Ce legătură o exista între durerile în genunchi ale bunicii, care apăreau când se înnora cerul, şi degetele deformate de la mâini, urâţite de parcă le bătuse un vânt nebun, pe care le ascundea cu greu marea cântăreaţă Edith Piaf? Ei bine, încheieturile bunicii erau sensibile la schimbările vremii, iar medicina numeşte aceste dureri meteosensibile. Schilodirea articulaţiilor mici, urâţirea degetelor de la mâini, în cazul marei şansonetiste Piaf şi toate aceste deteriorări ale încheieturilor se încadrează în bolile de reumatism.
Şi în piesele renumite româneşti se vedeau personaje de prim-plan legate cu ditamai prosopul în jurul frunţii, cârpe ude, ca să domolească, pasămite, durerile de cap. Dar imaginile astea se întâlnesc şi în viaţa de zi cu zi, fiindcă acest simptom este atât de răspândit, încât cred că nimeni n-a scăpat de menghina care, uneori, strânge capul omului, iar românul se vaită că simte un fel de ceaţă în creieraş. În mod greşit, omul de pe zebră, adică cel de toate zilele, rosteşte acuzaţii la adresa migrenei. E parţial adevărat, fiindcă ea e cea mai frecventă durere de cap, dar nu este singura. Explică profesorul doctor Dorin Sarafoleanu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, preşedintele Societăţii Internaţionale ORL a ţărilor de limbă latină. Durerile de cap se pot clasifica în trei categorii: cefaleea, cele din zona mijlocie a feţei şi cele de natură cervicală, adică provenind de la coloană, din zona cefei. Din clasa cefaleelor, cea mai frecventă este migrena, care poate fi obişnuită sau cu aură. Cea simplă durează între patru şi 72 de ore, se instalează pe jumătate de cap şi este pulsatilă, urmărind pulsul. Este însoţită şi de greaţă, fotofobii şi fonofobii, adică bolnavul se fereşte de lumină şi de zgomot, însă nu are semne neurologice, pe reţeaua de nervi.
Uneori, când se scoală de la o masă prea bogată, omul simte că ceva este în neregulă. În burta mâncăciosului, disconfortul e la el acasă - apar balonarea, senzaţia de stomac prea umflat şi reîntoarcerea alimentelor pe contrasens, prin esofag, până în gură. Medicina numeşte aceasta reflux gastroesofagian. Pacienţii au arsuri în piept, se simt doldora de mâncare şi le vine totul înapoi cu gust de acid, de amar şi se porneşte tusea.
Şi acum există un puhoi de idei cu privire la natura sufletului, ce înseamnă el, unde este locuinţa lui... De altfel, a cules succes mare un film denumit chiar „21 de grame”, în care se vorbea că sufletul poate fi cântărit. Asta s-a şi întâmplat. A existat un experiment în care s-a cântărit un om chiar în pragul morţii şi, imediat după ce şi-a dat sufletul, a fost din nou cântărit. S-a constatat că scăzuse în greutate cu 21 de grame, cu alte cuvinte că i s-a înălţat sufletul la Ceruri şi el a pierdut această greutate. Filmul american era chiar incitant, fiindcă un bărbat bolnav de inimă a suferit un transplant de cord, montându-i-se în piept inima unui alt bărbat călcat de o maşină. Scurtând fascinanta poveste, bărbatul cu inima înlocuită a început să simtă brusc sentimente de dragoste faţă de nevasta decedatului căruia i se prelevase cordul.
Pare surprinzător, dar unele clasamente sinistre plasează bolile canceroase ale corzilor vocale şi ale vezicii urinare pe prima treaptă a podiumului în diabolismul cu care ne strică traiul. Aceste tumori, aflate în zone diferite ale organismului, dau chinuri mari, în măsură să prăbuşească grav calitatea vieţii. Există însă şi un petic de senin pe cerul neguros al destinului acestor bolnavi de cancere în gât şi la sistemul rinichilor. S-a demonstrat că intervenţia timpurie a medicilor poate schimba macazul acestui blestem, că operaţiile făcute din pripă salvează numeroase vieţi. Pentru aceasta însă, pacienţii nu trebuie să întârzie prezentarea la spital, astfel încât bolile canceroase amintite să fie atacate de chirurgi încă din momentul în care şi-au arătat colţii. Iată câteva argumente: un cancer al vezicii urinare, operat când încă n-a invadat pereţii organului, duce la supravieţuirea a 90% dintre pacienţi, şi asta după cinci ani de la intervenţie. Chiar dacă se află într-o fază mai avansată, în care ţesuturile au fost invadate, supravieţuirea după cinci ani de la operaţie se ridică totuşi la 60%-70%.
Cred că e niţică exagerare în văicăreala unor oameni care oftează apăsat: „Am gastrită, necaz mare! Ce-o să se întâmple cu mine?” Nu orice indispoziţie stomacală, nu orice crampă care vă obligă să vă apucaţi cu mâna de burtă şi să vă grăbiţi spre toaletă, nu orice balonare sau arsură în coşul pieptului înseamnă gastrită. Pe înţelesul omului de pe zebră, aceasta este o inflamaţie anormală a ţesuturilor din stomac, fără însă a se ajunge la leziuni ale mucoasei gastrice, adică fără rană în peretele stomacului.
Grija părinţilor pentru odrasla lor e cazul să se îndrepte spre lucrurile importante şi să fie abandonată îngrijorarea bazată pe bazaconii auzite în lift sau de la o cumătră de la Huşi. De exemplu, nu e normal ca adulţii să se dea de ceasul morţii dacă micuţul lor de 1-2 ani pare a avea platfus sau picioarele crăcănate. Nu aceste probleme trebuie să le dea insomnii, fiindcă îngrijorările amintite sunt aiureli - până la 3 ani, toţi copiii au piciorul plat şi toţi au membrele inferioare ca parantezele, după care se formează bolta labei piciorului, iar curbura gambelor se îndreaptă. Asta nu se traduce prin îndemnul spre indiferenţă, dar atenţia e cazul să se concentreze pe subiectele recomandate de medici. Astfel, părinţii e bine să-i supravegheze pe copii pentru a observa cum respiră, cum le este auzul sau câte amigdalite cu puroi fac pe an.