Irina Margareta Nistor

La taifas cu alegerea

Pentru „Dacă aș rămâne” există două posibilități: cartea sau filmul. Eu aș zice și una, și alta. Mai ales că este una dintre ecranizările izbutite, după un roman scris de o femeie, Gayle Forman, și scenarizat de o alta, Shauna Cross. Rezultatul ar fi unul simplu și chiar poate ușor siropos. O familie frumoasă, distrusă în urma unui accident de mașină, din care singura supraviețuitoare ar trebui să decidă dacă vrea să mai trăiască, dar pentru asta e nevoie să lupte în continuare. Totul e însoțit de multă muzică, de la rock la lucrări sofisticate de Beethoven sau Bach, pentru violoncel. Niște părinți extrem de permisivi și o fată aproape încuiată până în ziua în care îl întâlnește pe băiatul de care se va îndrăgosti. Visul ei e să ajungă să studieze la Juilliard, cea mai prestigioasă universitate de artă interpretativă din New York. După o serie de flashback-uri, în care e evident că nu-și amintește decât lucrurile bune din scurta sa existență, rămânem pe gânduri, imaginându-ne dacă nu cumva într-adevăr așa este între cele două lumi. Și poate și cu ceva speranțe… Ușor dezamăgitor este dialogul dintre cei doi puști, care pare a se rezuma la un vocabular extrem de limitat: fantastic, uluitor și… cool. Poate principala calitate a acestei pelicule este că încearcă să împace două universuri, unul foarte modern și un altul clasic, redeschizând pofta de concerte la început de stagiune și, pentru noi, invidia că au niște săli atât de spectaculoase. Și nu numai ca arhitectură! În rolul principal: Chloë Grace Moretz, fotomodel la începuturile sale, care a debutat la 7 ani, în 2004, într-un film de groază, și a fost remarcată de fanii supereroului „Kick-Ass” și îndrăgită în splendidul „Hugo”. Partener (pe ecran) Jamie Blackley, un britanic frumușel, actor de teatru, film și televiziune, care a fost fotbalistul din „London Boulevard”.

La taifas cu gardienii galaxiei

O surpriză extrem de plăcută avea să fie această peliculă din care ne-au fost prezentate, în avanpremieră, 20 de minute deloc convingătoare ori măcar ispititoare. În schimb, scenariul cap-coadă, unul plin de umor, pornește tot de la niște benzi desenate, începe în 1988, cu o răpire a unui puști de către extratereștri, și continuă după 26 de ani. Culmea e că se face o aluzie și la țestoasele ninja, deși cel de față e net din altă ligă. Cel mai haios e ratonul vorbitor, încrezut peste poate și însoțit de un fel de copac, cam jumulit, dar dispus să se sacrifice pentru prietenul său (vocea Vin Diesel), iar glasul personajului fistichiu, Rocket, e nimeni altul decât Bradley Cooper. În afară de înduioșătorul Peter, devenit un șmecheraș, avem și aproximativ o fată, Gamora (Zoe Saldana), cam verzulie, ce-i drept, dar eficientă (tot vopsită și în „Avatar”, doar că pe albastru, și de care nu scăpăm așa ușor, că urmează 2, 3 și 4!) Ușor de recunoscut este Glenn Close, care e iar lider, doar că se cheamă Nova Prime (Doamna Premier), cu o coafură cumplit de caraghioasă, voit ridicolă. Momentul cel mai sentimental este cel al casetei audio, cu melodiile ascultate în buclă de un orfan nostalgic. De remarcat că pe genericul final se precizează că niciun raton și niciun pom n-au avut de suferit în timpul filmărilor! Miza o reprezintă însă un glob destul de greu de descifrat la ce folosește, dar care pare că induce ideea că pelicula ar putea fi răsplătită măcar cu un Glob de Aur, pentru că te binedispune și te încântă în egală măsură. Și încă ceva: Benicio Del Toro e și el în echipă. În 2017 se întrevede partea a doua, cât să ne tragem sufletul și să aibă răgaz creatorii să nu ne dezamăgească!

La taifas cu dansul dragostei

Deși ar fi putut să fie o poveste cât se poate de banală, ajuns deja la episodul 6, din această serie de lungmetraj, ceea ce vedem pe ecran în 3D ne contrazice predicția pesimistă. Totul începe dezamăgitor la Los Angeles, cu un casting ratat (racord cu ingeniosul, afișat pe străzile Bucureștiului, pentru „Fantoma de la Operă”). La americani se induce ideea că este aranjat dinainte. Trupa se împrăștie și când se ivește o nouă ocazie, la Las Vegas, pe un contract de trei ani, reîncepe bătălia. Marele atu al scenariului sunt două personaje masculine interpretate de Ryan Guzman, fost manechin, și de armeanul, după numele său adevărat: Adam Manucharian, pe care și l-a schimbat însă într-unul aparent mai simplu: Adam G. Sevani. La fete iese în evidență clar Briana Evigan, care are și un zâmbet parșiv cuceritor pe lângă harul evident de dansatoare foarte modernă. Întâlnirea cu televiziunea și în special cu o vedetă sexy și ridicolă în același timp, Izabella Miko (născută în Polonia și care aduce mult cu Marina Voica în tinerețe), ar trebui să pună pe multe vedetuțe pe gânduri. Regizoarea a tratat cu finețe toată istoria și a strecurat ușurel între replici cât se poate lua pe o reclamă la Hollywood: 50.000 de dolari. Dar și cât de complicat e să-ți creezi un nume și un renume. În plus, o să vă intrige faptul că există un personaj pe care îl cheamă Vladd, cu doi de „d”. Avem și o pereche de bunici, într-un mariaj perfect, Ana și Boris, iar pentru cei în pană de idei, să știți că un videoclip poate fi făcut și într-un laborator. Și dacă tot nu a ieșit nici anul acesta vaccinul antigripal, măcar i-am dat o șansă Institutului Cantacuzino. Că în ring îl lăsăm doar pe Florin Șerban cu noua sa premieră: „Box”.

La taifas cu Sin City

Vreți să intrați cu totul într-un film? Adică pe ecran? Asta e senzația când intri în Orașul Păcatelor, unde, când se încurcă treaba, se trece pe animație, ca să nu ne îngrozească ororile. Mașinile splendide, când alb-negru, când roșii, firește decapotabile de preferință. Planul doi pare făcut dintr-un carton spectaculos, plouă cu cioburi, se frecventează cluburile și cimitirele, se mai joacă din când în când câte o partidă de poker și mai ales apare o femeie extrem de periculoasă, Eva Green, cu buze sângerii, ochi verzi și mantie albastră (să nu uităm că a fost o James Bond Girl, dar și un personaj controversat în „Visătorii” lui Bertolucci). Nu lipsesc incendiul, furtuna în momentele sumbre, gen „Rebecca”, și nici polițiștii care sunt ușor de păcălit. Poate părea o adunătură de locuri comune, dar, per total, rezultatul vizual cucerește. Josh Brolin e personajul parțial pozitiv, care se mai ajută uneori de un Mickey Rourke, colosal, la propriu, și de nerecunoscut. Plonjările în piscină sau de la etaj și dansurile languroase sunt la ordinea zilei. Dar Frank Miller și Robert Rodriguez știu să le combine, cu un talent incontestabil. Cu siguranță că multă vreme visele sau poate uneori coșmarurile ni se vor strecura în niște decoruri similare. Bruce Willis e o fantomă trecătoare, dar convingătoare, iar cel mai rău dintre cei răi este un senator, Roark, interpretat de texanul Powers Boothe (cel care a fost, în serialul „24”, vicepreședinte chiar). Să nu uităm însă că unul dintre realizatori, respectiv Rodriguez, a avut un mentor strălucit, pe Tarantino, și că a început să fie remarcat după „A fost odată în Mexic” și „Desperado”.

La taifas cu gastronomia franco-indiană

În plină vacanță a sosit numai bine acest film, care se petrece în sudul Franței, unde ajungem mai ușor din fotoliul de cinematograf. Aici dăm peste Helen Mirren, devenită Madame Mallory, care are un foarte rafinat restaurant și visează la o a doua stea Michelin (pentru că a treia e doar pentru zei!), care să-i certifice ingeniozitatea și savoarea. Vizavi descinde o familie de indieni trecuți mai întâi prin Marea Britanie (unde legumele n-au suflet), fiind catapultați de o pană de… rablă într-un sătuc, căruia în cartea portughezului stabilit în SUA, Richard C. Morais, îi zice Lumière, iar în ecranizare devine Saint-Antonin. Cei veniți de la Mumbay sunt hotărâți, mai cu seamă tatăl (interpretat de Om Puri, pe care îl știm încă din „Gandhi”, din 1982), să-i corupă la mirodenii exotice pe clienții occidentali.

La taifas cu Hercules

Întotdeauna Legendele Olimpului fac plăcere, mai ales dacă sunt tratate într-o oarecare cheie comică și au grijă să fie și instructive. Afișele cu bărbatul musculos (la concurență cu Schwarzenegger de altădată, căruia îi ia locul acum Dwayne Johnson, cu mult păr în cap pentru acest rol) au împânzit orașul și au umplut sălile de cinema. Sigur că, fără să vrem, ne ducem cu gândul tot la benzile desenate din copilărie, la Pif și Hercule, în care eroul era un motan alb-negru și cu leucoplast în cruce. Dar întorcându-ne la cea mai recentă ecranizare, Ian McShane e cel care atrage atenția, fiind un fel de povestitor înțelept, clarvăzător, care știe mai tot în avans, teoretic și când o să moară. O figură emblematică la rândul său. John Hurt, în schimb, este regele trădător și nemilos, a cărui fiică, întruchipată de fermecătoarea suedeză Rebecca Ferguson (trece de la televiziune la marele ecran). O surpriză cu adevărat incitantă este Joseph Fiennes, mai dement ca niciodată parcă, iar scenele de luptă cu mulțimi de războinici câtă frunză, câtă iarbă amintesc amețitor de cele din peliculele cult ale lui Sergiu Nicolaescu. Cele 12 munci sunt trecute în revistă, pe repede înainte, atât cât să stârnească interesul. Leul pare să fie cel mai interesant, sunt strecurați și ceva monstrulici și se acreditează ideea că Hercule n-ar fi chiar fiul lui Zeus. Dar cine poate ști precis?! Tracii sunt omniprezenți (fără daci, de data asta), iar muzica face toți banii, alături de costumele extrem de ingenioase și aduse oarecum pe gustul zilei, tatuajele fiind probabil o constantă, dincolo de secole, ca de altfel și armele, de la săbii, la arcuri cu săgeți.

La taifas cu maimuţele

Când, în 1968, apărea pelicula „Planeta maimuțelor”, Zira și Cornelius deveneau personaje de sine stătătoare, întipărite în memorie pentru zeci de ani. Povestea, într-un fel, înspăimânta mai mult decât cea din 2014, și mulți chiar interpretau, șușotit, că primatele ar fi fost comuniștii mai din topor, care puseseră mâna pe mare parte din planetă.

La taifas cu Lucy

Cel mai comod ar fi să spunem că e o „Nikita” a mileniului III, o femeie cu mușchi, dar și cu mult creier, care chiar poate ajunge la 100% utilizare. Luc Besson a ales-o pe carismatica - pentru unii - Scarlett Johansson în rolul eroinei de mâine, aproape perfecte, datorită unui drog interzis și albăstrui. Faptul că la un moment dat poate controla spațiul și timpul o face fascinantă, ba chiar de invidiat, având și o relație ideală cu chintesența omului de știință, întruchipat perfect de cel care a fost cândva și Dumnezeu: Morgan Freeman. Cea mai tulburătoare replică ce poate părea banală, dar te pune pe gânduri e că: „De fapt, nu murim niciodată cu adevărat. În plus, tot ce știm încercăm să transmitem mai departe în generațiile următoare, personale sau de împrumut”. Pelicula debutează cu o scenă de un umor nebun, dar care, firește, sfârșește dramatic. Montajul paralel cu viața în junglă ne amintește de pasiunea realizatorului pentru documentarul impecabil. Imaginile de arhivă alb-negru sunt ademenitoare și merită o a doua vizionare pentru a le fixa mai bine. Ideea memorării instantanee a peste 6.000 de pagini va ispiti orice student în ajun de examene, dar, atenție, există un revers al medaliei. Nu lipsesc momentele violente, ceva lupte marțiale, câțiva asiatici feroce și îndemnul de a ne dori mai puțin să avem și mai mult să cunoaștem. Referirile la „2001, Odiseea spațială” a lui Kubrick și „Solaris-ul” rusesc al lui Tarkovski sunt evidente. Autorul francez, de inspirație americană, a avut grijă să păstreze taina absolută în privința scenariului. Acum însă, mergând la cinema, îl putem descoperi și o să-l definiți ca incitant.

La taifas cu ucigaşul în serie

Dacă în engleză titlul sună cam la fel ca în română, „În ordinea dispariției”, în original e mult mai adecvat, chiar dacă ușor lipsit de respect: „Meșteșugarii prostiei”. E un film dur, se petrece într-o Norvegie înzăpezită, în care Nils (Stellan Skarsgard) e șofer pe o mașină de curățat drumurile și tocmai a fost ales cetățean de onoare, numai că, din nenorocire, fiul său moare în urma unei supradoze. Decis să facă o anchetă pe cont propriu, descoperim o lume interlopă nordică, prin urmare, ceva mai civilizată, să-i zicem. Tatăl, disperat, începe să-și facă singur dreptate. Caracatița locală este în egală măsură scandinavă și balcanică. Sârbul de serviciu este Bruno Ganz, pe care îl știm din rolul lui Hitler, de acum un deceniu, alături, pe atunci, de a noastră Alexandra Maria Lara. Regizorul, Hans Petter Moland, se cunoaște că a studiat la Boston, reușind să obțină un strălucit amestec europeano-americănesc. Multă vreme a făcut doar reclame, iar, la un moment dat, s-a îndreptat spre documentare, ceea ce se simte din impecabila structurare a peliculei. Umor negru și sinistru în același timp, plus un personaj negativ, care arată foarte bine, e chiar frumos, vegetarian (adică măcar nu e canibal dacă ne amintim de o altă premieră recentă), doar că, din când în când, te cutremuri cât de neîndurător poate fi. El are și un băiețel, pe care îl împarte cu o nevastă de care s-a despărțit, puștiul fiind pe cale de a deveni o victimă colaterală. Protagonistul are, în realitate, mai mulți copii, printre care Alexander (Skarsgard), care e tot actor și a turnat și în România.

La taifas cu o salsa

Chiar dacă titlul poate părea ambiguu, e vorba de dans și nu despre vreun sos! O ocazie de a afla cât mai multe despre un ritm sud-american, îndrăcit, folosit ca soluție de ieșit în oraș de Sfântul Valentin, peste Ocean. La noi s-a mutat ceva mai la vară și pare brusc o peliculă de vacanță. Personajul principal este un plinuț, care-și începuse adolescența foarte vioi, până când e prins de niște derbedei, bătut bine și pus să-și mănânce paietele din costum. Soarta sa pare a fi urmărită de ghinioane și mai ales de tot felul de indivizi, care nu contenesc cu ironiile. Are un coleg de serviciu pe care îți vine să-l omori la fiecare replică și care, în plus, se crede mare fante, convins că o va cuceri pe noua șefă, pasionată de mișcare pe muzică, în timpul liber. Singura persoană care pare a fi de partea năpăstuitului nostru este sora sa, destul de înțelegătoare și care vrea să-i ridice moralul. În schimb, fostul profesor (Ian McShane), cu o față cam obosită de băutură și de ultracănit, cu un păr lung, slinos și vopsit, nu-l iartă că și-a bătut joc de cariera de dansator. Mai apare un fel de prieten trecător, ușor gay, pe care îl cheamă Bejan și aflăm că asta înseamnă erou în persană. Finalul e un concurs mai ceva ca emisiunile de mare audiență de la tv și cu un deznodământ mai puțin banal decât ne-am fi putut aștepta. Câte ceva despre actori: Nick Frost e un britanic de 42 de ani, care face inclusiv voci pentru animații, vezi „Epoca de Gheață”; Chris O’Dowd (un fel de Philippe Noiret în mizerie) e irlandez și a jucat mai mult pentru televiziune; Rashida Jones e o americancă, inclusiv autoare de benzi desenate și care a studiat la Harvard; fiica lui Peggy Lipton (o știm din „Twin Peaks” și din serialul „Secrete”) și a muzicianului Quincy Jones. Pe scurt, merită să mergeți să vedeți, o combinație care nu putea da greș!

La taifas cu transformerii

Aproape 165 de minute de efecte speciale, sub atenta supraveghere a regizorului Michael Bay, specialist în sfârșitul lumii de obicei, de genul „Armagedon” din 1998, cu o nostalgie clară pentru sălile de cinematograf de altădată (un altfel de sfârșit al lumii, cea a cinefililor pasionați)! După cum bine se știe, totul a pornit de la niște jucărioare fascinante, ce-i drept, care se transformă din roboți în mașinuțe și viceversa. Această a patra parte se pare că nu e și ultima, lăsând loc pentru cel puțin încă o serie, în care, probabil, iar se va schimba distribuția. Acum se apelează la Mark Wahlberg, care e, pe lângă un inventator pasionat, și un tată exagerat, care află cu stupoare că adolescenta sa fiică orfană are deja un iubit! În distribuție a fost cooptat și Kelsey Grammer, vedetă mai ales de seriale, cu precădere știut la noi din „Frasier”, și carismaticul Stanley Tucci, care se pune bine cu… chineziții, mai ales cu o chinezoaică grațioasă. Inventivul mecanic auto (specialist în sudură) se izbește de niște autorități încăpățânate și se împrietenește cu fierăraia, care e una vorbitoare și… „îmbrăcată” într-un fel de mantie strălucitoare, ca orice supererou (mai mult sau mai puțin pozitiv) care se respectă. Ca aproape de fiecare dată există și o miză, un fel de substanță magică bună la toate. Orașele distruse arată cam ca plajele bulgărești după potopul recent, și totul este redat cât mai impresionant pe IMAX. Nu lipsesc nici șantajul între serviciile secrete și părintele iubitor, mult laser, o călătorie în jurul lumii printre națiunile cel mai puternice, cu ceva mutanți metalici în joc. Exterminator!