Main menu

header

De ce îmi iubesc profesia

539 31 1Când i-am spus mamei mele că vreau să mă fac actriţă s-a luat cu mâinile de cap. Nu că ar fi avut idei preconcepute, nu! Mama mea, fată de ţăran, era foarte modernă. Generaţia sa însă vizionase multe filme americane şi nu mă vedea alături de Greta Garbo, luaţi comparaţia ca pe o glumă. Fata sa era grăsuţă, mereu zburlită (parcă eşti păscută de gâşte, spunea ea) şi mereu căţărată în copaci, ceea ce nu-i sugera un viitor pentru mine în artă. Important era să învăţ bine şi să pot urma o facultate, oricare ar fi fost ea. Ar fi preferat Dreptul, căci spunea: „Îţi merge guriţa încă de la 9 luni, avocată trebuie să te faci!” De aceea, după ce am terminat liceul, m-am dus să dau examen la Drept, dar până la urmă inima m-a tras spre institutul de teatru şi, după patru ani, am ajuns actriţă. Într-o zi, târziu, după 30 de ani, i-am spus mamei: „Vezi, am ajuns actriţă şi am succes!” Ea mi-a răspuns cu înţelepciune ţărănească: „Ai avut noroc că ţi-o ieşit!” Mare adevăr! Mă întreabă mulţi tineri ce profesie este mai convenabilă, ce profesie trebuie să facă pentru a reuşi în viaţă. Am un singur răspuns: fă ceea ce-ţi place, cu o singură condiţie, să poţi trăi onorabil din meseria ta. Dacă faci ceea ce-ţi place, vei fi fericit, vei lucra cu bucurie, şi nu-ţi va fi greu niciodată. Dar, dacă vei fi mereu flămând, cu timpul vei obosi. În viaţă este obligatoriu să faci performanţă ca lumea să aibă nevoie de tine. Sigur că asta cere înclinaţie, muncă asiduă şi un dram de noroc. Dar ce bucurie când culegi rezultatele, când întâlneşti ochii recunoscători ai spectatorilor, când dimineaţa, pe stradă, ei te salută cu respect şi iubire, când braţele tale ajung acasă încărcate cu buchete uriaşe de flori (foto 1). Toate acestea te fac fericit. Uiţi de toate relele lumii, de oboseala repetiţiilor interminabile, de zdruncinăturile vagoanelor mizerabile în care ai făcut mii de kilometri de deplasare. Îţi aminteşti doar că profesia ta te-a purtat prin locuri minunate, că te-ai fotografiat în faţa Palatului Regal din Londra (foto 2) după ce ai văzut spectacole superbe în ţara lui Shakespeare, cum ai colindat cele cinci continente, cum ai petrecut o noapte întreagă pe malurile Senei, cum ai mâncat crabi uriaşi în golful din New York, cum ai privit cu uimire marşul pinguinilor din Australia. Când te întorci acasă, după atâtea experienţe, îţi reiei cursul vieţii mai talentat. Te întâlneşti cu colegii tăi şi constaţi că între Glenda Jackson şi Olga Tudorache nu este nicio diferenţă. Colegii mei sunt la fel de talentaţi ca şi cele mai mari staruri ale lumii, inteligenţi, generoşi şi modeşti. Iată unul dintre ei, Virgil Ogăşanu (foto 3).

539 31 3

539 31 2

Satisfacţii

538 31 1Cu toate poznele lor, îi îngrijim cu dragoste pe copiii şi pe nepoţii noştri, pentru că visăm cu speranţă la viitorul lor. Toţi vi-l amintiţi pe Dan Spătaru, care avea o fată superbă, Dana. Dumnezeu, deşi l-a iubit sau poate tocmai pentru asta, L-a luat la El cu un an înainte de a se naşte nepoata sa, Măriuca (foto 1). Aceasta îi seamănă perfect şi are şi reale înclinaţii muzicale. Ca orice copil iubit şi alintat, a făcut la vremea sa multe năzbâtii. Luna trecută m-am întâlnit cu ea la Festivalul Românilor de la Nürenberg, unde a participat cu un mic recital de muzică uşoară. M-a impresionat cu atitudinea sa de profesionist. Şi-a purtat singură de grijă, a discutat singură cu sonorizatorul şi a avut grijă singură de costumele sale, deşi bunica a însoţit-o. Măriuca a avut succes şi a readus în inimile spectatorilor imaginea bunicului său, care era în Germania foarte apreciat.

Pozne de copii

537 31 1Copiii îţi aduc bucurii mari. Sunt drăgălaşi, pun întrebări ciudate, desigur, din curiozitate, fac trăsnăi nenumărate din inconştienţă, care-ţi stârnesc râsul sau de multe ori furia, dar îi vei ierta îndată în faţa privirilor lor inocente. Aveam aproape 5 ani şi stăteam la bunica mea, o ţărancă simplă, dar deosebit de inteligentă. Născuse şase fete şi doi băieţi, din care pe patru îi dăduse la şcoală. Pe cel mai mare, Pantelimon, l-a făcut profesor şi ce-mi amintesc este că avea dar artistic şi cânta minunat la vioară. Mai târziu l-au trimis ruşii în Siberia, şi n-am mai ştiut nimic de el. Trei fete au urmat şcoala normală la Orhei, au ajuns învăţătoare şi apoi profesoare de lucru manual, căci făceau cursuri intense de broderie şi croitorie. Cea mai mică dintre ele, Elisabeta, o frumuseţe de fată cu cozi blonde, a fost răpusă de tuberculoză la 20 de ani, pentru că era boala care făcea ravagii în Basarabia înainte de anii ’40. Eu am stat primii ani la bunica, pentru că ambii mei părinţi erau învăţători în două sate diferite. Era bine. Aveam o curte mare care, de la jumătate, începea să urce pe un deluţel cu vie, bob şi gard de coarne din care se făcea o dulceaţă trăsnet! La poalele deluţelului era un fel de carieră de lut galben, străjuită de doi peri uriaşi, din care cădeau din când în când pere galbene zemoase. Ce credeţi că făcea Steluţa noastră? Le băgam pe sub cămaşă în loc de sâni, două câte două, mă furişam la poartă, unde mă aşteptau prietenii, şi le hăpăiam împreună. Multe, multe pere şi-au găsit astfel sfârşitul, spre mirarea bunicii, care nu mi-a descoperit niciodată şmecheria. Satul Chiperceni în care locuiam noi era destul de bogat, dar stătea prost cu drumurile. Pentru că aveam o curte mare, Primăria a depozitat nişte butuci uriaşi pentru a face în viitor un pod. Nu ne prea dădeau voie să ne jucăm pe ei, dar pune-te cu copiii. Într-o dimineaţă m-am trezit cu un cucui cât o chiflă în creştet. Bunica m-a oblojit cât a putut, dar umflătura creştea mereu. După vreo zece zile am ajuns la Spitalul Militar. Război: nu tu analgezice, nu tu feşe, nu tu vată, nu tu mai nimic. M-au pus pe masa de operaţie şi mi-au curăţat fără milă buboiul. Se pare că mă muşcase un păianjen otrăvitor. Cum bandajele se sterilizau prin fierbere cu cenuşă, mi-au umplut capul de bube. M-au ţinut în spital trei luni, dar m-am ales cu alfabetul învăţat, aşa că am ajuns să citesc de la 5 ani. Până la 10 ani am umblat cu capul ras, acoperit cu o pălăriuţă albă. Lacrimile mele n-au impresionat-o pe mama, care spunea: n-am nevoie de copil cu bucle, vreau o fată cu păr! M-a ajutat Dumnezeu, că mi-a crescut o halaciugă de păr bogat, care acoperea cicatricea lungă de 10 cm şi destul de adâncă din creştet. Eram prin clasa a IV-a când am ajuns refugiate în comuna Slimnic, de lângă Sibiu, unde colegele mele săsoaice purtau toate mândre nişte cozi blonde bogate, terminate cu funde colorate. Eu strângeam din dinţi, gândindu-mă la capul meu chilug ca de... deja ne fugeau ochii după băieţii dintr-a V-a. Îmi pare rău că n-am nicio fotografie de atunci. De unde aparat foto? Mama avea grijă să-mi facă rochii frumoase, ba pliate, ba cu volănaşe, dar eu aveam fără rea intenţie talentul de a le sfâşia cu prima ocazie. Tare mai eram băieţoi. Săraca mama, niciodată n-ar fi crezut că o să arăt aşa.

Românii fac copii frumoşi

536 31 1De aproape o lună sunt înconjurată de o lume plină de veselie. Sute şi sute de copii se zbenguiesc în apa mării, ţipă la atingerea ei binefăcătoare. Este cea mai frumoasă muzică pentru cei din jurul lor, căci asta înseamnă fericire. Mă uit cu uimire la ei şi constat câtă frumuseţe mă înconjoară. Din ce în ce mai tineri, românii îşi doresc urmaşi şi privesc cu plăcere cum perechi de tineri frumoşi poartă în braţe şi pe lângă ei chiar şi trei copii. Am umblat în toată lumea, pe cele cinci continente. Sigur că am mai văzut copii frumoşi, care mai de care mai împopoțonați. Anul trecut am fost în Canada, departe, departe, tocmai la Calgary, unde sunt foarte mulţi români. Majoritatea sunt fericiţi. Acolo, un domn mi-a spus: „Aici avem de lucru, câştigăm bine, suntem respectaţi, dar mai ales suntem primiţi pentru că facem copii frumoşi”. În vara asta i-am dat dreptate. Am cunoscut mai îndeaproape familia Teodoreanu din Piteşti. Doi tineri dedicaţi total celor doi copii superbi, Roxana şi Radu. Roxana, păpuşă cuminte şi cochetă, desenează foarte frumos. Radu comentează totul cu drăgălăşenia caracteristică vârstei şi, deşi mai mic decât Roxi, bărbăţia îşi spune cuvântul şi conduce echipa cu personalitate. Zilnic, cei doi părinţi creează prilejul unor preocupări aparte, în care testează imaginaţia şi îndemânările celor doi. Apar apoi la iveală ori tablouri, ori obiecte modelate din lut, ori pietre pictate colorat. Apoi fac o mică expoziţie uimitoare, aplaudată de noi, spre satisfacţia elegantă a Roxanei şi exclamaţiile zgomotoase ale lui Radu. Mama a renunţat la profesie pentru a se dedica în totalitate celor doi copii, iar tatăl munceşte mai mult pentru a asigura familiei o viaţă frumoasă. Asta însă nu-l opreşte să-şi satisfacă patima sa pentru fotografie şi imortalizează zilnic viaţa familiei. Iată dovada!

536 31 2

Odihnă, numele tău este 2 Mai!

535 31 1Nu vă puteţi imagina ce frumos se vede de pe terasă dimineaţa plecarea spre mare a tinerilor familişti. Ce minunat arată un tată cu doi copii de mână şi cu un altul în spinare, grijuliu şi fericit. Emoţionant tablou! Am constatat că românii au început să facă tot mai mulţi copii, deci asta ne dă speranţă că au încredere în viitor, că vor putea să le asigure copiilor lor o viaţă mai bună. Plaja noastră de la 2 Mai este înţesată şi anul acesta de mii de familişti. S-a amenajat spaţiul de nisip cu umbrele, scaune şi pătuţuri, nu ne sunt violentate urechile de trâmbiţele megafoanelor şi vremea ţine cu noi. În această perioadă, când clima ne hărţuieşte, şi ba plouă mult, ba brăzdează cerul cu fulgere, la noi a plouat doar o zi cu stropi mărunţi, cât să ude gardul verde şi trandafirii din grădină. Satul arată minunat, cu centre de aprovizionare bogate, cu mici restaurante unde se serveşte peşte proaspăt, preparat în diverse feluri, iar ca siestă, o plimbare pe faleză cu privirea îndreptată spre tapetul albastru al mării. Din când în când trec vapoare mari, iahturi şi sunt mulţi amatori care învaţă să vâslească pe plăci. O adevărată staţiune, un loc de vacanţă minunat dacă vă place pacea, iar dacă vă arde de distracţie, la doi kilometri vă aşteaptă Vama Veche, raiul adulţilor, unde zdrăngănesc chitarele, se dansează şi se trăncăneşte până în zori. Ca să nu mai spun că, după ce treceţi graniţa, vă aşteaptă plajele bulgăreşti, cu restaurante bune şi o mare crescătorie de scoici cu preparate excelente. Pe mine, cel mai mult mă încântă pacea ce se aşterne spre seară, aşteptând răsăritul de lună. Cerul presărat cu stele este îmbogăţit cu luminiţele zburătoare ale lampioanelor chinezeşti, care se sting încet în depărtare. Stai pe un şezlong, priveşti întinderea albastră şi uiţi de toate relele. Odihnă, numele tău este 2 Mai!

535 31 3

535 31 2

Prietenii mei din Germania

534 31 1V-am povestit în numărul trecut despre Festivalul de la Nürenberg, dedicat special românilor. Cu acest prilej am cunoscut şi m-am împrietenit cu o mulţime dintre ei. Mai întâi, m-am legat sufleteşte definitiv de Doina Dolbea, inima comunităţii. Mulţi i se adresează pentru un sfat, pe mulţi i-a ajutat la nevoie într-o situaţie-limită, i-a cazat, i-a susţinut, i-a îndrumat. Eu mereu o asemăn cu o cloşcă ce-şi apără puii, căci rar există oameni capabili să se dedice semenilor săi. La primul meu spectacol a venit pur şi simplu şi mi s-a prezentat: „Eu sunt Dolbea şi vă ajut în orice situaţie”. Am devenit prietene în următoarele minute şi am rămas la fel de legate de 18 ani. Ar trebui să vă vorbesc şi despre familia Ludwig, Roswita şi Gunter, plecaţi din România de mulţi ani. Au deschis o cofetărie, căci asta era specialitatea lor, şi azi, la uşa magazinului, se adună nemţii într-o coadă ca pe vremuri la noi la carne. E adevărat că se trezesc la 2:00 dimineaţa şi robotesc până seara. Îl au alături pe Nik, cumnatul lor, care se pricepe la toate. Nu-i pot uita pe Magda şi pe Roli Gunnesch, marele handbalist, tovarăşii mei în incursiunile prin Flohmarkt (piaţă de vechituri), unde poţi descoperi zeci de minunății. După festival am avut o zi de odihnă şi ne-am dus la căsuţa de la ţară a Roswitei. O pajişte înconjurată de flori, câţiva pomi fructiferi, o căbănuţă cu toate ustensilele necesare unei petreceri în aer liber. Adăugaţi şi un grătar pe cărbuni, pe care sfârâie fleici, mititei şi cârnăciori. Ne-am delectat cu muzică românească şi cu glume de acasă, pentru că ei sunt saşi, dar inima lor bate pentru România. În Germania, românii sunt respectaţi şi duc o viaţă prosperă, ca dovadă numărul mare de copii. Dacă respecţi regulile pământului, n-ai niciun motiv să te temi de nimic. La balcoanele lor tronează antena care le aduce de acasă trei posturi de televiziune. Am fost fericită să constat toate acestea şi pentru faptul că nepoata mea Buru s-a căsătorit cu un băiat frumos, tenisman, Daniel Dolbea, iată deci că legătura de prietenie dintre mine şi Doina s-a concretizat în această căsătorie. Dumnezeu să-i ajute să fie fericiţi. Vă urez tuturor „vacanţă plăcută”, căci şi eu mă bucur de ea!

534 31 3

534 31 2

Emoţii mari la Nürenberg

533 31 1„Festivalul Românilor” din acest superb oraş, Nürenberg, are 11 ani de existenţă. Pot să apreciez că, de data aceasta, a fost cea mai grozavă ediţie, care a avut loc la sfârşitul lunii iunie. Prezenţa generală a fost de circa 10.000 de spectatori în cele două zile de manifestare, sâmbătă şi duminică, de la ora 12:00 la 22:00. Spectacolul a fost o avalanşă de ritmuri muzicale, cu cântece de dragoste şi cuplete haioase, glume sclipitoare din viaţa românilor, dansatori şi dansatoare cu cele mai spectaculoase costume de pe plaiurile României. Spectatorii, în număr atât de mare, după ce au ocupat locurile la mesele plasate, au stat în picioare ore întregi fără să crâcnească, furaţi de evoluţia artiştilor. Soarele fierbinte nu i-a oprit să aplaude furtunos. Este a treia oară când particip şi eu la acest festival. De data aceasta, locaţia a fost şi mai frumoasă, în faţa Muzeului de Istorie, în centrul oraşului. Nu vă pot spune ce emoţii m-au cuprins când am văzut mulţimea din faţa scenei, căci am realizat că printre ei se află şi mulţi nemţi. Ei bine, chiar dacă nu înţeleg vorbele, sunt cuceriţi de muzica românească şi dansează în draci. Alături de mine a mai evoluat şi Maria Butaciu, ale cărei cântece i-a făcut fericiţi. În general, trebuie să ştiţi că muzica noastră populară se bucură de un uriaş succes, deşi majoritatea spectatorilor sunt saşi. E cea mai bună dovadă că n-au uitat ţara în care s-au născut şi îi duc dorul. Spectacolul s-a mai bucurat de prezenţa Ansamblului „Mărţişorul” de la Cluj, cu fete frumoase, cu flăcăi pe cinste, cu muzică şi dans cât cuprinde. O prezenţă specială în spectacol a fost Măriuca, nepoata celui pe care l-am iubit cu toţii - Dan Spătaru. Inteligentă, talentată şi plină de farmec, Măriuca a fost aplaudată frenetic. Interesată de situaţia românilor din diaspora, am constatat cu bucurie că au succes, sunt apreciaţi, iar material se descurcă foarte bine, nu întâmplător anul acesta s-au oficiat la biserica românească 140 de botezuri. Nu pot încheia fără a vă spune că această superbă manifestare se datorează unei echipe inimoase, care poartă în suflet dragostea faţă de ţară. Cea care se face în principal „vinovată” este o femeie care face cât zece, doamna Doina Dolbeea, care-i inima grupului organizator. Dumnezeu să-i ajute!

533 31 3

533 31 2

Raiul este la 2 Mai

532 31 1Soţul meu Puişor era un om foarte cumpătat, măsurat la vorbă, îngăduitor cu oamenii, dar timiditatea îl izola uşor de lume. Avea doar două slăbiciuni: scrisul şi înotul. Era capabil să nu mănânce ore în şir, să stea la birou cu pipa alături, cu gândurile sale, condeiul şi foaia de hârtie. După aceea, neapărat trebuia să ajungă la un luciu de apă, unde înota ore întregi fără întrerupere. Îl întrebam adesea: nu oboseşti? Niciodată, răspundea; în apă eu mă odihnesc. Biata mama îl privea uneori de pe mal şi-mi spunea: ţie nu ţi-e teamă că nu se mai întoarce? Uite de aceea în 1989, când am trecut în altă epocă şi devenise posibil, ne-a venit ideea unui locşor de vacanţă la mare. Primul pe care l-am sunat a fost Jean. El, care era regele litoralului, avea toate datele să descopere aşa ceva. Dar Jean nu visa la case, îi ajungea micul său apartament. Era uşor de obţinut atunci, căci tocmai ţăranii primiseră pământul de sub case care în comunism era al statului. Grădinile de pe malul mării au un pământ necultivabil, şi atunci au vândut în petice cam de 500 m. Cum Dumnezeu le aranjează pe toate, într-o dimineaţă vine la mine Vladimir Găitan, care tocmai filmase cu Sergiu Nicolaescu la Vama Veche. Patima lui Puişor pentru apă era cunoscută şi el a venit să ne propună un asemenea lot. Cine avea dintre noi bani în ’90? În niciun caz artiştii. Eu tocmai încheiasem un turneu în America şi venisem acasă cu 2.000 de dolari. Azi sunt un fleac, în ’90 părea o avere, când salariul meu pe lună era 100 de dolari. L-am cumpărat fără să-l văd. N-am crezut că este chiar pe malul mării. După o săptămână am ajuns la 2 Mai la locul cu pricina după o ploaie măruntă şi rece. Toată faleza era ca un grajd: gunoaie, cutii de conserve, noroi, coceni de porumb striviţi de copitele oilor unui ţăran care le mai plimba pe acolo. Cum îl ştiam pe Puişor, care nu suporta mizeria, i-am şoptit speriată: o să facem curăţenie! El mi-a răspuns: de fapt e minunat, că aici e marea. Aşa a început aventura cea mare, şi în 12 luni aveam căsuţa noastră şi pentru Puiu bazinul de înot, golful de la 2 Mai. Sute de turişti îl priveau cu mirare traversând între cele două diguri şi rămâneau uimiţi. Pentru Puişor aici era Raiul: linişte, apă şi o curte inundată de flori. Din păcate, el a plecat mult mai devreme decât merita, dar Raiul a rămas să ni-l amintească nouă, cei care l-am iubit. Am pretenţia să spun că noi am determinat explozia de dezvoltare a satului 2 Mai. Acum el este liniştit, curat, fără urletul megafoanelor, doar glasurile copiilor bucuroşi se aud pe mal.

532 31 3

532 31 2

Amintiri cu Jean Constantin

531 31 1Au trecut cinci ani de când unul dintre cei mai minunaţi actori români ne-a părăsit. O modestie fără pic de prefăcătorie, un farmec căruia îi datora toată cariera, desigur alăturat unui talent autentic şi un caracter de nebănuit într-un mediu în care se presupune şi în fiecare dintre ele, rolul său, chiar dacă nu era principal, devenea în distribuţie pe primul plan, datorită personalităţii sale plină de haz şi de sensibilitate. L-am iubit şi i-am fost mereu aproape mai întâi pentru că era un bărbat sensibil şi manierat, care nu putea trăi fără prezenţa fermecătoare a doamnelor. În buzunarul său se găsea întotdeauna o atenţie pentru prietenele din jur şi nu-i tihnea nici farfuria dinainte dacă nu avea alături prezenţa unei femei frumoase. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu era un bărbat fluşturatic, amator de aventură, ci un om care iubea frumosul, generos, doritor de a face în jurul său o atmosferă caldă, şi de aceea era înconjurat mereu de prieteni. Deşi n-am jucat împreună decât rar, între noi s-a legat o prietenie trainică, bazată pe apreciere şi pe respect. Când începea stagiunea de vară şi mă duceam la mare (unde el era rege), mă întreba: de ce ai nevoie? Ce să-ţi aducă Jean? Răspundeam: o pulpă de berbec de la machedoni şi te aştept şi pe tine la masă. Pulpa era a doua zi la mine în bucătărie, dar el nu mai ajungea niciodată la masă, căci se împărţea între filmări, spectacole şi prieteni. S-a folosit cu graţie de statutul de ţigan, deşi el era de origine grec (mama Caliopi, sora - o doamnă profesoară blondă), dar a înţeles că această categorisire a sa nu este o injurie şi-i aduce un plus de simpatie, o apropiere mai mare de publicul spectator care-l adora. Jean Constantin, căci despre el este vorba, era cel mai bine plătit actor din România. Cu toate acestea, trăia într-un apartament de două camere într-un bloculeţ din Constanţa. Pentru că iubea marea, îşi făcuse un mic loc de agrement în port, un fel de garaj, cu un aragaz şi o masă de bere. Şi ca să-şi facă şi cheful de lux, şi-a cumpărat o barcă cu motor, pe care o conducea mândru în chip de comandant cu şapca pe-o ureche. De-ar putea povesti măsuţa de bere, aţi afla sute de întâmplări şi glume de la întâlnirile cu prietenii, căci mai avea aici întotdeauna o oală cu borş de peşte sau un somn la cuptor. Îmi lipseşte Jean din peisajul nostru artistic, îmi lipsesc hazul său lipsit de şmecheria regăţenească şi tandreţea sa. Când intra în scenă avea o ţinută elegantă şi în tot ce făcea, un respect faţă de public.

531 31 2

Plicul sau cum se repetă istoria

530 31 1Perioada când eu am jucat la Teatrul de Comedie a fost o şcoală perfectă şi o etapă de succes deosebit, interpretând roluri de genuri diferite în spectacole remarcabile. Am început cu „Brecht”, apoi m-am întâlnit cu „Volpone” de Ben Jonson, apoi Cehov, autori geniali, cu opere incontestabile. O piesă de teatru e cu atât mai valoroasă, cu cât ea aduce atmosfera unei etape istorice, cu valorile sau slăbiciunile ei -, învăţăminte folositoare generaţiilor ce urmează. În regia domnului Lucian Giurchescu, s-a hotărât punerea în scenă a piesei „Plicul” de Liviu Rebreanu. Ea relata o întâmplare specifică faptelor de corupţie neruşinate ale perioadei dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Într-un oraş de provincie, şeful gării este îndrăgostit de soţia primarului. Acesta însă deţine secretul unei mari afaceri cu un tren de cherestea (vezi defrişarea actuală a pădurilor), dorit de gaşca de la primăria târgului. Primarul îşi va sacrifica uşor soţia (şi cu acordul ei), în schimbul afacerii fructuoase. Deci, obţinerea de foloase materiale în schimbul unor favoruri sexuale. Era una dintre laturile oglindite cu inteligenţă şi cu haz în piesa lui Rebreanu. Afacerea era favorizată de încrengătura funcţionarilor superiori aliaţi în furt şi înşelăciune, desigur, în dauna statului. De ce mi-am amintit de acest spectacol? Este uimitor câtă asemănare există între faptele de atunci şi situaţia existentă la noi azi. Aceleaşi obiceiuri, doar că mai grave, în defavoarea ţării şi a neamului. Spectacolul „Plicul” s-a bucurat de un succes formidabil, mult mai mare decât la lansarea iniţială. Iată deci trei etape de istorie în care boala este aceeaşi şi timpul n-a schimbat nimic din parşivele obiceiuri ale neamului nostru, ba dimpotrivă, ele s-au agravat, şi lăcomia a devenit uriaşă. Până când oare va continua lipsa aceasta de dragoste, de respect faţă de poporul nostru şi până unde vor merge răbdarea şi umilinţa lui? Aceasta nu este demagogie, ci speranţa unui român iubitor de ţară.530 31 3

530 31 2

Din suflet, pentru copii

529 31 1Sunt legată sufleteşte de „Opera Comică pentru Copii” de 11 ani, instituţie unicat în Europa. Se fac peste tot spectacole dedicate educației şi bucuriei celor mici, fără să fie însă un teatru de sine stătător. Opera noastră comică oferă, la grade înalte de profesionalism, spectacol muzical, teatral, provenit din operele clasice. De-a lungul anilor, programele au devenit din ce în ce mai interesante. În perioada 29 mai - 1 iunie 2015 s-a organizat prima ediţie a Festivalului „Opera copiilor”, la care au participat 11.000 de copii. Festivalul a fost desfăşurat în aer liber, în Parcul Herăstrău, la Muzeul Naţional al Satului şi în Sala Mare a Operei Comice. În fiecare zi a fost o tematică: ziua prieteniei, a muzicii, a tradiţiilor şi a copilului. Personajele Operei Comice s-au împrietenit cu toţi copiii curioşi să le afle povestea: Peter Pann, Captain Hook, Regina nopţii, Şoricelul şi Cenuşăreasa etc. Pe acorduri clasice, la cutia muzicală din foişorul parcului au răsunat cu ecou şi veselie grupul vocal „Românaşul”, ansamblul coral „Appassionato” din Târgovişte şi Baletul Operei Comice. Pe malul celui mai mare lac bucureştean au cântat: Mircea Baniciu, Maria Gheorghiu, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă. Ultima zi de festival a adus în centrul atenţiei copiilor mişcarea şi muzica prin parada şcolilor de balet a cărei traseu a pornit de la Muzeul Satului, pe Bulevardul Kiseleff, până la Arcul de Triumf şi înapoi. La Sala Mare a Operei Comice, sâmbătă s-a jucat „Flautul fermecat”, iar „Coana Chiriţa” duminică. Prima ediţie a Festivalului „Opera copiilor” s-a adeverit o iniţiativă benefică. „Opera Comică îşi propune în continuare să ofere doar manifestări artistice de calitate, intrând astfel în topul instituţiilor de spectacol ale ţării”, a declarat Felicia Filip, managerul instituţiei. Aceasta se adevereşte prin faptul că următoarele producţii, „Fetiţa cu chibrituri” şi „Miunhausen”, se vor prezenta în cadrul Festivalului Naţional „George Enescu” din septembrie.529 31 3

529 31 2

camp oct 2

camp 300x2507