Acum ceva vreme v-am povestit despre Povestea Poveştilor „Walt Disney”. Aş vrea să vă spun de unde a început proiectul CD-urilor ce însoţesc superbele poveşti ce-i fac fericiţi pe toţi copiii din lume. Am primit într-o dimineaţă invitaţia de la Editura „LITERA”. Am rămas uimită şi desigur interesată.
Întâmplarea asta nefericită cu operaţia lui Arşinel a fost prilej de tristeţe, îngrijorare şi, dacă vreţi, de gândire asupra condiţiei noastre, a artiştilor. La bine suntem priviţi cu ochi surâzători, cu zâmbet larg deschis, însoţit de vorbe mângâietoare. Noi ne simţim atunci folositori, apreciaţi, iubiţi. Nu aplauzele în sine constituie marea noastră fericire, ci privirea aceea caldă pe care ţi-o adresează omul de pe stradă care vrea să-ţi dovedească astfel că te aprobă. Asta te face să mergi mai departe cu încredere, cu sentimentul datoriei împlinite.
Aveam doar 12 ani şi eram elevă la Liceul Principesa Elena din Braşov, mai târziu a devenit Liceul Teoretic. Cum era obiceiul, într-o bună zi am plecat în excursie la Castelul Bran. Priveliştea era superbă, era spre toamnă şi noi ascultam profesoara care ne dădea explicaţii. La un moment dat s-a apropiat de noi un tânăr frumos, îmbrăcat în costum de tenis, care ne-a salutat. Emoţia profesoarei noastre mi-a atras atenţia, şi ca în vis am auzit: dragi copii, Maiestatea Sa Regele Mihai I al României. Sigur că îl cunoşteam, căci pe fiecare carte pe care o deschideam la şcoală prima pagină îl înfăţişa pe Maiestatea Sa. Amintirile mele sunt istorie curată.
În drum spre Cărbuneşti eram în goană. Întotdeauna, înainte de spectacol, eşti grăbit şi preocupat. Am trecut, prin Hurezu, mi-am aruncat ochii în dreapta şi-n stânga la şirul de case dantelate ale olarilor, dar nu m-am oprit. Ceva însă mi-a atras atenţia: o curte deschisă la stradă şi o oală mare de lut cât o casă cu etaj (foto 1). Măi să fie, mi-am zis, trebuie ca la întoarcere să văd ce-i minunea asta!
Aţi auzit vreodată de Târgu-Cărbuneşti? Destul de aproape de Târgu-Jiu, localitatea aceasta mi-e cunoscută din tinereţe, deci de vreo 45 de ani. De pe vremea când se construiau în România case de cultură frumoase, încăpătoare, menite să susţină o viaţă culturală permanentă. Jucam aici în fiecare an, în colaborare cu acelaşi domn Sucă, ce se îngrijea de activitatea ei.
„Nu voi pleca./ Nici când soarele se va prăbuşi într-o avalanşă de lumină,/ Nici când marea mă va înghiţi fără pic de remuşcare,/ Nici când pământul se va despica în tihnă,/ Nici când luna mă va părăsi în zare,/ Nu voi pleca;/ Aceasta este casa mea!/ Nici când ploaia se va topi pe faţa mea;/ Nici când râurile vor seca,/ Nici când vei escalada o stea,/ Nu voi pleca...
A trecut şi Sfânta Maria - 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Anul acesta, spectacolele de pe litoral n-au fost foarte încurajatoare. Nici nu înţeleg de ce. Unii spun că lumea nu are bani, dar la 10 lei biletul nu-mi vine să cred că e greu de suportat costul. Eu mai cred că lumea vede aceeaşi artişti foarte des şi la televizor, şi atunci la mare renunţă la spectacol, în favoarea unei pizza cu bere. Şi totuşi, după câteva spectacole slabe, în sensul că au fost puţini spectatori, în ziua de 15 august a înflorit totul. Ideea fericită a fost a impresarilor noştri, şi anume să dedice spectacolul Mariei Dragomiroiu şi Mirabelei Dauer, ambele iubite de public. Ideea s-a dovedit extraordinară. Lumea a venit buluc să-şi dovedească dragostea pentru cele două şi pentru invitaţii lor, care n-au fost puţini - invitaţi de marcă, reprezentanţi ai umorului şi ai muzicii uşoare şi populare.
„...Ani de muncă, ani de stres, presăraţi cu întâmplări frumoase şi mai puţin frumoase, se opresc din fuga ireparabilă a timpului, lăsând loc tihnei şi bucuriei atunci când poţi petrece o vacanţă - fie ea şi de câteva zile - împreună cu bunii şi adevăraţii tăi prieteni, departe de problemele cotidiene. Noi, adică un grup de şapte prieteni nedespărţiţi din Nürnberg, Germania, am pornit-o la drum spre ţara noastră de origine, invitaţi fiind de prietenii români să petrecem o săptămână de vacanţă pe Litoralul Mării Negre. Deci noi, cei şapte temerari, am luat avionul Nürnberg - Bucureşti. Am ajuns pe Aeroportul Bucureşti-Otopeni, iar aici ne aştepta un microbuz al cărui şofer, Ilie, era un tip jovial şi hazliu. Dar nu numai atât! Am avut parte de încă o imensă surpriză: am fost aşteptaţi şi de familiile Roşu şi Enescu, care, venind direct de acasă, s-au grăbit să ne aducă o serie de bunătăţi, încărcând un vehicul întreg cu adevărate «trufandele», cărora de ani buni nu le-am mai simţit gustul «autohton»: peşte, un porc întreg - proaspăt tăiat -, brânză, roşii «adevărate», castraveţi, pepeni, pâine excelentă, vin, ţuiculiţă şi multe altele. Au dorit cu toţii să ne simţim cât mai bine în ţara din care am plecat cu decenii în urmă.
Am ales numele? Nu, este cel adevărat. Nici nu se putea altfel, căci Ion e românul acela plin de daruri de la Dumnezeu. Harnic, inventiv, ambiţios, plin de dorinţa de a duce în spinare toate provocările vieţii. Pe Ion l-am întâlnit la o fermă de capre de lângă localitatea Ovidiu. Mi l-a recomandat o familie de nemţi, culmea, care l-au cunoscut şi ei întâmplător de la o româncă stabilită în Germania. Ion are o minte ascuţită şi o nelinişte veşnic creatoare. După Revoluţie, inginer fiind, a gândit un sistem de producere a energiei ecologice cu morile eoliene, dar spaţiul din jurul morilor era atât de ofertant, încât a socotit că o fermă şi-ar găsi aici foarte bine locul, şi a început să facă planuri. Rând pe rând a făcut construcţii practice şi gândite bine, căci a aflat că laptele de capră este o binefacere şi, cum are minte, a reuşit să facă o relaţie cu francezii, şi iată că a ieşit o fermă de 7.000 de capre. Laptele de la fermă, trecut printr-un sistem ultramodern, ajunge de la ţâţa caprei direct la distribuitor, fără a avea contact cu aerul, lucru ce face ca produsul să fie cu adevărat ecologic.
Când vii la mare vară de vară, crezi că ştii totul. De aceea mulţi români pleacă azi mai degrabă spre alte locuri. Mi se pare normal să ai curiozitatea de a vedea alte ţări, alte plaje, alţi oameni, alte obiceiuri. Sunt o mulţime de agenţii care te îmbie la preţuri convenabile să vizitezi Cipru sau Napoli, Costa Brava la doi paşi de Barcelona, Coasta de Azur, care, între noi fie vorba, este celebră, dar are o plajă plină de pietriş, desigur cu multe starlete.
Sibiul a fost unul dintre oraşele mele preferate şi a rămas. Aerul lui de oraş nemţesc cu case pătrate şi porţi înalte, străduţele strâmte de cetate veche care duc parcă spre locuri tainice m-au fascinat, iar prietenii pe care i-am avut aici mi-au oferit clipe frumoase.