Acum vreo 8 ani, la Pitești, înaintea unui spectacol de-al meu de la Teatrul „Alexandru Davila“, loc în care am fost angajat vreo 16 ani, mi-a fost prezentată o fată. Avea 11 ani, era timidă, plăpândă și ținea în mână un nai care era stricat. Mi-a cântat divin și de atunci am zis că voi face tot posibilul să ajut acest copil să meargă mai departe.
Iubesc și apreciez oamenii cu voință, cu determinare, care înțeleg fenomenul artistic și care reușesc, pe propriile forțe, așa ca mine, să facă per- formanță, într-o nișă care vine pe o piață ce nu ne dă multe șanse de izbândă nouă, celor independenți.
Se spune că oamenii caută fericirea acolo unde ea nu se regăsește. Nimic mai adevărat! Eu unul am tot vorbit în permanență despre fericire, despre cum o văd și o definesc eu, dar poate că n-am trecut-o niciodată prin filtrul propriei mele trăiri și să vă mărturisesc cum o simt eu.
Văd o acută tristețe a oamenilor din jurul meu. Văd și mă frapează înverșunarea lor, dorința de a lovi în permanență, de a se impune cu orice preț. Mă șochează cum unii au falsa impresie că libertatea este cea pe care ei o consideră un bun de nestăvilit.
Primeam recent propunerea de a mă creiona singur într-un portret, ca descriere, în cuvinte. Sigur că e greu și e ciudat să faci afirmații despre propria persoană. Eu consider că zugrăvirea cea mai bună a mea o pot face oamenii din jurul meu, de la familie și prieteni până la publicul care iubește ceea ce sunt și ce fac.
A avea încredere în oameni, în vremurile pe care le trăim, este mai degrabă o provocare, decât o binecuvântare. Nu țin nicio prelegere cu privire la asta, dar mi se pare că se rănește foarte simplu, că e la îndemâna oricui să trădeze și că fiecare merge, din ce în ce mai mult, pe principiul greșit că orice pe lumea asta are un preț. Eu nu cred că totul e de vânzare. Cred că încrederea în oameni, fie că o acorzi sau o primești, este ceva căruia nu îi poate fi atribuit o anumită valoare și nici nu se poate vinde. Știu că e foarte simplu să alegi uneori o cale mai ușoară sau mai convenabilă, știu că există situații imposibile, care par că nu au scăpare, dar niciodată nu se trădează omul de încredere.
Acum doi ani, pe vremea asta, eram la Buzău, pe scenă, în cadrul concertului meu, în pandemie, cu jumătate de sală ocupată de oameni cu măști, distanțați legal. Primeam atunci vestea că Nicolae Dabija, pe care-l auzisem cu doar câteva zile înainte și ne văzusem cu doar o lună mai devreme, este grav bolnav de COVID-19. Intubat... Am început să plâng pe scenă, ca un copil, în fața oamenilor...
Există oameni care vorbesc mult și fără rost, care nu au noimă în idei și care ajung să fie enervanți. Există și cazuri în care fiecare frază e o judecată de valoare pertinentă, transmițând esență de cuvânt celor din jur. Apoi există oameni care reacționează la impulsuri și care nu mai prididesc în a oferi răzbunări verbale.
Nu mi-e foarte ușor să scriu despre părintele meu spiritual, Grigore Vieru...
Ne luăm mereu repere pentru a fi fericiți, deși nimeni nu știe cu exactitate cum este acest sentiment și ce înseamnă el cu adevărat. Nu are nicio regulă scrisă, nu e notat în vreun manual al bunei desfășurări din viață și nici nu se intuiește prea simplu.
Luna a
ceasta poate fi numită cu ușurință luna iubirii. Nu neapărat pentru că ar fi notat asta pe undeva sau pentru că am avea mai multe celebrări ale dragostei cu date specifice, ci pentru simplul fapt că plutește în aer o stare de bine care nu vine din altă parte decât de la iubirea pe care o avem în suflete.