Tentant subiect despre viața până la un punct a unui mare savant, țintuit într-un scaun rulant din pricina unei boli necruțătoare! Un puști de geniu dispus și capabil să descopere teorii spectaculoase despre spațiu și timp, doctorand lăudat și neobosit cercetător, este investigat, în egală măsură, și pentru detaliile picante ale unei vieți amoroase, pline de neprevăzut în situația dată. Cosmologul cucerește o tânără studentă la Litere, care îi va face trei copii și îi va fi alături la bine și la rău, chiar dacă doctorii nu-i dădeau decât doi ani de viață (și, în realitate, a depășit deja 50 ca supraviețuitor). Felicity Jones este nevasta răbdătoare, cel mai bun prieten Brian (Harry Lloyd) este Virgil din „Closer to the Moon”, în realitate stră-strănepotul lui Charles Dickens și chiar a absolvit Oxfordul, iar profesorul de matematică e Iorgu (Christian McKay), tot din pelicula lui Nae Caranfil. În 2004, BBC se oprise la același subiect și îi oferise rolul ultracelebrului acum Benedict Cumberbatch. El a ajuns în competiție directă anul acesta, cu prietenul său de o viață Eddie, pentru strălucita interpretare a unui alt savant: Alan Turing din „Jocul codurilor”. Discursul lui Redmayne, de la Oscaruri (când semăna, în realitate și normalitate, cu îndrăgitul prinț William al Marii Britanii) a uimit prin entuziasmul neașteptat pentru legendara răceală englezească. Interpretarea sa a primit felicitări inclusiv din partea celui pe care l-a recreat cu atâta migală și dăruire. Urmașul lui Einstein a fost descoperit cu această ocazie pe întreaga planetă de cei aproape un miliard de telespectatori ai ceremoniei, în direct, transmisă în peste o sută de țări.
Read more: La taifas cu Stephen Hawking, alias Eddie RedmayneRegizorul și scenaristul Alejandro González Iñàrritu, după ce ne-a zăpăcit cu „21 de grame” (2003), „Babel” (2006) și „Biutiful” (2010), a venit cu o poveste abracadabrantă și pasională, totodată, atipică față de ce a creat până acum, plină de umor negru și absurd, despre un tip care ține neapărat să revină în forță, după ce toată lumea continuă să-l identifice cu un supererou de benzi desenate ajuns pe marile ecrane. Visul său e să treacă la ceva mult mai rafinat, la o piesă pe Broadway, numai că nu-i va fi deloc ușor, având în vedere tulburările sale psihice evidente, cât și pe cei care-l înconjoară. Edward Norton, actorul care vrea să-i fure vedeta, Emma Stone, fiica neîndurător de lucidă la adresa destinului tatălui său, precum și o mulțime de alte personaje cu probleme sunt cei care populează o lume halucinantă. Faptul că totul e filmat aparent dintr-o singură dublă îi dă un ritm special susținut și de o ilustrație muzicală care obsedează prin partea de percuție. În cazul scenariului de față, vocea rațiunii naște monștri și împinge la sinucidere și la răzbunări permanente pe obiectele din jur. Efectele speciale sunt total surprinzătoare în această peliculă, care se vrea hiperintelectuală. Hollywoodul e ironizat și se induce ideea că depresia dă „aripi” cu care însă îți poți rupe gâtul. Scena în care pășește apăsat în izmene în centrul New York-ului cu siguranță că va rămâne una cultă. Genericul în sine e foarte mișcat, iar numele apar ca pe panoul de control oftalmologic. Vânătorii de autografe sunt identici oriunde s-ar afla. Mai presus de frontiere.
Read more: La taifas cu birdmanMarea nedreptățită de la nominalizările de la Oscaruri este Amy Adams, care o întruchipează ideal pe pictorița Margaret Keane (personaj real, încă în viață la cei88 de ani ai săi și pe care o puteți descoperi în mai multe fotografii, pe genericul final), care, în anii ’50, pictează portrete stranii, care încep să se vândă foarte bine și, pentru că încă nu erau suficient de vandabile dacă s-ar fi știut că sunt opera unei femei, soțul său își însușește întreaga glorie. Interpretat de Christoph Waltz (care nu e la fel de reușit ca în filmele lui Tarantino, ce l-au lansat pe întregul mapamond: „Inglorious Bastards” sau „Django”), n-are același șarm ca escrocul real, dar scenariul supervizat de Tim Burton te ține cu sufletul la gură. Straniul regizor are grijă să se înconjoare de un casting cu ochii mari și cu ceva subterfugii de efecte speciale și machiaj, chiar creează o atmosferă tulburătoare, la limită de coșmar. Costumele și coafurile sunt foarte atent gândite, ca să nu fie inadvertențe pentru perioada respectivă. Referirile la Kandinsky și Modigliani fac poftă cinefilului să hoinărească prin muzee. Scena cea mai reușită e cea de la tribunal, când cei doi foști soți trebuie să demonstreze care e adevăratul autor al picturilor și mai ales al afișelor, care sunt atât de căutate și uneori donate, ca să-și facă reclamă! Momentul în care Waltz se depășește pe sine, aducând aminte de un gag relativ similar din „Jandarmul din Saint-Tropez” în care Funès, ca să tragă de timp, își așază într-o ordine desăvârșită creioanele, după ce le ascute minuțios, în cazul dat, totul mutându-se pe pensule. De neuitat, Terence Stamp, care dă viață unui critic de artă de la „New York Times”, unde, dacă apare o cronică proastă, ești deja terminat!
Read more: La taifas cu Big EyesClint Eastwood (care a compus și o parte din muzica acestei drame sfâșietoare, ceea ce face de la „Mystic River” încoace) a decis să se ocupe regizoral de o poveste reală (așa cum sunt cele mai la modă în ultima vreme, luându-i locul lui Steven Spielberg, pentru care bugetul a părut insuficient), dând marea lovitură, fiind considerată cea mai de succes peliculă a regizorului, producătorului și cândva și actorului Eastwood. Americanii s-au regăsit în acest destin de Guinness Book, despre un țintaș de elită, care se spune că a lichidat un personaj extrem de periculos de la aproape 2.000 de metri, pe lista reușitelor sale aflându-se oficial 160 de nume și, neoficial, 255. Chris Kyle, care a apucat să scrie și o carte despre experiența sa militară înainte de a muri absolut stupid, după o carieră strălucită, este interpretat, cu o mare implicare și afecțiune, de Bradley Cooper. Chiar dacă din punct de vedere strict tehnic, de mânuire a armelor, specialiștii și cunoscătorii declară că nu totul e perfect, componenta psihologică e fără cusur. Cel care pare atât de stăpân pe reacțiile sale, odată întors acasă, se readaptează greu și reacționează uneori straniu pentru cei din jur. În rolul soției iubitoare și răbdătoare, alegerea Siennei Miller este cât se poate de potrivită și de surprinzătoare. Filmările momentelor de maximă încordare militară sunt turnate în Maroc, unde se regăsește și o Dacia, victimă colaterală a confruntărilor dintre teroriști și luptătorii de elită din Navy SEAL. La Sundance, unde am vizionat filmul într-o sală de cinema, pelicula fiinnd precedată de o reclamă la niște cursuri de tir sofisticate. Pe alocuri, scenariul seamănă cu oscarizatul „The Hurt Locker”/„Misiuni periculoase” al regizoarei Kathryn Bigelow, dar îl întrece.
Read more: La taifas cu un lunetist americanDeși la modă sunt alde „Birdman” („Omul pasăre”), care a luat Globul de Aur şi Oscarul, într-un straniu scenariu semnat de originalul mexican Iñarittu, sau „În căutarea lui Superman” (o înduioșătoare poveste despre doi frați irakieni care vor să ajungă în patria eroului de benzi desenate), pelicula „Cei 6 supereroi”, de asemenea câştigător de Oscar, are ca protagoniști niște inventatori - o parte minori (ca vârstă), niște supradotați (căci dă bine să fii cât mai cultivat, și asta se vede și din succesul seriei „O noapte la muzeu”). Inițial sunt doi frați, unul care creează un fel de robot asistent medical ideal, și un altul care nici măcar nu vrea să urmeze niște studii serioase. Tentat însă de ideea competiției și foarte inventiv, mezinul e deja curtat de mai multe școli pentru micile genii. Cu siguranță că lui Disney i-ar fi făcut plăcere, că există o continuitate a stilului său, ajuns acum să fie exemplificat prin high-tech, la care puștii par să se priceapă foarte bine, iar când această fantezie poate fi urmărită și pe IMAX, nu doar în 3D, senzația este și mai intensă. Cei șase care fac echipă la un moment dat se luptă cu un dușman periculos, a cărui mască aduce cu cea din „Fantoma de la Operă” (racord cu premiera de la Opereta bucureșteană). Orașul în care se petrece întreaga istorie este unul imaginar, San Fransokyo, un cocteil de San Francisco și Tokyo, în care răzbunarea pare a fi motorul conflictelor. Nu trebuie ratată scena de după ultimele generice, pentru că nu numai că e surprinzătoare, dar are și mult umor. Varianta în română nu sună rău deloc.
Read more: La taifas cu cei 6 supereroiUn film cu și despre gentlemeni, în care aflăm, între altele, că un costum bine croit este echivalentul armurii unui cavaler. Povestea se vrea un fel de parodie fină, britanică, după James Bond și, în general, la adresa filmelor cu spioni, în care, acum, până și caftelile sunt elegante, iar umbrela nu mai e doar un accesoriu util când plouă, ci și o armă imbatabilă. Asta amintește puțin și de „Răzbunătorii”, mai ales de serial, de un Mr. Steed impecabil, mereu ca scos din cutie și extrem de eficient. Noul recrut de care se ocupă Colin Firth se străduiește să moștenească numele de cod Lancelot (pe care cinefilii abia l-au reîntâlnit și în „O noapte la muzeu”, pornit tot de la niște benzi desenate). Efectele speciale sunt cu adevărat ingenioase și nemaivăzute. Regizorul Matthew Vaughn este fiul unui actor cult, Robert Vaughn (octogenarul care, de curând, la Londra, apărea într-unul dintre cei „12 oameni furioși” și care a jucat în tinerețe în legendarul „Cei șapte magnifici”). Interesant e de văzut prin câte încercări trebuie să treacă tânăra speranță în ale serviciilor secrete (Taron Egerton), mai ceva decât cei care urmăresc posturi importante în multinaționale! Personajul negativ, miliardarul sâsâit și ultraantipatic este Samuel L. Jackson și, firește, iarăși lumea este în mare primejdie. Pentru o clipă îl vedem într-o filmare, exclusiv a cefei pe o dublură, foarte convingătoare, a lui Obama. Mark Strong (minunatul protagonist al lui Nae Caranfil din „Closer to the Moon”) este Merlin, nu vrăjitorul, ci un profesor atipic. Uluitoare este o primă întâlnire într-o ședință, aparent banală, în care unii dintre participanți pot fi văzuti doar cu ochelarii 3D, care permit o materializare a hologramelor… Pe scurt, o peliculă care nu trebuie ratată cu niciun chip.
Read more: La taifas cu KingsmanDupă două documentare, dintre care unul scurt și încă o încercare pregătitoare, actorul Russell Crowe devine și regizor, în toată puterea cuvântului, alegându-și ca subiect o poveste care să aibă o strânsă legătură cu Noua Zeelandă a sa, din timpul Primului Război Mondial, totul pornind de la celebra bătălie de la Gallipoli, în care dispar trei dintre fiii unei familii până atunci fericită. Subiectul istoric mai fusese tratat și în 1981, de Peter Weir, avându-l ca protagonist pe Mel Gibson. De data aceasta însă, confruntarea din Imperiul Otoman, din august 1915, este redată cât se poate de crud și de realist. Câțiva ani mai târziu, în 1919, tatăl, interpretat de Russell Crowe (care seamănă tot mai tare cu Richard Burton), pleacă să găsească măcar mormintele copiilor săi pe îndepărtatul continent australian, el fiind expert în a găsi zăcămintele de apă, ceea ce pare un har neprețuit atunci când se întâmplă când patru ani la rând să nu plouă. Atmosfera de pe vechiul front are ceva din „Pădurea Spânzuraților” a lui Liviu Ciulei. Călătoria în Turcia îi oferă personajului principal o întâlnire cu o localnică superbă (rol încredințat unei ucrainence, fostă James Bond girl, Olga Kurylenko) și mai ales cu un puști formidabil: Dylan Georgiades, un mic escroc sentimental, care pare a se descurca excelent în viață. Maiorul turc este Yilmaz Erdogan (un kurd, de fapt, în realitate), care a jucat și în filmul lui Nuri Bilge Ceylan: „A fost odată în Anatolia”. Nostalgică este și scena lecturii din „1001 de nopți”, care capătă o încărcătură poetică parcă neașteptată, într-un scenariu atât de încrâncenat.
Read more: La taifas cu perseverenţaAvând în vedere succesul anterior al poveștilor parțial adevărate, producătorul Luc Besson a continuat să-i încredințeze lui Liam Neeson (înduioșătorul Blackie, din serialul „Emma Hart”, de acum peste un sfert de veac) rolul tatălui, care, de data asta, trebuie să-și demonstreze nevinovăția atunci când își găsește nevasta ucisă în propriul apartament, chiar în fostul pat conjugal. Ea e interpretată de una dintre foarte reușitele James Bond girl, Famke Janssen. Foarte eficientul polițist, deloc luat peste picior, este interpretat, cu multă subtilitate, de Forest Whitaker (cel mai asiduu cinefil de la Festivalul de la Cannes, prezent la proiecțiile de la ora 8:30). Aparentele capcane sunt dejucate la timp. Din toată această ecuație cu iz de thriller, regizată de același Olivier Megaton, care s-a ocupat și de „Taken 2”, firește că nu putea lipsi mafia rusească, chiar dacă lucrurile sunt ceva mai complicate decât par. Ca și în realitatea recentă, de la Paris, telefoanele mobile au un rol crucial. Din fericire, există și replici pline de umor, ca să mai destindă puțin atmosfera extrem de tensionată. Relația tată-fiică (blonda, aparent deloc neajutorată este Maggie Grace, care apare și pe genericul din „Saga: Amurg”) este din nou în prim-plan. Un personaj în sine devine o clădire, cu liftul ei privat și un răufăcător înspăimântător, filmat în izmene, ca să îi mai ia din prezența zdrobitor monstruoasă. Și, firește, înconjurat de niște fete frumoase, cu băuturica de rigoare. Pe lângă o față mâncată de vărsat, că dă un aer mai masculin, probabil, e și tatuat aproape din cap până în picioare, inclusiv cu texte scrise. Mintea criminală e destul de ușor de dibuit, dar greu de lichidat.
Read more: La taifas cu Taken 3Povestea orfanei nefericite, care trece prin tot felul de întâmplări, care se termină, previzibil, cu bine, ajunge din spectacol de pe Broadway film pe marile ecrane, cu premiera chiar de Crăciun și cu ciocolatia Quvenzhané Wallis în rolul principal. Subiectul a mai fost tratat și în 1982, de marele John Huston, totul pornind de la o bandă desenată, din 1924. El a fost nominalizat acum 30 de ani la Oscaruri, iar fetița, Aileen Quinn, câștiga în egală măsură premiul pentru cea mai tânără interpretă, cât și o Zmeurică de Aur (fructul de pădure fiindu-i acum hărăzit lui Cameron Diaz, se pare). În 1995, se face o continuare pentru televiziune. Varianta cea mai recentă are familia Smith, Will și Jada, printre producători, și pe Jamie Foxx, în rolul candidatului la primărie, dispus să asculte orice sfat ca să mai câștige ceva voturi. Cameron Diaz, deși se străduiește să fie un fel de Cruela, care ia copii cât să profite de ajutorul social (s-a mai văzut și pe la noi!), nu e suficient de convingătoare, iar copila e ușor agasantă, pierzându-și farmecul din „Beasts of the Southern Wild”/„Tărâmul visurilor”. Ideea copiilor analfabeți nu-i rea, în măsura în care se mai poate schimba ceva, deși pare oarecum bizară acum când, în câteva state americane, s-a decis deja că nu mai e nevoie să înveți să scrii literele, este suficient să le tastezi pe tabletă. Zborul cu elicopterul deasupra orașului o să trezească multe invidii, ca de altfel și apartamentul hiperluxos al producătorului de telefoane mobile, în care totul este nu numai automatizat, dar și foarte spectaculos, ascultând de vocea fiecăruia și recreând o atmosferă… cinematografică. Și încă ceva: Rose Byrne, asistenta eficientă și frumușică, nu e fiica irlandezului Gabriel, Cristofor Columb de altădată sau psihanalistul din „În derivă” (varianta americană), ci o australiancă adorabilă.
Read more: La taifas cu Annie„Hobbitul” - ultima parte. „Uf, în sfârșit!” ,vor spune unii! „Ce păcat!” vor spune alții, respectiv fanii înrăiți, câștigați inițial cu „Stăpânul inelelor”! Francezii scriau despre actorul din rolul principal, un britanic de 43 de ani, mai degrabă prezență tv, Martin Freeman (a nu se confunda cu ciocolatiul Morgan), că a rămas mereu în umbra propriului său personaj, din straniul și complicatul univers al lui Tolkin. Ca să fie totul complet, în egală măsură îl secondează și pe marele star al momentului, Benedict Cumberbatch (care, în mod surprinzător, nu s-a ales, în pelicula de față, decât cu vocea balaurului Smaug), într-un serial extrem de vizionat „Sherlock Holmes”, unde Martin e doctorul Watson! În privința scenariului, după cum spune și titlul, e o bătălie aproape nonstop, însoțită de multe efecte speciale, spectaculoase, mai ales pe IMAX, și de actori extrem de ingenios machiați și… pieptănați. Nu lipsesc păsările lui Hitchcock, ca element de spaimă, și momentele sumbre la care trage publicul tânăr. Ceva monștri, un strop de iubire, săbii și incendii, câte o ghioagă și, firește, un inel... Filmările din Noua Zeelandă, țara de baștină a regizorului Peter Jackson, sunt spectaculoase și ajută în a crea un anumit tip de mister, într-un ținut între lumi. Ian McKellen este cel mai atașant ca magicianul ultrarenumit deja Gandalf. Orlando Bloom și Cate Blanchett ar fi putut avea o partitură ceva mai substanțială. Ce-i drept că personajul său nu apărea în romanul inițial! Canadianca Evangeline Lilly încearcă să-i fure vedeta australiencei oscarizate. Cel mai reușit moment, în afară de decorul natural, de peste mări și țări, rămâne lansarea unei remarcabile ciocolate autohtone Hobbit, care a însoțit o petrecere cu un script mult mai izbutit decât cel… oficial.
Read more: La taifas cu Hobbitul 3 în… 3DAcum câțiva ani, uimea pe toată lumea un film care s-a numit „Mașinistul” și pentru care Christian Bale slăbise enorm, ca să pară și mai înspăimântător. Jake Gyllenhaal pare să fi luat modelul, înfometarea dându-i o privire înfricoșătoare, într-un context în care, în mod clar, personajul lui e un tip instabil psihic și care nu visează altceva decât să filmeze, contra cost, scenele de oroare ale incidentelor de tip fapt divers, petrecute în toiul nopții și difuzate a doua zi în emisiunea de dimineață. Șefa redacției de știri este la rândul său decisă să calce, aproape la propriu, pe cadavre ca să-și crească ratingul. Ea e dispusă să accepte chiar și imagini mai tremurate și făcute cu o aparatură de amator, cu condiția să aibă cadre cât mai șocante. Liber-profesionistul nostru își va găsi chiar și un asistent, aproape pe gratis, sub pretext că-i angajat de probă (interpretat de Riz Ahmed, un rapper de origine pakistaneză), care să aibă mașină și un GPS performant. Proaspătul jurnalist de ocazie se transformă într-un monstru incorigibil și cumplit de periculos, care, din dorința de senzațional, intră în casele oamenilor și tăinuiește criminali. Interogatoriul foarte sever al unei polițiste de culoare, eficiente, nu ajută nici el foarte tare. Lucrurile se agravează tot mai mult, iar șefa, Rene Russo (marcată de trecerea anilor și de o operație nereușită), aduce, ca stil, cu rolul relativ similar a lui Faye Dunaway, din „Rețeaua de televiziune”, realizat de Sidney Lumet în 1976. Tot așa cum Jake imită scena din „Taxi Driver”, cu De Niro, cea a oglinzii, doar că aici e făcută țăndări. Pe scurt, un film de groază, din care înveți să te păzești poate ceva mai bine de nebuni.
Read more: La taifas cu perfecţionistul