Unele întâlniri în viață nu sunt deloc întâmplătoare. Ele vin la momentul potrivit, cu scop precis, pentru a reuși să schimbe viețile, într-un fel sau altul, a celor care se cunosc.
Atunci când îți pierzi dragostea pentru ceea ce faci e ca și cum ai uita cum arată sufletul tău. Nu-i voi putea înțelege niciodată pe cei care muncesc din complezență, care iubesc sau trăiesc fără a simți aripa unei satisfacții. Nu există concept de performanță fără drag de a fi acolo, fără implicare, fără voință și fără bucuria de a dărui, din mâinile tale, din propria putere, ceva, oricât de mic, lumii din jur.
Da, am sufletul de copil! De ce? Pentru că mi-am păstrat parte din inocența unui om care e cu mintea pe umeri, dar care preferă fie sensibil, bun și să ofere și altora din bucuria aceasta a lui.
Oamenii nu mai au nevoie de informație reală, nu mai au dorința să citească, să caute, să se transforme în iscoade ale minții și să-i ofere acesteia pachetul potrivit pentru a avea o viziune de ansamblu. Nu mai doresc să cunoască prea mult și se mulțumesc cu ce primesc de-a gata.
Sunt voci pe care le ții minte, pe care n-ai cum să le uiți din momentul în care le asculți o singură dată. Un astfel de glas, recognoscibil, unic, are Denis Ștefănescu. Poate că numele nu vă spune multe la prima citire, dar această artistă are un parcurs interesant, demn de film și o poveste de revenire care ar trebui să pună pe gânduri numeroși „cântăreți” care nu-s capabili să susțină live nici jumătate de refren.
Oare mai există prietenie la modul real al cuvântului? Deseori stau și mă întreb asta, nu pentru că nu aș avea eu prieteni neapărat, ci pentru că îmi dau seama că lumea, goana, haosul, toate acestea duc către o depreciere a altruismului, a sincerității.
Nu suntem făcuți din oțel. Spun asta pentru că mulți au impresia că oamenii sunt roboți care trebuie să răspundă la comenzi, care trebuie să se încadreze în preceptele unei societăți care-i vrea „mașinării“! Greșit!
Iubesc să descopăr oameni noi, puternici, dornici de a face bine și frumos, așa ca mine, care apreciază enorm calitatea și o impun în fiecare acțiune. Așa este și cazul doamnei Martha Mocanu! Vă scriu despre ea pentru ca are o poveste de viață aparte.
Sunt un om răbdător. Îmi caut mereu cumpătul și încerc de cele mai multe ori să gândesc înainte de a spune ceva. Oare câți oameni fac acest exercițiu, de a se analiza pe sine și a transmite asta?
E foarte important, în lumea în care trăim, să spunem ce gândim, să avem curajul de a ne asuma puterea gândurilor noastre. Dar nu oricum și nu cu orice preț. Orice opinie emisă trebuie să aibă în spate un set de argumente, altfel ea este în van. Se poate transforma în răutate, în frustrare. Judecățile de valoare nu pot fi expuse chiar de oricine și nu în fiecare context.
Dragii mei, iată că au trecut cinci ani și jumătate de când sunt în marea familie a revistei „TAIFASURI“! Pentru mine a fost o onoare să preiau funcția de director onorific și să scriu săptămânal un editorial în paginile acestei publicații care a ajuns acum la numărul 1.000.