Există oameni și colegi în viața mea alături de care fiecare întâlnire e ca o poveste continuă, o istorie pe care o reluăm fix din locul în care am lăsat-o cu ceva vreme în urmă și care rămâne la fel de fascinantă.
Cred în prietenia dezinteresată, cred în oamenii care nu-și construiesc relații doar ca să dea bine. Cred că fiecare avem de învățat de la cel de lângă noi. O să vă „vorbesc“, în scris, așa cum am mai făcut-o acum ceva vreme, despre prietenie așa cum o văd eu, prin prisma legăturilor pe care eu le-am trăit, le trăiesc și le-am construit în ani.
Țara asta a noastră e un cumul de împrumuturi, influențe și mult zgomot pentru nimic. Totuși, dincolo de toate acestea, are și câteva puncte unice, admirabile, care ne pot face mândri și care sunt parte din patrimoniul universal, aș spune eu, prin profunzime, stil și esență. Unul este folclorul românesc, variat, complex, cu rădăcini adânci și autentice, iar cea de a doua este romanța, singurul stil muzical cult care se regăsește doar la noi și care are corespondent diferit în mai multe țări europene, dar nicăieri atât de melodios, de cald, cu mesaj puternic.
Există intelectuali, oameni cu har al vorbirii și cu inteligență, care nu epatează și care, invers proporțional cu măreția lor, afișează modestie, altruism, devenind inspirație pentru cei din jurul lor. De la astfel de personalități avem cu toții ceva de învățat și ele sunt cele care ar trebui să devină modele pentru generații întregi. Dar uite că nu-și doresc neapărat asta, iar societatea face în așa fel încât devin personalități de nișă, când ar trebui să fie pentru mase întregi.
Uneori am impresia că suntem roboți fără sentimente, că nu mai avem rațiune, că nu mai simțim emoții, că nu mai știm să trăim și să ne bucurăm de anumite lucruri simple. Totul se rezumă la banale saluturi și nu mai comunicăm cum trebuie între noi.
Ni se duc legendele. Rămân amintiri, rămâne în urmă imaginea unor ani de aur, a unor clipe în care am fost cumva „complici“, noi și ei, marii oameni care ne-au sădit în suflete emoții.
Aveam vreo 17 ani, eram la Turda și am înființat un grup de teatru, pe care-l conduceam și alături de care dădeam spectacole speciale la Teatrul „Aureliu Manea” din oraș. Era o atmosferă unică, eram copii, n-aveam griji și ne doream, fiecare dintre noi, să devenim mari, să ajungem cunoscuți.
Nu știu dacă aţi aflat cu exactitate, dar eu am lansat de ziua mea, pe 23 august, o carte specială, alături de editura Bookzone. Se numește „Confesiuni - Cu sufletul pe scena vieții“. Ei bine, cartea aceasta este despre sufletul meu, o autobiografie a simțirilor mele, a convingerilor și principiilor mele, nu neapărat a vieții.
A scrie despre oameni nu-i neapărat cel mai ușor exercițiu și nici cea mai simplă metodă de a arăta recunoștința. A așeza cuvintele potrivite despre personalități și caractere este mult mai greu decât și-ar imagina cineva, pentru că riști să fii subiectiv sau să vezi dintr-o optică diferită ceea ce poate exprima acel om.
Toată lumea mă întreabă despre viața mea. Îmi pare rău că trebuie să dezamăgesc curioșii, dar nu am deloc o viață așa cum o au toți ceilalți. Nu am timp să mă bucur de multe, sunt oarecum prins în fiecare latură a activităților mele și deseori uit ce înseamnă cu adevărat să trăiești, să ai o zi liberă, fără telefon, în care să nu faci nimic sau să ieși cu prieteni la masă fără să te gândești la filmări, proiecte și altele.