am izbucnit toţi în râs, şi întâlnirea s-a oprit aici. Dar te pui cu Puican? Din clipa aceea n-a mai avut linişte. Deşi piesa era producţie de radio, acesta nu avea bani să ne trimită în Occident, deci trebuia să ne căutăm alte surse pentru drum, pentru cazare şi pentru o diurnă minimă. Oricât de ciudat vi s-ar părea, turneul denumit „Teatrul Naţional de Radio” l-am făcut mereu pe diurnă. Asta nu ne-a supărat însă niciodată. Am străbătut toate cele cinci continente, am făcut drumuri interminabile cu avionul sau cu maşina şi, oricât am fi fost de obosiţi, seara, la destinaţie, jucam un spectacol de două ore şi jumătate cu plăcere şi primeam fericiţi aplauzele publicului. Şi uite aşa am început primul nostru drum spre Paris. Succesul a fost extraordinar. Am locuit într-un hotelaş cochet, situat chiar lângă ambasadă, şi ne-am gospodărit cum am putut doar din diurnă, punând mână de la mână, ca fraţii. Eram doar cinci artişti: Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Eugen Cristea şi regizorul Dan Puican (foto 2). Ni s-a alăturat doamna doctor Mioara Puican, ca un înger păzitor, deci aveam lângă noi o prezenţă grijulie şi pricepută. Zilele au curs repede, căci, Doamne, câte minuni are de etalat Parisul! Vă daţi seama că ce spun acum se întâmpla în urmă cu 18 ani, când băteam zilnic kilometri de la Turnul Eiffel la Arcul de Triumf, de aici la Place Pigalle, apoi la Operă (foto 3) sau în Place de la Concorde. Pentru mine personal, au fost momente de fericire în plus, căci treceam prin locurile unde doi ani la rând, în cadrul celor două turnee cu Teatrul Tănase, am jucat câte 45 de zile la Sala Olimpia, de pe Bulevardul Des Italiens. Cu altă ocazie, o să vă povestesc şi dumneavoastră această minunată perioadă din viaţa mea, când eram foarte tânără şi când visul de a juca la Paris părea ireal şi totuşi s-a întâmplat.

501 31 3

501 31 2

„Povestea vorbei“ s-a istorisit la Găeşti

499 31 1Am auzit cu toţii de Găeşti atunci când nu se găseau frigidere, şi salvarea era la fabrica din micul orăşel. Ei făceau şi mari, şi mici, şi lăzi uriaşe, unde românaşul nostru congela tot ce reuşea să găsească de-ale gurii, ce puteau fi păstrate până la Revelion. Să nu credeţi însă că tot românul avea frigider. Unii, săracii, strângeau bani ani întregi şi mai aşteptau alţi ani să facă rost de râvnitul frigider. A dat Dumnezeu şi am scăpat de alergătura veșnică după orice obiect casnic care uşurează viaţa doamnelor. Azi, bani să ai, că restul... V-am spus toate acestea doar pentru a vă reaminti de preţiosul orăşel Găeşti. Povestea mea este alta. La Găeşti, săptămâna trecută, a avut loc a 14-a ediţie a Festivalului de Umor Popular „Povestea vorbei”, care are o istorie de aproape 50 de ani. A fost un regal. S-a început cu o paradă spectaculoasă a Teatrului Masca, etalându-se figuri uriaşe pe catalige, cu capete comice, inspirate din poveştile populare. Ei au defilat prin tot oraşul. Apoi a început concursul. S-au prezentat echipe din multe oraşe ale ţării şi tineri independenţi, care au prezentat monologuri umoristice diverse. Cel mai mult m-au impresionat cele două echipe de ţărani autentici, care au avut un firesc extraordinar, jucând, în grai ardelenesc, poveşti ale satului, încheiate cu o morală sănătoasă. Titlul proiectului lor se chema „Dor someşan”, şi ei sunt dintr-un sat de lângă Bistriţa (foto 1). Au fost echipe de la Școala de Poliţie, formate din tineri moderni, frumoşi şi muzicali. Făgăraşul a venit cu proiectul „Experiment” - câţiva domni puşi pe joacă, al căror umor inteligent şi relaxat a stârnit multe aplauze. Sibiul s-a prezentat cu un soi de brigadă umoristică, plină de spirit. Am reţinut în mod special un tânăr care mi-a adus aminte de Nea Mărin, deosebit de talentat şi plin de convingere, Tudor Andrei, din Mioveni (foto 2). Eforie a avut un reprezentant excepţional. Premiul întâi a revenit unui domn cu barbă de nea şi alură de înţelept, care a prezentat un monolog „à la Tănase” plin de haz, gustat de toată lumea, mai ales pentru aluziile sale politice usturătoare. Domnul acesta, pe nume Constantin Tiron (foto 3), a demonstrat că umorul adevărat este inteligent şi curat. Toţi interpreţii s-au bucurat de mare succes şi au încheiat spectacolul în urale. Casa de Cultură „Dumitru Staicu” se mândreşte cu o echipă de umor foarte bună şi, de asemenea, cu un ansamblu de cântece şi dansuri, „Sânzienele”, înfiinţat în 2009 şi care a dus faima folclorului nostru şi peste hotare. O menţiune specială eu i-aş acorda doamnei director Stroiescu Constanţa, o persoană deosebită, cu pasiune şi dragoste de teatru.

499 31 3

499 31 2

Mai ceva ca altădată

498 31 1Dincolo de spectacolele săptămânale la sediu, ni se iveşte din când în când ocazia de a juca în provincie, invitaţi de autorităţile locale ale vreunui oraş. De data aceasta am răspuns cu plăcere la chemarea Moldovei şi ne-am pornit spre Suceava şi Botoşani cu un autocar cât casa, cu toată trupa: balerini, cântăreţi, oameni de scenă şi trupa de actori pe care o cunoaşteţi. O asemenea deplasare cu un spectacol mare - decor, costume, artişti nenumăraţi, se organizează foarte greu. Costurile deplasării sunt foarte mari, iar biletele nu pot fi vândute decât convenabil pentru a avea toată lumea acces la el. Noi am putut face acest lucru numai datorită primăriilor locale care au susţinut, deci au sponsorizat cheltuielile foarte mari. Ne-am cazat la Suceava, în hotelul „Imperium”, cu camere mari, elegante, mobilă tapiţată în piele albă, cu multe flori şi cu un personal îndatoritor. Am intitulat articolul „Mai ceva ca altădată”, căci sala veche a sindicatelor a fost plină-ochi, publicul inteligent al oraşului nu s-a dezminţit participând la spectacol cu entuziasm. A fost o plăcere! Tot la Suceava am o bună prietenă, pe care o cunosc de copil, azi doctoriţă eminentă, cu care am petrecut până seara târziu, povestind câte şi mai câte. A doua zi, am pornit cu toată trupa spre Botoşani, pentru a prezenta un spectacol de matineu la ora 11:00. N-am mai jucat matineu de ani buni, dar prezenţa mare a publicului şi reacţia lui ne-au pus imediat pe picioare. Din nou succes, flori, mulţumiri. Şi acum vine surpriza. Duminică după-masă, la ora 16:00, am ajuns la Dolhasca, satul de origine al directorului nostru. Primăriţa de aici, Maria Cojocaru, s-a străduit câţiva ani şi a refăcut complet Căminul Cultural din Dolhasca (foto 1). Clădirea e astăzi ultramodernă, ornată cu gust, iar pe frontonul ei este înscris numele Alexandru Arşinel, fiul satului. A venit un sobor de preoţi, au sfinţit lăcaşul frumos (foto 2), şi apoi cu toţii am trăit o după-amiază minunată. Spectacolul a ridicat sala în picioare (foto 3), iar după aceea ne-am delectat la o masă moldovenească ce a conţinut gustări picante, sarmale dolofane şi cozonaci delicioşi. Am părăsit a doua zi Bucovina, constatând încă o dată cât de frumoasă este şi cât ar trebui să ne mândrim cu ea.

498 31 3

498 31 2

Ziua Internaţională a Bastonului Alb

497 31 1Bastonul alb reprezintă, de fapt, simbolul promovării drepturilor fundamentale ale persoanelor nevăzătoare: dreptul la viaţă independentă, libertatate de mişcare și de participare deplină în comunitate. Iniţiată în anii ’60 de preşedintele SUA şi celebrată în fiecare an în ziua de 15 octombrie, Ziua Bastonului Alb are nevoie de sprijin pentru a fi recunoscută şi în România ca o zi de promovare a drepturilor şi potenţialului persoanelor nevăzătoare. În România, bastonul este un simbol al discriminării şi al stigmei la care persoanele nevăzătoare sunt supuse în cele mai multe locuri publice, în timp ce, în străinătate, bastonul este un simbol socialmente recunoscut, care dă întâietate şi îndeamnă la sprijin faţă de semenii noştri nevăzători. Cea de-a doua cauză a lipsei bastonului alb este cea a costurilor, nefiind un produs care se comercializează în România. Există Fundaţia Light into Europe, pe care o conduce doamna Camelia Platt, singura fundație ce donează bastoane albe copiilor şi tinerilor nevăzători în România, pe care le achiziţionează din Marea Britanie. Chiar pentru aceasta este nevoie de pregătirea nevăzătorului în abilităţi de mobilitate şi orientare spaţială. Următorul pas către libertate şi independenţă al persoanelor nevăzătoare este câinele-ghid. Din 2010, Fundaţia „Light into Europe” dezvoltă primul program de câini-ghizi pentru nevăzători în România. Cel mai recent succes al acestui program s-a produs luna trecută, când unul dintre câini, Max, a trecut cu brio testele de validare şi a devenit primul câine-ghid din România care însoţeşte un soţ şi o soţie, ambii nevăzători. V-am explicat toate acestea pentru a înţelege de ce miercuri, 15 octombrie, la ora 19:00, Fundaţia Prietenii Nevăzătorilor a organizat o manifestare artistică la Liceul Gheorghe Lazăr. Cei care au avut această iniţiativă onorabilă sunt familia Stifler (foto 1), cu fiica lor Laura, ea însăşi nevăzătoare din naştere. Laura a terminat cursurile Liceului Gheorghe Lazăr cu notă maximă, a luat Bacalaureatul cu nota 10, a absolvit Facultatea de Teologie tot cu 10, iar azi este în anul al II-lea al Facultaţii de Filosofie. Ea este cea mai bună dovadă a faptului că oamenii care trăiesc în întunericul nevederii pot fi extrem de dotaţi atât intelectual, cât şi cu îndemânări diverse. Ei trebuie ajutaţi şi încurajaţi pentru a se integra în societate şi a deveni folositori acesteia. Spectacolul pe care am avut onoarea să-l deschid a avut scopul să sensibilizeze audienţa pentru inserarea nevăzătorilor în viaţa socială, pentru acordarea unei atenţii sporite acestora, pentru încurajarea lor prin programe speciale ce uşurează comunicarea cu ei. Se pot accesa fonduri europene pentru perfectarea unor aparate cum ar fi telefoane care citesc obiectivele necesare şi transmit informaţii sonor. În afara programului artistic susţinut de copiii nevăzători ca Eduard Leancă (premiul I la o emisiune a Antenei 1 - foto 2), Petra Pintilei (foto 3), pe care aţi văzut-o la „X-Factor”, au mai fost doi liceeni voluntari care au cântat la pian, Ansamblul Meloritm de la Palatul Pionierilor, Grupul vocal Sf. Ştefan cel Mare de la Facultatea de Teologie şi minunatul nostru tenor Vlad Miriţă. Spuneam în afară de, deoarece au adus informaţii funcţionari de stat, responsabili în acest domeniu, un profesor specialist judo care susţine cursuri specifice pentru nevăzători. Sigur, ar fi fost şi mai bine dacă ar fi asistat şi oameni cu potenţial financiar, care ar putea ajuta la dezvoltarea sistemelor din domeniu. Oricum, trebuie să ne capacităm împreună pentru a organiza un sistem de voluntariat care poate ajuta la inserarea nevăzătorilor în viaţa socială şi la schimbarea mentalității oamenilor în ceea ce priveşte acest handicap.

497 31 3

497 31 2

„Carul din stele“

496 31 1Cu siguranţă, v-am mai vorbit despre colaborarea mea cu şcoala de actorie de film „Pygmalion”. Iniţiativa înfiinţării ei aparţine unui tânăr domn, care nu este actor, dar iubeşte arta filmului. Începuturile activităţii noastre sunt în anul 2002. De atunci, ne străduim să dezvoltăm programul acestei şcoli, să fie cât mai bogat şi mai bine organizat. Activăm în peste 15 oraşe din ţară, cu eforturi mari de deplasare a selecţionerilor şi a tinerilor profesori, care pleacă de la Bucureşti să ţină cursuri interesante în toate locaţiile necesare. Cum fără muncă nimic nu se poate obţine, mă supun şi eu programului şcolii şi mă deplasez la distanţe foarte mari, cum ar fi Timişoara sau Suceava, pentru a alege copiii cât de cât apţi pentru a urma un curs de actorie. Slavă Domnului, avem talente cu duiumul, iar filmele pe care le realizăm cu cei care finalizează cursul de două luni o demonstrează. Iată de ce mă plimb prin ţară de la un capăt la altul. Acum două săptămâni am fost la Turnu-Severin. Oraş vechi, pe care-l cunosc bine, azi mult dezvoltat, cu clădiri mari, frumos colorate, cu un bulevard larg, plin de plante şi de flori. Aici ne găzduieşte o şcoală frumoasă. La întoarcere, spre seară, după ce toată ziua nu mâncasem nimic, ne-am propus să ne oprim la un local. Aproape de Craiova, am zărit nişte clădiri împodobite cu mii de muşcate, care aveau pe fronton numele „Carul din stele”. Mai târziu, am aflat că motto-ul locului este „Trăieşte româneşte”. Un amestec de lemn şi de piatră, locaţia este superbă, iar miile de muşcate îi dau un aer de poveste. Parcă ai vrea să rămâi aici mai multă vreme pentru odihnă şi dragoste. În interior, îmbinare de rustic şi modern, cu pereţi de lemn şi cu lampioane de sticlă colorată, ţintuite în rame puternice, tot de lemn. Un bar bogat şi fete frumoase care servesc rapid la mese. Meniul, a doua surpriză, nu se rezumă la a enumera felurile de bucate, ci este conceput să aducă o sumă de informaţii despre istoria Olteniei și despre originea bucatelor prezentate. El se intitulează „Ziarul gurmanzilor de ieri, de astăzi şi al celor care or mai fi”. Ei spun că mâncarea oltenească e picantă, zemoasă şi senzuală. De asemenea, numesc şunca - regina satului românesc -, iar saramura de pui cu mujdei - o adevărată tulburare. Mai povestesc despre gusturile mâncărurilor făcute la ţest şi ne învaţă că, din vechime, românul consideră pâinea şi vinul hrană totală. A fost o seară elegantă, cu mâncăruri savuroase şi cu o servire rar întâlnită. Să nu rataţi acest local, „Carul din stele”, aflat pe drum, la venirea dinspre Turnu-Severin, aproape de Craiova. Merită să-l înscrieţi în preferinţele dumneavoastră.

496 31 3

496 31 2

496 31 4

Cei mai ospitalieri oameni ai planetei sunt la Calgary

495 31 1Ultimul oraş din ghirlanda turneului nostru a fost Calgary. Am sosit la aeroport la ora 14:00, după o cursă scurtă și, deşi eram obişnuiţi cu surprizele, ne aşteaptă ceva peste imaginaţia noastră. La ieșire, ne întâmpină un grup de șapte canadieni în vârstă, cu pălării de cowboy albe, care ne cântă un fel de imn. Primim câte o pălărie superbă ca şi a lor, ni se prinde în piept o insignă de şerif şi suntem puşi să depunem un jurământ „să ducem în lume mesajul despre cei mai ospitalieri oameni ai planetei, locuitorii oraşului Calgary”. A fost foarte haios. Grupul celor care ne-au întâmpinat era format din voluntari. De altfel, voluntariatul este foarte preţuit. Toţi cetăţenii îşi doresc să facă voluntariat, căci este preţuit şi punctat favorabil în viaţa socială. Ne-au înconjurat apoi cei de la Comitetul Asociaţiei Culturale a Românilor, ca de obicei, atenţi şi entuziaşti. Nu vă mai vorbesc de succesul spectacolului, căci ar trebui să mă repet: lacrimi, urale, exclamaţii de fericire. Comunitatea românească de aici mi s-a părut uşor diferită. E clar că din punct de vedere material sunt mai bine plasaţi. Succesul industriei petroliere din zonă dă de lucru tuturor. Impedimentul este însă acela că mulţi locuiesc în Calgary, dar lucrează în alte oraşe. Sunt bărbaţi care lipsesc de acasă două-trei luni, dar probabil că profitul merită sacrificiul. Atmosfera oraşului e calmă, arhitectural - mai europeană decât ne aşteptam. Probabil că ştiţi şi dumneavoastră, în Canada nu există garduri. Şiruri de case, cam după acelaşi model: parter, etaj, mansardă, cu peluză în faţă şi grădiniţă în spate (foto 1). Gazon impecabil şi grupuri de arbuşti şi flori. În esenţă, oraşul este întins pe suprafaţă mare, fiindcă fiecare îşi doreşte să stea la casa sa. De aceea, nu lipseşte din grădiniţă grătarul pe care, duminica, se pun bunătăţi. Ce-i supără e zăpada. Anul acesta a venit mai devreme ca de obicei şi am întâlnit-o şi noi pe neaşteptate. Astfel, ne-am hotărât să petrecem o zi întreagă plecând printre munţii stâncoşi, acoperiţi numai şi numai cu brazi şi cu zăpadă (foto 2). Stâncile abrupte, tăiate parcă de un arhitect genial, se întind pe distanţe de sute de kilometri. Ceva interesant - orice copac care se prăbuşeşte nu este tăiat, ci rămâne căzut la pământ până putrezeşte. Lacul care poartă numele Louise străluceşte în zare ca o oglindă uriaşă, iar pe el turiştii se plimbă în caiace roşii. Tot aici s-a clădit un hotel uriaş „Banffsprings Hotel”, care e veşnic asaltat de vilegiaturiști. Curios este că frigul nu se simte prea tare. Ni se explică faptul că, deşi temperatura este scăzută, nu este umiditate, termometrul arată cu câteva grade în plus. Am încheiat plimbarea cu o vizită în orăşelul Banff, o splendoare de aşezare montană cu buticuri, restaurante de toate neamurile şi obiecte pentru turişti. Am intrat şi noi să mâncăm o prăjitură şi am găsit, de fapt, o mică fabrică de ciocolată, unde maestrul cofetar îşi etala talentele. A fost o zi superbă. E departe, foarte departe şi, din păcate, buchetele de flori primite nu rezistau să le aduc acasă. Doar le-am fotografiat şi am plecat, lăsând în urmă numai îmbrăţişări sincere şi promisiunea că vom reveni. Cine ştie când?!495 31 2

Iar pe drumuri. În Canada (2)

494 31 1La Toronto ne simţim ca acasă. Nu numai că am jucat aici de multe ori, ci şi pentru că ne primesc cu braţele deschise Popeştii. Bebe şi Doina sunt o pereche de milioane, cu care ne cunoaştem de mulţi, mulţi ani. Domnul inginer Bebe Popescu a cochetat toată viaţa cu muzica şi nici azi n-a renunţat să viseze la ea. Doina, care-l iubeşte pe frumosul său soţ, îi este o pereche perfectă. Casă frumoasă, gust ireproşabil, armonie, pace, paradis. După un drum lung cu maşina, cinci ore Montreal-Toronto, ne aşteaptă pe masă o ciorbă de burtă clasa întâi şi multe bunătăţi. De câte ori ne vedem nu ne ajunge timpul să povestim, să ne facem confidenţe şi promisiuni. Seara am jucat cu succes, am primit multe flori, despărţiri înlăcrimate, căci distanţele sunt mari şi cine ştie când o să ne mai vedem. La spectacol, lume bună şi ne onorează cu prezenţa doamna consul (foto 1), o frumuseţe de femeie, originară din Constanţa, iar după spectacol stăm la poveşti până târziu spre zori. A doua zi urmează Ottawa. Jucăm la centrul cultural al Ucrainei, sală încăpătoare, lume entuziastă şi fete frumoase. O singură veste ne îngrijorează. Edmontonul (foto 2) ne aşteaptă cu zăpadă. Se pare că, chiar şi pentru ei, la 10 septembrie fulgii sunt o surpriză. Plecăm cu avionul, că distanţa e mare. Facem patru ore. La coborâre ne aşteaptă o fată frumoasă şi inimoasă, care ne conduce la un restaurant ultramodern. Ea se va ocupa şi de spectacol. Tânără, Andra (foto 3) este adaptată perfect vieţii din Canada, unde e stabilită cu toată familia. Domnul inginer, tatăl său, a părăsit Galaţiul sperând într-o lume mai bună. Mama, profesoară de matematică, vine cu cele două fete şi sunt azi fericiţi împreună. Ne aflăm în statul Alberta, spaţiu favorabil creşterii animalelor, de aceea ni se vorbeşte mereu de minunatul muşchi de vacă. Suntem îndemnaţi să gustăm celebrul antricot, dar noi, care am mâncat şi în Argentina carne de vacă, zâmbim cu complezenţă. Prânzul îl luăm a doua zi la „Amore”, un restaurant familial, unde se serveşte „Amore pescăria”, o imensă porţie de paste cu fructe de mare şi picioare de crab. Nu reuşesc să mănânc nici măcar jumătate şi nu iau doggy-bagul acasă, căci stăm la hotel. E vorba despre obiceiul de a-ţi da acasă restul pe care nu l-ai putut mânca. Expresso-ul italienesc, excelent, iar pe perete se proiectează filme vechi italiene. O să ne fie dor de Andra în amintirile noastre şi vom reţine vorba nostimă a tatălui său: „Am venit aici ca să facem canadienilor copii frumoşi”. A doua zi plecăm spre Calgary cu avionul, fericiţi şi plini de uimire de câtă dragoste am întâlnit la românii stabiliţi pe aceste meleaguri. Chiar m-am şi sacrificat mâncând o friptură de vacă, dar mărturisesc că rămân la vechea zicală ardelenească: „Nu-i floare ca varza şi nici pasăre ca porcul…”.

494 31 3

494 31 2

Iar pe drumuri. În Canada (1)

493 31 1Vă amintesc că dincolo de bucuria spectacolului în sine, această profesie ne-a ajutat să străbatem mii de kilometri şi să vedem locuri minunate. Acum trei săptămâni ne-am pornit la drum spre Canada, doar eu şi Arşinel. Asociaţia românilor din Montreal, condusă de o persoană puternică, ziarista şi teatrologul Simona Hodos, ne-a invitat pentru a doua oară să jucăm în câteva oraşe din Canada. Am acceptat invitaţia, cunoscând atât ţara, cât şi Diaspora de aici. Singurul lucru greu este drumul, pentru că cele 12 ore cu avionul sunt îngrozitoare. Am aterizat la Montreal, un oraş uriaş, cu un Down Town clasic, cu zeci şi zeci de zgârie-nori luminaţi noaptea feeric şi ziua coloraţi cu mii de reclame. Seara am şi avut spectacol (foto 1) într-un oraş la 300 de kilometri, o mică bijuterie cu aspect european - Quebec City, cazaţi la un hotel de lux, şi la ora 19:00 ne-am prezentat la sală. Lume multă şi bună. Ştiţi ce înseamnă pentru mine lume bună? Oameni inteligenţi, culturalizaţi, entuziaşti şi cu dor de ţară. Textele noastre cu haz şi implicate în problemele vremii şi muzica îi cucereşte repede, şi aplauzele ne potopesc. O mică petrecere la final ne apropie, şi seara se încheie minunat. A doua zi, vizita în oraş ne încântă. Castelul Frontenac (foto 2) domină orăşelul de sus de pe colină, iar de la el coboară drumul spre mare, unde zona pietonală este brodată cu buticuri atrăgătoare, cafenele mici, terase îmbietoare, curăţenie impecabilă, ce mai! O frumuseţe! Atmosferă pur europeană! Plecăm grăbiţi spre Montreal, pe care-l cunoaştem de mulţi ani. Aici ne întâlnim cu Radu Dogan, pe care cred că vi-l amintiţi, premiantul nr. 1 de la Festivalul din Mamaia din 1990. Ni se alătură la spectacol. Succes mare, şi la final, multe, multe flori. La masa de seară, într-un subsol care a fost cândva garaj, o femeie superbă ce lucrează în Aviaţie şi un domn sculptor, ne întâmpină cu aplauze şi îmbrăţişări. Sunt proprietarii acestui mic restaurant original, români neaoşi. Alături de noi, cine credeţi? Boxerul Lucian Bute cu soţia sa şi cu toată familia (foto 3). Vedeţi ce soţie frumoasă are? Se încinge o şuetă pe cinste. Surpriză şi mai mare, apare domnul consul Victor Socaciu, chiar în acea zi venit la post. Cum am putea să nu fim fericiţi când suntem înconjuraţi de atâţia oameni iubitori! (va urma)

493 31 3

493 31 2

Am jucat ultimul spectacol de la Mamaia cu tristeţe

492 31 1La 26 august am jucat ultimul spectacol al verii la Mamaia. Publicul, în număr destul de mare pentru această perioadă, dar, ca de obicei, cald şi inteligent. Din păcate, aspectul scenei şi al sălii, mizerabil! Totul în jurul fostei Grădini de Vară este asemeni unui trup mort, părăsit printre gunoaie. Ce-i determină oare pe cei de la Primăria Constanţa să lase în paragină un asemenea loc, unde s-a scris însăşi istoria staţiunii Mamaia? Aici au evoluat generaţii de compozitori, de artişti, de regizori de film care au scris, de fapt, istoria cinematografiei române. Cântăreţi celebri şi-au început cariera pe această scenă, atunci luminată feeric. Unii, care au plecat de mult dintre noi, au rămas în amintire, dar şi azi ne încălzesc sufletul cu glasul lor: Aurelian Andreescu, Doina Badea sau Dan Spătaru. Primul festival de la Mamaia l-am prezentat chiar eu împreună cu Ştefan Bănică, partenerul meu din anii ’70-’78. Aici şi-au primit premiile compozitorii Vasile Veselovschi, Temistocle Popa, Camelia Dăscălescu sau Horia Moculescu. Aici a fost premiat Puişor Maximilian, cu textele sale inteligente și pline de romantism, care şi astăzi trăiesc în repertoriul marilor cântăreţi de valoare. Mamaia? Staţiunea de lux a litoralului românesc, unde mii de turişti străini îşi petreceau vacanţa şi duceau vestea în Europa despre noi, despre plajele noastre cu nisip auriu, căci unde mai găseşti în Europa atâţia kilometri de plajă cu nisip şi hoteluri direct pe malul mării? Azi s-au clădit, e adevărat, câteva noutăţi, dar cele mai multe, vechi, au fost lăsate în paragină. Cine e de vină? În general, mi se pare că asta e tendinţa, să se dărâme ce am avut, chiar dacă a fost foarte bun, şi să punem în loc ceva care nu e foarte bun. Am traversat Mamaia ascultând gălăgia, aşa-zis muzicală, ce se revarsă asurzitor din restaurantele „împinge tava” din staţiune. Nu rataţi, dacă treceţi prin Mamaia, să mergeţi la Grădina de Vară, să vedeţi locul acela pe care l-am iubit cu toţii, azi devastat de lepra zidurilor de neprivit. Intenţia? Vor pune poate în loc un Mall al cine ştie cărui jefuitor al acestor timpuri. Am jucat, cum vă spuneam, ultimul spectacol cu tristeţe pe scena de la Mamaia, care va muri îngropată de nesimţirea edililor oraşului Constanţa. Oare ce ne mai aşteaptă!?!

492 31 3

492 31 2

Ce e cu Bulgaria?

491 31 1De câţiva ani se aude „e mai bine în Bulgaria, pe litoral: se mănâncă mai ieftin, oamenii sunt mai amabili şi plaja e mai frumoasă!” De curiozitate, acum patru ani, am plecat în plimbare la Balcic. Întâi şi întâi, m-am confruntat cu o şosea mizerabilă, plină de gropi şi, bineînţeles, cu restricţii nenumărate de viteză. Mai auzisem că poliţiştii lor sunt foarte vigilenţi. Totuşi, nu m-am speriat de drum şi, împreună cu două prietene, am oprit întâi la Kaliakra, să vedem monumentul fecioarelor înlănţuite, cu adevărat impresionant, şi apoi ne-am îndreptat spre Balcic. Ştiam foarte bine totul despre Castelul Reginei Maria şi despre grădina de cactuşi. Cu toate acestea, am rămas uimită de eleganța grădinilor şi de minicastelul simplu, graţios, trist parcă şi singur, scrutând marea cea albastră. Într-adevăr, a fost un loc de reculegere a frumoasei regine a României, loc de inspiraţie pentru suverana poetă şi vizitatorii săi, pictori şi scriitori ai vremii de atunci. Am realizat însă că nicăieri nu se pomeneşte că acest loc de pace şi de iubire a fost creat de Regina Maria a României. Adaug şi faptul că micul palat îmi aminteşte de frumoasele case vâlcene. Am plecat, plină de frumuseţe, să vizităm o cârciumioară, una dintre multele de pe aleile staţiunii Balcic. Ne invitau chelnerii încă de pe stradă, din faţa restaurantelor, toţi vorbind româneşte, îmbiindu-ne cu lista de bucate tentante. Preţurile, incredibil de mici. Cred că asta îi impresionează pe turiştii români, veşnic jefuiţi de comercianţii noştri. A fost frumos, dar, la întoarcere, n-am putut să nu observ satele sărăcăcioase care-ţi vorbesc despre situaţia nu prea înfloritoare a ţării. Anul acesta am fost invitată de familia Ciubotaru, prietenii mei, la a 37-a sărbătorire a căsătoriei lor. Unde? În Bulgaria, la Kaliakra, la 45 de kilometri de Vama Veche. Prima surpriză a început din Vamă, cu drumul care era ca-n palmă, fără nicio restricţie de viteză, doar satele erau la fel de triste şi de incolore. După 40 de minute am găsit complexul Kaliakria (foto 1), o aşezare ultramodernă pe malul mării, însă sus, deasupra ei. O poartă mare de intrare cu pază permanentă te invită într-o aşezare de 18-20 de blocuri superbe, ultramoderne, aşezate în semicerc, cu privirea spre mare. La mijloc, două piscine mari împrejurul cărora se află tot ce trebuie pentru plajă: hamacuri, paturi cu baldachin (foto 2), şezlonguri şi, bineînţeles, un bar garnisit cu toate tentaţiile băuturilor răcoritoare. Apartamentele, ultraelegante, cu două dormitoare, două băi, o bucătărie mică deschisă şi terasă la piscine. Preţul? 120 de euro. O asemenea locaţie, mai mică, la noi, costă de la 200 de euro în sus. Cam la 10 km distanţă, chiar pe malul mării te aşteaptă un restaurant cu terasă pe piloni, deasupra apei (foto 3). Aici te cuceresc toate bunătăţile posibile: fructe de mare, produse variate de carne şi nenumărate dulciuri. Serviciul, impecabil, atmosfera, minunată. „Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti!” - zicala veche din bătrâni rămâne veşnic valabilă. Succesele turistice ale bulgarilor se datorează colaborării cu Germania, cu care au construit mai multe asemenea complexuri atractive. (va urma)

491 31 3

491 31 2

Slimnic, oraş de suflet şi de chin

490 31 1Şi au venit troglodiţii adunaţi de prin taigaua Siberiei, cruzi, flămânzi şi puşi pe distrugere. Prima dovadă a aşa-zisei prietenii cu Uniunea Sovietică a fost deportarea în Dombas a tuturor tinerilor saşi trecuţi de 16 ani. I-au vânat din case sau prin vii, unde se ascunseseră, i-au adunat în clădirea şcolii şi, după 24 de ore, i-au dus în Dombas, la minele de cărbuni. Majoritatea şi-au pierdut urma, unii au murit, alţii s-au adaptat şi au rămas pe acolo. Mama, care trecuse deja printr-un asemenea şoc, plângea alături de gazda noastră săsoaică, căreia îi ridicaseră două fete superbe. Ce vreţi durere mai mare? După trecerea hoardei, satul a rămas pângărit, îndurerat, iar pe pereţii caselor erau urme de vişinată sau de dulceaţă, căci după ce au băut au spart tot ce le ieşea în cale. Barbari! Pacea s-a dus, căci războiul îşi aşternuse spaima în sufletele noastre. V-am spus că am locuit aici doi ani, căci n-aveam unde s-o apucăm. Eu m-am împrietenit cu fata primarului, care suferea de o boală pe care nu mi-o amintesc, dar era blândă, inteligentă şi frumoasă. Eram de aceeaşi vârstă şi eram fericite împreună. Într-o zi, mi-a oferit în dar o iconiţă. Mama mă învăţase să nu primesc absolut nimic de la nimeni şi, cum tot ce spunea mama era sfânt, n-am vrut s-o iau. Şi astăzi regret clipa când am refuzat-o pe Lavinia. Am plecat din Slimnic tot din cauza mizeriei comuniste. Românii, şi nu ruşii, au hotărât, la un moment dat, să ne trimită pe noi, basarabenii, înapoi acasă, că, deh, trebuiau să se pună bine cu sovieticii. Mama a intrat în alertă. De tata nici vorbă să ştim ceva. Dacă ne-ar fi trimis şi pe noi înapoi, cu siguranţă nu ne-ar fi dus acasă la bunica, ci precis undeva pe drumurile Siberiei. Şi atunci, mama a făcut o căsătorie de convenienţă cu un muncitor de la CFR, am plecat cu el la Bucureşti şi ne-am pierdut urma. Întâmplarea a făcut ca omul acela să fie cumsecade (semăna fantastic cu Regele Mihai) şi am petrecut mulţi ani împreună. Vedeţi dar că mi-e greu să uit satul acesta în care am trăit atâtea clipe importante. Telefonul primit de la Primăria din Slimnic, personal de la domnul primar Surean, m-a impresionat. Când am ajuns aici, la 16 august, am găsit satul mai frumos parcă. Şcoala curată, casa în care am locuit este acum cabinet medical şi, alături de Primărie, s-a ridicat o superbă biserică ortodoxă. A doua zi am făcut o plimbare la cetatea plină de flori şi de turişti (foto 1), la casa primarului, unde am mâncat vestitul Hanklich săsesc. Apoi am plecat la biserică (foto 2). Superbă biserica, pictată, dovada prezenţei unui preot harnic şi credincios, părintele Pit. Coana preoteasă este basarabeancă, ceea ce ne-a apropiat foarte mult. Am ascultat corul de bărbaţi al satului cu poemul religios „Moartea lui Brâncoveanu”, corul de femei, ce ne-a cântat rugăciuni, un moment extraordinar, căci adăugaţi la aceasta costumele superbe în care erau îmbrăcaţi coriştii. La ora 13:00 am plecat spre locul unde avea loc festivitatea. Pe un tăpşan curat era amenajată o scenă de lemn, acoperită, bănci pentru multe persoane şi o altă parte cu mese şi scaune. În prezenţa unor personalităţi venite din Sibiu şi a celor mai de vază oameni din sat, directorul şcolii m-a prezentat satului. Erau sute de oameni şi, printre ei, în primul rând, un bătrânel mititel, colegul meu din clasa a II-a. Fetiţele părintelui mi-au oferit flori, am primit o diplomă (foto 3) şi copia catalogului din şcoală. Hai, că eram fetiţă deşteaptă! Am plecat spre Bucureşti fericită, mândră şi cu bucuria de a-mi fi făcut mulţi prieteni.

490 31 3

490 31 2