Se apropie luna iubirii și parcă de multe ori ne întrebăm ce înseamnă ea, care-i definiția corectă și mai ales, ce ne face sufletul să vibreze cu adevărat?
Cred că toți oamenii sunt prea pe fugă, prea impulsivi, prea nerăbdători. Nimeni nu mai are capacitatea să analizeze, să discearnă, să vadă dincolo de primul impuls și să ia apoi deciziile corecte.
Într-o țară care se vinde mult prea ieftin, deseori la tarabă, fără drept de apel și fără ofertă, există și oameni care reușesc să facă performanță, chiar dacă întâmpină opreliști.
Văd deseori în jurul meu oameni care nu au dorința de a munci, care așteaptă totul pe tavă și care nu înțeleg principiul conform căruia cea mai frumoasă bucurie din lumea aceasta este că muncești pentru fiecare parte a vieții tale.
A început 2024! Ca de fiecare dată, ne setăm planuri înalte, ne punem dorințe, avem speranța că va fi mai bine, dar ce să vezi, nu facem nimic pentru asta, mulți dintre noi! Iar cei care fac, sunt invidiați și ajung să fie arătați cu degetul pentru că reușesc să facă tot ce își propun.
Finalul de an înseamnă întotdeauna prilejul de a trage o linie, de a ne pune semne de întrebare, de a face o evaluare a propriului suflet și a vedea dincolo de carcasă, dincolo de partea vizibilă.
Gata! S-a instalat perioada aceasta magică în care fiecare din noi avem alte sentimente, devenim mai empatici față de problemele și de nevoile celor de lângă noi, dăruim cadouri, zâmbete, mai multă dragoste și atenție.
Uneori viața nu este chiar cum am vrea noi să fie. Uneori, ca să fie bine, e nevoie de sacrificiu, e nevoie de acel strop de înțelepciune prin care arătăm compasiune față de cei de lângă noi.
E ZIUA ROMÂNIEI! Iar se vor îmbulzi toți cu urări, cu steaguri, cu acel soi de patriotism de moment, care n-are valoare și care e doar de suprafață, pentru că majoritatea nu știe cum să fugă mai repede, nu știe cum să lovească mai tare și să adâncească și mai mult, în restul timpului, situația asta complicată în care se află România noastră, pe toate planurile, de la cel cultural, unde-i dezastru, până la celelalte capitole.
Aveam vreo 15 ani jumate și, împreună cu mama, am venit la o preselecție la București, la TVR, pentru un concurs de talente. Mii de copii alături de noi și parcă atât de puține șanse, astfel că mama a hotărât să pună mâna pe telefon și să caute numele Kerestely, să sune și să-l roage pe maestrul să mă vadă.
Fac 30 de ani de carieră. 30 de ani de când am pășit prima oară pe o scenă de mare anvergură, în afara festivalurilor și a teatrului din Turda, scena de la Mamaia. Nu am luat niciun premiu acolo, pentru că erau vremuri complicate din punct de vedere al valorii, dar nu asta a contat atunci, ci faptul că am putut trăi acea experiență.