Main menu

header

Revelioanele de altădată

506 31 1Mereu se comentează: Ei! Revelioanele de altădată... De ce nu se mai fac la tv Revelioane la fel de frumoase? De ce? Foarte simplu. Pentru că realizarea acestui program era privită cu seriozitate. Se deosebea de emisiunile zilnice sau săptămânale. Revelionul era o mare sărbătoare, oferită ţării de Televiziunea Română şi de toţi artiştii mari. Începeau pregătirile încă din luna octombrie, adunând în echipă pe cei mai mari profesionişti: scriitori - Puiu Maximilian, Octavian Sava, Dan Mihăiescu, Grigore Pop; regizori - Valeriu Lazarov şi Andu Bocăneţ; redactori - o întreagă echipă în frunte cu Ioana Bogdan. Erau prezenţi cei mai mari compozitori: Radu Şerban, Vasile Veselovschi, Temistocle Popa sau Horia Moculescu. Se scria şi se compunea special pentru acest eveniment. Se repeta serios. Venea Baletul de la Tănase, de la Operetă sau de la Operă, actori din toate teatrele şi cei mai mari cântăreţi ai timpului. Programul de lucru era de 24 din 24 de ore, căci toţi eram interesaţi să iasă bine această misiune de sărbătoare. Spre deosebire de angajaţii tv, noi, cei din afară, eram angajaţi la diverse teatre. Deci, dimineaţă la ora 8:00, radio; la ora 10:00, repetiţie la teatru; la ora 14:00, filmare la Televiziune; la ora 19:00, spectacol şi la ora 22:00, din nou filmare la Televiziune până la 4:00-5:00 dimineaţa. Dumnezeu ştie când dormeam, probabil cu capul pe o scară din decor, noroc că eram tineri şi fardul făcea faţă atâtea ore. Schimbări de costume, coafuri şi chiar machiaj, toate cereau un efort în plus. Dac-aţi şti de câte ori am intrat în cadru cu rochia prinsă cu ace de siguranţă, căci Doina Levintza improviza rapid o rochie de seară. Odată, îmi amintesc că trebuia să-l joc pe Demis Roussos şi, pentru că el era gras, poanta era că trebuia să zbor spre tavan doi metri. Trei ore a durat manevra, căci nu erau mijloacele tehnice necesare. Şi când te gândeşti că realizarea părţii muzicale nu durase decât 25 de minute! Eram frântă de oboseală, dar nu conta. S-a bucurat de succes. Când credeam că totul e gata, urma vizionarea. Nu era vorba numai despre probleme politice, cunoşteam situaţia şi evitam anumite lucruri sau le făceam să treacă neobservate, dar erau şi lucruri pe care trebuia să le refacem tehnic, şi iată cum o luam de la început. Emoţia se prelungea până spre 27 decembrie, când, în sfârşit, se aşeza liniştea, căci era dat avizul final. Se muncea deci cam trei luni întregi pentru o singură noapte, care ne dădea o satisfacţie extraordinară. Lumea ne oprea pe stradă, ne felicita, toţi ne simţeam responsabili, de aceea şi azi oamenii îşi amintesc de Revelioanele noastre, realizate cu multă muncă. Şi vreau să vă amintesc că aveam un mare producător, Tudor Vornicu, un om inteligent şi curajos, care dirija această orchestră uriaşă a Sărbătorii de Revelion.506 31 2

Moş Crăciun există!

505 31 1Nu pot vorbi despre zilele noastre fără a-mi aduce aminte de ce a fost înainte, în copilărie. S-au scurs mulţi ani de atunci. Am trecut prin şcoala de la Braşov cu brio, am făcut facultatea la Bucureşti fără probleme. Nu aveam mari pretenţii, eram învăţată cu lipsurile. Voiam ceva nou, o fustă, să zicem, cumpăram 70 de centimetri de material şi coseam în urma acului fusta mea nouă, cu crăpătură pe piciorul stâng, care se chema, şic, randevú. Crăciunul era doar câteva zile de vacanţă, la mama acasă, după care mă grăbeam să mă întorc la Bucureşti, căci aici ne distram cu colegii. Se făceau „ceaiuri”, nişte petreceri organizate la unul dintre colegii bucureşteni acasă şi fiecare aducea ce putea: fursecuri, sandvișuri, lichior de casă. Alcool nu prea se obişnuia. Pomul de Moş Gerilă, căci se schimbase Moş Crăciun la faţă, se întâlnea mai rar, de parcă am fi fost vinovaţi că există. Slavă Domnului că a trecut perioada aceea nenorocită, când stăteai cu frica-n sân tot timpul şi te prefăceai că nu cunoşti drumul adevărat al vieţii. Astăzi, poţi să decizi singur ce vrei şi ce-ţi place. Sărbătorile religioase au fost repuse acolo unde se cuvine şi ne bucurăm din plin de ele. Am uitat de Moş Gerilă tovărăşesc, care ne aduna la trei biscuiţi şi la o sticlă cu bere, şi am început să ne bucurăm cu adevărat de naşterea Domnului Iisus, de imaginea ce-o ştim din copilărie cu ieslea Pruncului Sfânt şi cu magii în jurul Său. Ce atmosferă de pace! Astăzi nu ne lipsesc bradul împodobit, înconjurat de zeci de cadouri, masa plină de bunătăţi, de fructe şi de cozonaci aurii. Fiecare se străduieşte să fie mai bun cu cei din jur.

A venit iarna. Cu frumuseţea şi cu neplăcerile ei

504 31 1A venit iarna, cu frumuseţea şi cu neplăcerile ei. De ce oare pe vremuri sesizam numai partea ei frumoasă? Oare pentru că părinţii purtau pe umeri toate necazurile şi noi aveam gândul numai la omul de zăpadă şi la săniuţele care alunecau pe derdeluş? Probabil. Oricum, era mult mai puţină aglomeraţie. Zăpada se aşternea liniştită şi îmbrăca străzile mai multă vreme şi mocirla nu ne mânjea atât de tare. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu era nici atunci prea uşor. Moş Nicolae nu bătea la toate porţile, portocalele veneau rar, iar unii copii nici nu ştiau ce este aceea o banană. Nu văzuseră niciodată. Eram în piaţă şi o mamă cu un copil alături a cumpărat o banană. Copilul a întrebat: „De ce luăm numai una?” N-a primit niciun răspuns. Apucam brazi foarte rar, iar podoabele erau decupate din hârtie colorată, beteala, improvizată tot din hârtie făcută sub formă de lănţişor, iar lipici... nici vorbă. Doar făină înmuiată cu apă, care, uscată, se dezlipea repede. Steaua era o sită îmbrăcată în hârtie aurie, și pe ea lipeam câteva abţibilduri cu capete de îngeraşi şi multă hârtie creponată. Omul de zăpadă îl ridicam repede. Doi cărbuni pentru ochi şi un morcov pentru nas erau uşor de găsit. Doar pentru căciulă, la disperare, se mai folosea oala de noapte. Mama, maestră la împletit, punea la poalele pomului ciorăpei şi pulovăraşe împletite, cu model foarte frumos. „Moş Crăciun aduce ce-ai nevoie”, sublinia ea, şi o credeam. Cu masa cea mare de Ajun era mai greu. Făceai multe temenele să obţii carne, ouă, cârnaţi, ba chiar şi fasolea nu se găsea pe toate drumurile. Murături aveam, căci mama era pricepută la toate. Venită din Basarabia în 1944, femeie cu cap, s-a străduit să ia post în Ardeal. Ştia că aici sunt oamenii mai gospodari şi spera să se descurce mai uşor. Cu timpul, a învăţat să taie şi porcul, să-l prepare în casă şi să-l conserve pentru câteva luni. Învăţam la aceeaşi şcoală cu mama. Când veneam amândouă acasă, îmi spunea: „Mâncăm în cinci minute!” Zis şi făcut. Punea tigaia pe foc, scotea din garniţă o lingură cu untură cu jumări şi spărgea deasupra două ouă. Pâine nu prea se găsea, era raţionalizată. De aceea, fiecare feliuţă era uscată la cuptor şi aveam astfel o lădiţă de lemn plină cu posmagi. Necazurile nu înmuiau inima mamei, şi rezultatele de la şcoală erau urmărite cu stricteţe. Ţin minte că m-a luat de-o aripă într-o zi, m-a dus în clasă şi-a întrebat-o pe învăţătoare: „De ce i-ai dat nota 10, că n-o învăţat nimic zilele astea, joacă fotbal pe maidan!” Învăţătoarea mea, râzând, a potolit-o; aveam o memorie bună şi nu-mi trebuia mult să învăţ. Am citit enorm. Asta mi-a îmbogăţit vocabularul, imaginaţia, înţelegerea vieţii. N-am făcut niciodată mare efort pentru a învăţa şi n-am scăzut niciodată sub nota 8,5. Am iubit-o mult pe mama mea şi i-am respectat toate dorinţele. Tata n-a fost cu noi de la 5 ani, era în Siberia şi l-am revăzut abia peste 18 ani. Teatrul m-a urmărit de mică, şi uite că mi-a ieşit!504 31 2

Ţara cu un extraordinar simţ estetic: Elveţia

503 31 1Săptămâni la rând am făcut planuri de a organiza un turneu în Elveţia. Doamna ambasador Opriş ne-a făcut invitaţia, dar mai trebuia să facem rost de bani. Am bătut la mai multe uşi, şi chiar ministerul ne-a aprobat cererea. Astfel, ne-am pornit la drum. Elveţia nu prea tolerează emigranţi, iar români sunt puţini, dar aleşi. Spre bucuria noastră, ni s-a transmis repede că suntem aşteptaţi, nu în două, ci în cinci oraşe. Când ni s-a spus că sălile vor fi arhipline am pornit la drum. Doamne, frumoasă ţară! Un amestec de munte, de lacuri şi de întinse pajişti pe care pasc nenumărate văcuţe pătate. Cred că ele tund iarba, căci în urma lor rămâne un gazon perfect. Când te uiţi în jur te întrebi cum şi-au păstrat autenticitatea arhitectonică sub avalanşa modernismului care a invadat Europa. Castele, biserici, case într-o armonie perfectă, aceasta este Elveţia. Curăţenia este perfectă, farmaceutică. Porţiunile în care au fost oraşele vechi sunt păstrate intacte, străduţele foarte înguste, casele şi ele joase, cu grinzi aparente, buticuri mici cu suveniruri brodate cu modele artizanale, flori, flori şi iar flori. Totdeauna m-au uimit muşcatele de la ferestrele oraşelor germane, dar aici parcă s-au întrecut cu totul. Primul oraş, Freiburg, cu o catedrală superbă, ne primeşte într-un hotelaş mititel care se cheamă „Vulturul”. Camere mici, dar foarte curate şi cochete, jucăm într-o sală de teatru, deci condiţii perfecte. Plin, succes mare. În zori, plecăm la Lugano şi, de-a lungul şoselei, ne însoţeşte un lac uriaş, ca o mare pe o parte, iar pe cealaltă, munţi înalţi cu brazi subţiri ce privesc spre cer. Lugano ne găzduieşte doar o noapte, căci a doua zi avem spectacol la Neuchâtel. Spre norocul nostru, gazda, doamna consul Marinela Somazzi, ne invită la o plimbare prin locurile importante şi ne satisface curiozitatea. Am mâncat într-un restaurant italienesc amuzant şi ne-au servit dintr-un vas uriaş, făcut dintr-o roată de caşcaval (foto 1). Una dintre ciudăţenii mi s-a părut mulţimea de dovleci din faţa diverselor locaţii. Am aflat că e o tradiţie veche ca în lunile de toamnă să se mănânce supe de dovleac şi multe alte preparate. El, dovleacul, ornează pragurile caselor ca un simbol al prosperităţii. Ultimul oraş a fost Lucerna, care este socotit cel mai frumos şi mai vizitat de turişti. Am locuit într-un hotel cu bostani la intrare (foto 2), într-o piaţetă rotundă, străjuită de foste grajduri amenajate absolut superb. În această ţară se simte un extraordinar simţ estetic, ce funcţionează în toate domeniile. Nimic nu supără ochiul, nimic nu e dizgraţios. Spectatorii noştri români ne-au aplaudat cu frenezie și ne-au primit cu braţele pline de ciocolată.503 31 2

După 50 de ani...

502 31 1În anii ’60 funcţiona un Festival Naţional al Tânărului Actor. Eu jucam la Braşov, rolul Luluța (foto 1) din piesa „Chiriţa”, cu care ne-am prezentat la concurs. Deşi nu m-am aşteptat, soarta m-a favorizat şi am luat premiul I pe ţară pentru un rol secundar. Uraaa! În sală era un mare regizor de la Teatrul de Revistă, pe nume Nicuşor Constantinescu. Încântat de prezenţa mea, m-a invitat să joc la „Tănase”. Hotărârea nu era prea uşoară, căci eu abia terminasem Facultatea de Teatru şi gurile rele care nu iubeau genul nu mă îndemnau s-o fac. Eu jucasem la Braşov mai multe spectacole în regia domnului Sică Alexandrescu de la Teatrul Naţional. Am îndrăznit să-i cer un sfat, şi răspunsul lui a fost: fetiţo, du-te repede la Revistă, căci, dacă ai să dai acolo lovitura, joci Julieta când vrei tu! Asta a fost hotărâtor. S-a dovedit apoi că în acest gen aşa-zis uşor mi-am găsit vocaţia, legătura de la inimă la inimă cu marele public, care m-a declarat adevărată vedetă. Iată cum am ajuns să joc şi la Paris. Tot o întâmplare a fost. Interpretam, într-un spectacol selectat pentru turneu, un cântec cunoscut „Glasul roţilor de tren”. Apăream într-un colţ, luminată de un spot și îmbrăcată în costum naţional. Nu ştiu ce-o fi simţit domnul Coquatrix (foto 2), directorul Teatrului Olympia, cert este că i-a cerut regizorului nostru, domnul Dinescu, să mă plaseze vedetă a spectacolului cu număr de prolog, cu un show central şi un final frumos cu tot baletul pe cântecul „Nu mă uita când altă dragoste vei întâlni”. Uneori, nici nu-mi vine să cred că am avut o asemenea şansă. Ştiţi şi dumneavoastră că la români este un obicei. Dacă te întorci din străinătate cu un succes mare, devii şi acasă apreciat. Sigur, aveam norocul că Televiziunea Română era în plină dezvoltare, iar Tudor Vornicu, curajos, iniţia mereu nenumărate proiecte. Totul a fost în favoarea mea. Eu m-am pus pe treabă cu sârg. Am făcut radio în fiecare dimineaţă, am făcut televiziune cât cuprinde, am făcut tot ce depindea de mine ca să iasă totul bine. Am fost disciplinată, modestă şi la locul meu, iar firea mea deschisă şi sinceră mi-a făcut în jur numai prieteni. Am învăţat mereu meserie. Am jucat mult cu unul dintre cei mai buni comici ai acelor timpuri, Mircea Crişan (foto 3). Profesionist impecabil, Mircea era o şcoală de comedie. A fost tentat, din păcate, de mirajul Occidentului şi, în 1967, a rămas în Franţa, mare pierdere pentru teatrul românesc. L-am întâlnit mai târziu în Germania, am jucat cu el în Israel şi acum câţiva ani am avut onoarea să-i înmânez Premiul de Excelenţă în cadrul Galei UNITER de la Sibiu.

502 31 3

502 31 2

De ce nu ne iei la Paris?

501 31 1Au început să se rostogolească amintirile în fiinţa mea ca o avalanşă nebună: mii de imagini, de întâmplări, de feţe zâmbitoare. Tot ce am cunoscut şi am îndrăgit în drumurile noastre cu turneul „Caviar, vodcă şi bye, bye”. Ce mare rol are în viaţa noastră întâmplarea! Nici nu ştii de unde se naşte un cuvânt ce începe să crească, să se dezvolte şi să devină realitate. Prin anul 1998, mă aflam în studioul Radio, convocaţi de veşnic neliniştitul creator Dan Puican. Avea o piesă foarte bună, scrisă de George Astaloş (foto 1), care trata căderea zidului Berlinului. Text deci de mare actualitate. Întâmplător, la data aceea, Astaloş era în ţară şi, la rugămintea noastră, a asistat la imprimare. Încântat la final, a afirmat că este cea mai bună interpretare pe care a avut-o un text de-al său pe scenele europene. El pe atunci locuia la Paris. Tamara, auzind afirmaţia sa, a spus în glumă: atunci, de ce nu ne iei la Paris? Am izbucnit toţi în râs, şi întâlnirea s-a oprit aici. Dar te pui cu Puican? Din clipa aceea n-a mai avut linişte. Deşi piesa era producţie de radio, acesta nu avea bani să ne trimită în Occident, deci trebuia să ne căutăm alte surse pentru drum, pentru cazare şi pentru o diurnă minimă. Oricât de ciudat vi s-ar părea, turneul denumit „Teatrul Naţional de Radio” l-am făcut mereu pe diurnă. Asta nu ne-a supărat însă niciodată. Am străbătut toate cele cinci continente, am făcut drumuri interminabile cu avionul sau cu maşina şi, oricât am fi fost de obosiţi, seara, la destinaţie, jucam un spectacol de două ore şi jumătate cu plăcere şi primeam fericiţi aplauzele publicului. Şi uite aşa am început primul nostru drum spre Paris. Succesul a fost extraordinar. Am locuit într-un hotelaş cochet, situat chiar lângă ambasadă, şi ne-am gospodărit cum am putut doar din diurnă, punând mână de la mână, ca fraţii. Eram doar cinci artişti: Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Eugen Cristea şi regizorul Dan Puican (foto 2). Ni s-a alăturat doamna doctor Mioara Puican, ca un înger păzitor, deci aveam lângă noi o prezenţă grijulie şi pricepută. Zilele au curs repede, căci, Doamne, câte minuni are de etalat Parisul! Vă daţi seama că ce spun acum se întâmpla în urmă cu 18 ani, când băteam zilnic kilometri de la Turnul Eiffel la Arcul de Triumf, de aici la Place Pigalle, apoi la Operă (foto 3) sau în Place de la Concorde. Pentru mine personal, au fost momente de fericire în plus, căci treceam prin locurile unde doi ani la rând, în cadrul celor două turnee cu Teatrul Tănase, am jucat câte 45 de zile la Sala Olimpia, de pe Bulevardul Des Italiens. Cu altă ocazie, o să vă povestesc şi dumneavoastră această minunată perioadă din viaţa mea, când eram foarte tânără şi când visul de a juca la Paris părea ireal şi totuşi s-a întâmplat.

501 31 3

501 31 2

„Povestea vorbei“ s-a istorisit la Găeşti

499 31 1Am auzit cu toţii de Găeşti atunci când nu se găseau frigidere, şi salvarea era la fabrica din micul orăşel. Ei făceau şi mari, şi mici, şi lăzi uriaşe, unde românaşul nostru congela tot ce reuşea să găsească de-ale gurii, ce puteau fi păstrate până la Revelion. Să nu credeţi însă că tot românul avea frigider. Unii, săracii, strângeau bani ani întregi şi mai aşteptau alţi ani să facă rost de râvnitul frigider. A dat Dumnezeu şi am scăpat de alergătura veșnică după orice obiect casnic care uşurează viaţa doamnelor. Azi, bani să ai, că restul... V-am spus toate acestea doar pentru a vă reaminti de preţiosul orăşel Găeşti. Povestea mea este alta. La Găeşti, săptămâna trecută, a avut loc a 14-a ediţie a Festivalului de Umor Popular „Povestea vorbei”, care are o istorie de aproape 50 de ani. A fost un regal. S-a început cu o paradă spectaculoasă a Teatrului Masca, etalându-se figuri uriaşe pe catalige, cu capete comice, inspirate din poveştile populare. Ei au defilat prin tot oraşul. Apoi a început concursul. S-au prezentat echipe din multe oraşe ale ţării şi tineri independenţi, care au prezentat monologuri umoristice diverse. Cel mai mult m-au impresionat cele două echipe de ţărani autentici, care au avut un firesc extraordinar, jucând, în grai ardelenesc, poveşti ale satului, încheiate cu o morală sănătoasă. Titlul proiectului lor se chema „Dor someşan”, şi ei sunt dintr-un sat de lângă Bistriţa (foto 1). Au fost echipe de la Școala de Poliţie, formate din tineri moderni, frumoşi şi muzicali. Făgăraşul a venit cu proiectul „Experiment” - câţiva domni puşi pe joacă, al căror umor inteligent şi relaxat a stârnit multe aplauze. Sibiul s-a prezentat cu un soi de brigadă umoristică, plină de spirit. Am reţinut în mod special un tânăr care mi-a adus aminte de Nea Mărin, deosebit de talentat şi plin de convingere, Tudor Andrei, din Mioveni (foto 2). Eforie a avut un reprezentant excepţional. Premiul întâi a revenit unui domn cu barbă de nea şi alură de înţelept, care a prezentat un monolog „à la Tănase” plin de haz, gustat de toată lumea, mai ales pentru aluziile sale politice usturătoare. Domnul acesta, pe nume Constantin Tiron (foto 3), a demonstrat că umorul adevărat este inteligent şi curat. Toţi interpreţii s-au bucurat de mare succes şi au încheiat spectacolul în urale. Casa de Cultură „Dumitru Staicu” se mândreşte cu o echipă de umor foarte bună şi, de asemenea, cu un ansamblu de cântece şi dansuri, „Sânzienele”, înfiinţat în 2009 şi care a dus faima folclorului nostru şi peste hotare. O menţiune specială eu i-aş acorda doamnei director Stroiescu Constanţa, o persoană deosebită, cu pasiune şi dragoste de teatru.

499 31 3

499 31 2

Mai ceva ca altădată

498 31 1Dincolo de spectacolele săptămânale la sediu, ni se iveşte din când în când ocazia de a juca în provincie, invitaţi de autorităţile locale ale vreunui oraş. De data aceasta am răspuns cu plăcere la chemarea Moldovei şi ne-am pornit spre Suceava şi Botoşani cu un autocar cât casa, cu toată trupa: balerini, cântăreţi, oameni de scenă şi trupa de actori pe care o cunoaşteţi. O asemenea deplasare cu un spectacol mare - decor, costume, artişti nenumăraţi, se organizează foarte greu. Costurile deplasării sunt foarte mari, iar biletele nu pot fi vândute decât convenabil pentru a avea toată lumea acces la el. Noi am putut face acest lucru numai datorită primăriilor locale care au susţinut, deci au sponsorizat cheltuielile foarte mari. Ne-am cazat la Suceava, în hotelul „Imperium”, cu camere mari, elegante, mobilă tapiţată în piele albă, cu multe flori şi cu un personal îndatoritor. Am intitulat articolul „Mai ceva ca altădată”, căci sala veche a sindicatelor a fost plină-ochi, publicul inteligent al oraşului nu s-a dezminţit participând la spectacol cu entuziasm. A fost o plăcere! Tot la Suceava am o bună prietenă, pe care o cunosc de copil, azi doctoriţă eminentă, cu care am petrecut până seara târziu, povestind câte şi mai câte. A doua zi, am pornit cu toată trupa spre Botoşani, pentru a prezenta un spectacol de matineu la ora 11:00. N-am mai jucat matineu de ani buni, dar prezenţa mare a publicului şi reacţia lui ne-au pus imediat pe picioare. Din nou succes, flori, mulţumiri. Şi acum vine surpriza. Duminică după-masă, la ora 16:00, am ajuns la Dolhasca, satul de origine al directorului nostru. Primăriţa de aici, Maria Cojocaru, s-a străduit câţiva ani şi a refăcut complet Căminul Cultural din Dolhasca (foto 1). Clădirea e astăzi ultramodernă, ornată cu gust, iar pe frontonul ei este înscris numele Alexandru Arşinel, fiul satului. A venit un sobor de preoţi, au sfinţit lăcaşul frumos (foto 2), şi apoi cu toţii am trăit o după-amiază minunată. Spectacolul a ridicat sala în picioare (foto 3), iar după aceea ne-am delectat la o masă moldovenească ce a conţinut gustări picante, sarmale dolofane şi cozonaci delicioşi. Am părăsit a doua zi Bucovina, constatând încă o dată cât de frumoasă este şi cât ar trebui să ne mândrim cu ea.

498 31 3

498 31 2

Ziua Internaţională a Bastonului Alb

497 31 1Bastonul alb reprezintă, de fapt, simbolul promovării drepturilor fundamentale ale persoanelor nevăzătoare: dreptul la viaţă independentă, libertatate de mişcare și de participare deplină în comunitate. Iniţiată în anii ’60 de preşedintele SUA şi celebrată în fiecare an în ziua de 15 octombrie, Ziua Bastonului Alb are nevoie de sprijin pentru a fi recunoscută şi în România ca o zi de promovare a drepturilor şi potenţialului persoanelor nevăzătoare. În România, bastonul este un simbol al discriminării şi al stigmei la care persoanele nevăzătoare sunt supuse în cele mai multe locuri publice, în timp ce, în străinătate, bastonul este un simbol socialmente recunoscut, care dă întâietate şi îndeamnă la sprijin faţă de semenii noştri nevăzători. Cea de-a doua cauză a lipsei bastonului alb este cea a costurilor, nefiind un produs care se comercializează în România. Există Fundaţia Light into Europe, pe care o conduce doamna Camelia Platt, singura fundație ce donează bastoane albe copiilor şi tinerilor nevăzători în România, pe care le achiziţionează din Marea Britanie. Chiar pentru aceasta este nevoie de pregătirea nevăzătorului în abilităţi de mobilitate şi orientare spaţială. Următorul pas către libertate şi independenţă al persoanelor nevăzătoare este câinele-ghid. Din 2010, Fundaţia „Light into Europe” dezvoltă primul program de câini-ghizi pentru nevăzători în România. Cel mai recent succes al acestui program s-a produs luna trecută, când unul dintre câini, Max, a trecut cu brio testele de validare şi a devenit primul câine-ghid din România care însoţeşte un soţ şi o soţie, ambii nevăzători. V-am explicat toate acestea pentru a înţelege de ce miercuri, 15 octombrie, la ora 19:00, Fundaţia Prietenii Nevăzătorilor a organizat o manifestare artistică la Liceul Gheorghe Lazăr. Cei care au avut această iniţiativă onorabilă sunt familia Stifler (foto 1), cu fiica lor Laura, ea însăşi nevăzătoare din naştere. Laura a terminat cursurile Liceului Gheorghe Lazăr cu notă maximă, a luat Bacalaureatul cu nota 10, a absolvit Facultatea de Teologie tot cu 10, iar azi este în anul al II-lea al Facultaţii de Filosofie. Ea este cea mai bună dovadă a faptului că oamenii care trăiesc în întunericul nevederii pot fi extrem de dotaţi atât intelectual, cât şi cu îndemânări diverse. Ei trebuie ajutaţi şi încurajaţi pentru a se integra în societate şi a deveni folositori acesteia. Spectacolul pe care am avut onoarea să-l deschid a avut scopul să sensibilizeze audienţa pentru inserarea nevăzătorilor în viaţa socială, pentru acordarea unei atenţii sporite acestora, pentru încurajarea lor prin programe speciale ce uşurează comunicarea cu ei. Se pot accesa fonduri europene pentru perfectarea unor aparate cum ar fi telefoane care citesc obiectivele necesare şi transmit informaţii sonor. În afara programului artistic susţinut de copiii nevăzători ca Eduard Leancă (premiul I la o emisiune a Antenei 1 - foto 2), Petra Pintilei (foto 3), pe care aţi văzut-o la „X-Factor”, au mai fost doi liceeni voluntari care au cântat la pian, Ansamblul Meloritm de la Palatul Pionierilor, Grupul vocal Sf. Ştefan cel Mare de la Facultatea de Teologie şi minunatul nostru tenor Vlad Miriţă. Spuneam în afară de, deoarece au adus informaţii funcţionari de stat, responsabili în acest domeniu, un profesor specialist judo care susţine cursuri specifice pentru nevăzători. Sigur, ar fi fost şi mai bine dacă ar fi asistat şi oameni cu potenţial financiar, care ar putea ajuta la dezvoltarea sistemelor din domeniu. Oricum, trebuie să ne capacităm împreună pentru a organiza un sistem de voluntariat care poate ajuta la inserarea nevăzătorilor în viaţa socială şi la schimbarea mentalității oamenilor în ceea ce priveşte acest handicap.

497 31 3

497 31 2

„Carul din stele“

496 31 1Cu siguranţă, v-am mai vorbit despre colaborarea mea cu şcoala de actorie de film „Pygmalion”. Iniţiativa înfiinţării ei aparţine unui tânăr domn, care nu este actor, dar iubeşte arta filmului. Începuturile activităţii noastre sunt în anul 2002. De atunci, ne străduim să dezvoltăm programul acestei şcoli, să fie cât mai bogat şi mai bine organizat. Activăm în peste 15 oraşe din ţară, cu eforturi mari de deplasare a selecţionerilor şi a tinerilor profesori, care pleacă de la Bucureşti să ţină cursuri interesante în toate locaţiile necesare. Cum fără muncă nimic nu se poate obţine, mă supun şi eu programului şcolii şi mă deplasez la distanţe foarte mari, cum ar fi Timişoara sau Suceava, pentru a alege copiii cât de cât apţi pentru a urma un curs de actorie. Slavă Domnului, avem talente cu duiumul, iar filmele pe care le realizăm cu cei care finalizează cursul de două luni o demonstrează. Iată de ce mă plimb prin ţară de la un capăt la altul. Acum două săptămâni am fost la Turnu-Severin. Oraş vechi, pe care-l cunosc bine, azi mult dezvoltat, cu clădiri mari, frumos colorate, cu un bulevard larg, plin de plante şi de flori. Aici ne găzduieşte o şcoală frumoasă. La întoarcere, spre seară, după ce toată ziua nu mâncasem nimic, ne-am propus să ne oprim la un local. Aproape de Craiova, am zărit nişte clădiri împodobite cu mii de muşcate, care aveau pe fronton numele „Carul din stele”. Mai târziu, am aflat că motto-ul locului este „Trăieşte româneşte”. Un amestec de lemn şi de piatră, locaţia este superbă, iar miile de muşcate îi dau un aer de poveste. Parcă ai vrea să rămâi aici mai multă vreme pentru odihnă şi dragoste. În interior, îmbinare de rustic şi modern, cu pereţi de lemn şi cu lampioane de sticlă colorată, ţintuite în rame puternice, tot de lemn. Un bar bogat şi fete frumoase care servesc rapid la mese. Meniul, a doua surpriză, nu se rezumă la a enumera felurile de bucate, ci este conceput să aducă o sumă de informaţii despre istoria Olteniei și despre originea bucatelor prezentate. El se intitulează „Ziarul gurmanzilor de ieri, de astăzi şi al celor care or mai fi”. Ei spun că mâncarea oltenească e picantă, zemoasă şi senzuală. De asemenea, numesc şunca - regina satului românesc -, iar saramura de pui cu mujdei - o adevărată tulburare. Mai povestesc despre gusturile mâncărurilor făcute la ţest şi ne învaţă că, din vechime, românul consideră pâinea şi vinul hrană totală. A fost o seară elegantă, cu mâncăruri savuroase şi cu o servire rar întâlnită. Să nu rataţi acest local, „Carul din stele”, aflat pe drum, la venirea dinspre Turnu-Severin, aproape de Craiova. Merită să-l înscrieţi în preferinţele dumneavoastră.

496 31 3

496 31 2

496 31 4

Cei mai ospitalieri oameni ai planetei sunt la Calgary

495 31 1Ultimul oraş din ghirlanda turneului nostru a fost Calgary. Am sosit la aeroport la ora 14:00, după o cursă scurtă și, deşi eram obişnuiţi cu surprizele, ne aşteaptă ceva peste imaginaţia noastră. La ieșire, ne întâmpină un grup de șapte canadieni în vârstă, cu pălării de cowboy albe, care ne cântă un fel de imn. Primim câte o pălărie superbă ca şi a lor, ni se prinde în piept o insignă de şerif şi suntem puşi să depunem un jurământ „să ducem în lume mesajul despre cei mai ospitalieri oameni ai planetei, locuitorii oraşului Calgary”. A fost foarte haios. Grupul celor care ne-au întâmpinat era format din voluntari. De altfel, voluntariatul este foarte preţuit. Toţi cetăţenii îşi doresc să facă voluntariat, căci este preţuit şi punctat favorabil în viaţa socială. Ne-au înconjurat apoi cei de la Comitetul Asociaţiei Culturale a Românilor, ca de obicei, atenţi şi entuziaşti. Nu vă mai vorbesc de succesul spectacolului, căci ar trebui să mă repet: lacrimi, urale, exclamaţii de fericire. Comunitatea românească de aici mi s-a părut uşor diferită. E clar că din punct de vedere material sunt mai bine plasaţi. Succesul industriei petroliere din zonă dă de lucru tuturor. Impedimentul este însă acela că mulţi locuiesc în Calgary, dar lucrează în alte oraşe. Sunt bărbaţi care lipsesc de acasă două-trei luni, dar probabil că profitul merită sacrificiul. Atmosfera oraşului e calmă, arhitectural - mai europeană decât ne aşteptam. Probabil că ştiţi şi dumneavoastră, în Canada nu există garduri. Şiruri de case, cam după acelaşi model: parter, etaj, mansardă, cu peluză în faţă şi grădiniţă în spate (foto 1). Gazon impecabil şi grupuri de arbuşti şi flori. În esenţă, oraşul este întins pe suprafaţă mare, fiindcă fiecare îşi doreşte să stea la casa sa. De aceea, nu lipseşte din grădiniţă grătarul pe care, duminica, se pun bunătăţi. Ce-i supără e zăpada. Anul acesta a venit mai devreme ca de obicei şi am întâlnit-o şi noi pe neaşteptate. Astfel, ne-am hotărât să petrecem o zi întreagă plecând printre munţii stâncoşi, acoperiţi numai şi numai cu brazi şi cu zăpadă (foto 2). Stâncile abrupte, tăiate parcă de un arhitect genial, se întind pe distanţe de sute de kilometri. Ceva interesant - orice copac care se prăbuşeşte nu este tăiat, ci rămâne căzut la pământ până putrezeşte. Lacul care poartă numele Louise străluceşte în zare ca o oglindă uriaşă, iar pe el turiştii se plimbă în caiace roşii. Tot aici s-a clădit un hotel uriaş „Banffsprings Hotel”, care e veşnic asaltat de vilegiaturiști. Curios este că frigul nu se simte prea tare. Ni se explică faptul că, deşi temperatura este scăzută, nu este umiditate, termometrul arată cu câteva grade în plus. Am încheiat plimbarea cu o vizită în orăşelul Banff, o splendoare de aşezare montană cu buticuri, restaurante de toate neamurile şi obiecte pentru turişti. Am intrat şi noi să mâncăm o prăjitură şi am găsit, de fapt, o mică fabrică de ciocolată, unde maestrul cofetar îşi etala talentele. A fost o zi superbă. E departe, foarte departe şi, din păcate, buchetele de flori primite nu rezistau să le aduc acasă. Doar le-am fotografiat şi am plecat, lăsând în urmă numai îmbrăţişări sincere şi promisiunea că vom reveni. Cine ştie când?!495 31 2

camp oct 2

camp 300x2507