Mi se umple sufletul de bucurie când mă apuc să scriu despre oameni pe care-i stimez și-i iubesc nespus, care m-au marcat și mi-au arătat că lucrurile pot fi și altfel, din simpla atitudine. Și în cei 43 de ani ai mei, chiar dacă pare greu de crezut în ziua de azi, am strâns în fericirile mele nenumărate întâlniri și spirite înalte, care-mi sunt aproape în gând și pe care le evoc mereu cu condescendență.
Strălucire. Viață de huzur și nenumărate fericiri. Așa arată pentru mulți, eronat, viața de artist. Oamenii își imaginează că noi, cei care apărem la televizor, cântăm sau suntem în lumina reflectoarelor, trăim ca nimeni alții, n-avem probleme, rate la bănci, suferințe și lacrimi, bucurii mărunte sau stres enorm. Suntem priviți ca invincibili și poate și de asta, atunci când picăm ori durerile-s prea mari și greu de suportat, nu suntem înțeleși. Nu, dragii mei, viața de artist nu se deosebește cu nimic de cea a cuiva care nu are o profesie expusă. Nu suntem nici mai buni, nici mai fericiți, nici mai lipsiți de griji și avem, din păcate, nenumărate stări și greutăți.
Există oameni care respiră metafore și care-și trăiesc viața într-un șir continuu de epitete, construind o poezie a înțelepciunii. Nu doar pentru ei sau pentru cei apropiați, ci pentru toți cei care mai cred în frumos, în sublim și-n puterea cuvântului scris și rostit la cel mai înalt nivel, cu deosebită considerație față de etern. Și uite așa, trăind printre necuvinte și iubind iubirile demult pierdute ca pe-o rugăciune a inspirațiilor, mai există printre noi spirite înalte. Nu le țin recensământul, dar știu sigur că unul dintre ele este la Botoșani, în locul care-a dat României atâtea genii. De fiecare dată când ajung acolo și ne vedem, mă încarc cu energie pozitivă, mă redescopăr, aflu noi și noi povești și-mi dau seama că suntem prea mici uneori pentru imensități culturale de-o raritate și-o noblețe sublimă. E bucurie mare când mă reîntâlnesc cu doamna LUCIA OLARU NENATI.
M-am născut în limba română, trăiesc prin ea, o cânt cu tot sufletul la orice pas și tot cu ea plâng, râd și ating cerurile. Limba asta română e un soi de legământ al nostru tainic cu țara, e o înălțare și e felul prin care suntem una cu cei de lângă noi, conectați la o istorie străbună, la tradiții și la nemuriri. Gândim în această limbă și e păcat că o murdărim zilnic, că ne batem joc de înțelesurile ei și o ciopârțim fără ca măcar să avem vreo mustrare de conștiință. Ne credem inteligenți peste măsură și uităm să vorbim corect, să punem virgule, să avem grijă la ce spunem și ce gândim, pentru că asta ne zugrăvește mai mult decât ne-am putea noi imagina vreodată.
Am căutat mereu să fiu modest. Nu mi-a plăcut să ies în frunte dacă n-am ceva de spus și am stat în banca mea, poate uneori prea mult, atunci când a fost cazul. Am vrut să dăruiesc lumini prin cântecele mele și cred c-am reușit măcar să luminez vieți, să inspir și să aduc liniști în marea de incertitudini care ne înconjoară. Nu m-am analizat niciodată prea tare, nici nu m-am gândit foarte des la cel care sunt, dar acum, la 43 de ani, mi se pare că am adunat suficiente trăiri și experiențe încât să-mi permit luxul de a-mi da cu părerea despre mine.
Dintotdeauna am iubit muzica noastră ușoară românească. Eram prichindel și mama, la radio, îmi explica despre versuri, compozitori, artiști și-mi hrănea dragostea aceasta de frumos, pe care-am încercat să o duc mai departe. Eu nu am ajuns artist întâmplător. Asta mi-am dorit să fiu, cu ardoare și pasiune, și-am depus efort, am muncit, am sacrificat multe lucruri pentru a intra în inimile voastre și a ajunge, așa cum voiam când eram mic, cu vocea mea, în „caseta“ aceea care-mi oferea mereu emoții, ori de câte ori o deschideam.
Sărăcim. Ni se împuținează din ce în ce mai tare actorii măreți ai scenei românești. Deși asta ar trebui să ne trezească la o realitate crudă, continuăm, din păcate, să-i uităm, să-i lăsăm în trecut, fără a le recunoaște pe deplin valoarea, demnitatea și importanța supremă la dezvoltarea culturii. Actorii sunt, de departe, măști ale unui adevăr artistic, sunt figuri ce ard și transmit, sunt făuritori de frumos și, credeți-mă, țara aceasta are și a avut, în teatru, nume emblematice.
Cred în vorbele din bătrâni şi mai cred în zicala care zice că omenia, în zilele noastre, este o întâmplare, un fapt măreţ, care trebuie scos în evidenţă. Iar omenia aceasta pe care o tot trâmbițez eu nu stă în câteva fraze, ci în gesturi precise, în fapte care ne arată că nu suntem singuri pe acest pământ, că vrem semeni și prieteni și că bunătatea nu e ceva venit de pe altă lume. De ce oare, dacă putem fi buni și calzi, să nu o facem? De ce să nu arătăm și altora că suntem altruiști?
Se zice că eu sunt copilul cu mai multe mame. Dar nu mă deranjează asta, dimpotrivă. Ba chiar este o onoare să știu că mă bucur de dragoste părintească înzecit, primind și sfaturi, având și bucurii nemăsurate. Totuși, dincolo de mama mea, Eugenia, există mama din cântec, omul care mi-a arătat cum să iubesc și să prețuiesc folclorul, omul alături de care, de mai bine de 15 ani, împart bucurii și tristeți - doamna cântecului popular românesc, Irina Loghin.
De multe ori mă gândesc la timp. Nu-s absurd să vreau să-l fac să stea și nici nu încerc să-i găsesc scuze adecvate mereu. Nici nu-mi imaginez că s-a comprimat și că acum, față de altădată, e mai scurt. Doar că se duce rapid și de cele mai multe ori ia cu el chipuri și doruri, sentimente puternice și imagini pe care n-ai cum să le întorci. Se zice că timpul ar trebui să-ți fie prieten. Eu unul nu prea cred în astfel de alăturări, pentru că, păi ce să vezi?!, chiar și egoiști să nu fim, timpul nu e în favoarea noastră și nici mari servicii nu ne face... N-am temeri cu privire la trecerea lui, nu asta vreau să punctez. Știm de la începutul începutului că ața se scurtează și că ne apropiem de un inevitabil.
Amintirile mele exacte încep de pe undeva de la vârsta de 4 ani. Eram ca un haiduc, plin de vervă și dornic de cântat. Mărturie stau casetele pe care mă înregistra tata interpretând de zor șlagărele vremii. La noi în casă era obiceiul să ascultăm tot ce se lansa, să luăm discurile de vinyl și să ne scriem versurile cântecelor. Așa am ajuns ca piesa mea preferată de-atunci să fie o creație marca Ion Cristinoiu - „TAINA NOPȚII“. Interpretă, minunata Mirabela Dauer. Nu-mi imaginam că peste ani vom deveni prieteni apropiați, vom face spectacole și turnee împreună, având două duete speciale. Mirabela mă fascina cu glasul ei, copil fiind eu pe atunci.