Caravană. De-a lungul anilor, acest cuvânt a avut pentru mine două înţelesuri. Primul, încă din anii de şcoală, însemna o înşiruire lungă de cămile ce mergeau încărcate de saci în pustiul nisipos, desenate pe fundul unei farfurii de tort din dulapul bunicii şi cărora eu le-am făcut felul aruncând resturile de la masă la căţel cu tot cu farfurie, de teamă. Mai târziu, locuind la ţară, în comuna Slimnic, de lângă Sibiu, am simţit bucuria imensă când sosea caravana cinematografică. Se proiecta filmul ori la Căminul Cultural, ori pe zidul unui cinematograf amărât de la marginea satului. Întâi adăsta un microbuz mare cu nişte trompete pe acoperiş din care ţâşneau sunete asurzitoare însoţite de o muzică hârjâită. Dar nouă ni se păreau divine. „Atenţiune, atenţiune, astă-seară, în localitatea dumneavoastră, rulează filmul «Răsună valea» sau «Nepoţii gornistului»”. Noi, copiii, aşteptam cu guriţa căscată clipa când vom vedea minunea. Imaginile alergau spre noi nebune, iar noi tresăream speriaţi, convinşi că trenul de pe ecran ne va face una cu pământul. Tristeţe mare când caravana pleca, şi noi rămâneam singuri, povestind şi repovestind întâmplările văzute.
Cu toţii aţi urmărit evenimentul de premiere de la Oscar, Cannes sau Berlin. E o lume nebună, cu sute de fotografi care se agită în jurul vedetelor care păşesc zâmbitoare, parcurgând covorul roşu şi expunându-şi elegant ţinutele pregătite din timp, pentru a epata mulţimea de pe întregul mapamond. Parada de rochii care mai de care, semnate de mari creatori, unele potrivite persoanei, altele nepotrivite, căci ce ar mai consemna poliţia răutăcioasă a modei care urmăreşte evenimentul? Fotografiile clasice sunt făcute în faţa unui panou uriaş pe care sunt consemnaţi sponsorii, ploaie de aplauze, zâmbete largi aruncate în toate părţile, perechi frumoase fericite sau mai târziu nefericite, mă rog, o lume sclipitoare ce fascinează publicul. Desigur, am luat şi noi modelul - de ce nu? -, şi producţiile cinematografiei româneşti îşi onorează premiera în acelaşi sistem epatant ce bucură şi spectatorii, şi creatorii.
De când am început să înţeleg ceea ce citesc am aflat că România a avut generaţii şi generaţii de artişti extraordinari, dintre care unii au demonstrat asta şi în străinătate, ca Elvira Popescu.
Vorbeam data trecută despre poveşti, dar am început cu filmul, căci mi s-a părut mai important. Acum a venit timpul lor. Ce trişti trebuie să fie copiii care n-au bunici să-i adoarmă citindu-le poveşti, n-au părinţi care să facă acest lucru, căci vin târziu şi obosiţi de la muncă şi n-au nici computer ca să-şi ţină singuri de urât. Am fost invitată de Editura „Litera” (foto 1) să realizez 24 de audiobook-uri după celebrele poveşti ale companiei Walt Disney. Ocazie minunată să-mi amintesc şi eu de una dintre bucuriile copilăriei. Am constatat că aceste bucurii sunt gustate şi de adulţi, ba mai mult am descoperit marea lor valoare educativă. Mai simplu spus, lumea poveştilor arată copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât, le oferă modele de comportament şi, deşi se petrec în lumea animalelor, ele zugrăvesc de fapt viaţa noastră, a oamenilor. În ochii copiilor viitorul ce-i aşteaptă este frumos - dreptatea este întotdeauna de partea celor buni, iar cei răi vor fi pedepsiţi. Poveştile zugrăvesc totul în culori optimiste, cu exemple de îndemn la curaj, la iubire faţă de aproape, aş spune chiar că iubirea şi frumosul însoţesc lumea tuturor poveştilor.
În ultimele două săptămâni am fost subiect de mare interes în lumea Bucureştiului. De ce? Am să vă povestesc. Sunt obişnuită să fiu în vizorul publicului, dar de data aceasta vâlva a fost exagerată. Sigur, nu degeaba, ci în urma unor proiecte ce s-au materializat. Încă de anul trecut am lucrat la un film de lung metraj în care, spre norocul meu, am primit un rol important, un rol ce decide dezvoltarea acţiunii şi finalul ei. Am jucat în 30 de filme, dar nu întotdeauna prezenţa mea a fost specială. N-am refuzat niciodată un rol cât de mic ar fi fost el, căci iubesc prea mult această profesie şi n-am rezistat tentaţiei de a încerca mereu şi mereu.
Călătorului îi stă bine cu drumul, aşa că nu vă miraţi dacă săptămâna trecută am fost la Budapesta. Tocmai ne anunţau la televiziune că zăpezile au acoperit Ungaria, şi noi ne-am găsit să mergem să jucăm teatru la ei. Dar cum spectacolul nostru, „Caviar, vodcă şi bye, bye,..”, nu se sperie de nimic, ne-am urcat în tren (trupa noastră celebră: Tamara Buciuceanu, Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Eugen Cristea şi regizorul Dan Puican; foto 1) şi după o noapte de mers - fără să întârziem nici măcar un minut - am coborât pe peronul superbei gări din Budapesta. Reprezentanţii Institutului Cultural Român ne-au întâmpinat cu flori şi cu îmbrăţişări, ne-au cazat la un hotel bun şi după instalare am plecat la masă.
De cum se înalţă cortina începe mirajul. El te cuprinde, te poartă pe aripi de poveste cu muzică, dans şi celebrii maeştri ai umorului. Schimbări de decor te uimesc cu cortine de aur şi argint. Priveşti cu ochi de copil mirat şi râzi din toată inima. Acesta este mirajul spectacolului. Dar ştiţi voi ce se petrece dincolo de cortină, acolo în spate, câte furnicuţe robotesc să se nască acest miracol? Hai să vă dau câteva amănunte. Mai întâi, actorii îşi pregătesc apariţiile ajutaţi de regizor, apoi se asamblează cu mişcare, muzică şi lumini, cu decor şi costume, şi abia după câteva repetiţii generale spectacolul e gata.
Trec anii, trec zilele-n goană... şi uite aşa ajungem cu toţii să ne numărăm bucuriile şi necazurile, să ne facem socotelile şi să aflăm cu mirare că am ajuns departe. În jurul nostru se întâmplă acelaşi lucru şi nu observăm asta decât atunci când ne privim şi noi în oglindă. Prietenii şi prietenele mele au ajuns la vârste onorabile şi, oricât nu mi-ar veni a crede, am ajuns şi eu o doamnă onorabilă.
Eram încă nişte copilandri. Eu, elevă la Liceul Principesa Elena, el la Liceul Şaguna, cel mai prestigios din Braşov. Elevii acestui liceu de băieţi erau elita tinerilor braşoveni, iar noi, fetele de la Principesa, eram cele mai îndrăgostite de ei. Cel despre care vă vorbesc azi era suplu, perfect clădit de Dumnezeu, cu păr şaten cu reflexe aurii, ce înconjura o frunte superbă, înaltă, de băiat inteligent. Ce mai pot spune despre un tânăr care cânta la acordeon şi-şi învăluia asistenţa cu o privire caldă, mereu zâmbitoare? Acesta era Titi Rucăreanu. Nimeni nu s-a mirat când a intrat la Institutul de Teatru şi a devenit actor. Îmi amintesc perfect primul său succes, la Teatrul Nottara, piesa „Băiat bun, dar cu lipsuri”, unde dovedea vervă, inteligenţă, haz. Calea era deschisă spre o carieră strălucită, şi aşa a fost. L-am întâlnit prin teatre şi în Bucureşti, imediat ce am devenit şi eu actriţă. Îl simţeam mereu aproape de mine; eram mai stingheră la începuturi, ca tânără provincială. Mai apoi am devenit colegi, pe bune, la Teatrul de Comedie. Era un camarad perfect, calm, tandru, înţelegător, elegant şi întotdeauna bun prieten al femeilor. În lumea din ce în ce mai bolovănoasă ce ne înconjura, Titi crea în preajmă-i o ambianţă armonioasă, de iubire între oameni, neviciată de suspiciune sau venin.
Probabil că ceea ce ne rămâne din viaţă sunt doar amintirile, iar unele dintre ele devin cu timpul din ce în ce mai vii. Nu putem trăi în trecut, dar reamintirea lui ne umple de emoţie. Biata mea Basarabie, bântuită patru ani de trupele germane şi sovietice... Aveam doar 6 ani, dar imaginile de atunci îmi sunt foarte clare. Ce deosebire între cele două armate! Soldaţii nemţi sărutau mâna femeilor, plăteau pentru alimentele primite şi dădeau ciocolată copiilor; ceilalţi, veniţi de la capătul lumii, erau brutali, primitivi, distrugători. Pe aceştia din urmă i-am întâlnit şi mai târziu în regiunea Sibiului, când au plecat spre Berlin, şi când treceau prin sate şi distrugeau cu plăcere tot ce găseau în cale. Mama făcuse nişte vişinată. Când ne-am întors în sat de pe dealurile unde fugisem de groaza lor, vişinata era împrătiată pe pereţi. Plăcerea de a distruge a omului primitiv... imagini de groază ce nu se uită...
Vine Ziua Femeii şi am fost invitată în Basarabia să stau la taifas cu ele, să schimbăm impresii, să ne dăm sfaturi şi să râdem împreună. Dar nici n-am ajuns bine că m-au şi năpădit amintirile. Aici, pe peronul gării din Chişinău, l-am revăzut pe tata (foto 1), după 19 ani de despărţire. El, deportat la capătul lumii, în Siberia, la Vladivostoc, iar eu cu mama strămutate în România de spaima armatelor roşii. Era noapte, peronul gol, doar doi bărbaţi şi o femeie care aşteptau trenul de Bucureşti. În amintirile mele, tata era un domn grăsuţ şi vesel, dar în noaptea aceea am întâlnit pe peron un bărbat slab, slab, cu faţa brăzdată de riduri ca o câmpie arsă de secetă. Am stat doar 30 de minute în gară, căci excursia mea făcută cu scopul de a-l întâlni pe tata avea ruta Bucureşti-Chişinău-Kiev-Moscova şi din nou Chişinău, unde urma să rămânem trei zile. Am plecat cu trenul mai departe şi am încercat să-mi controlez sentimentele. Întrevederea a fost atât de scurtă, încât abia la Kiev m-am dezmeticit. Nici nu ştiu ce-am văzut din Kiev şi din Moscova, căci aşteptam cu nerăbdare reîntâlnirea cu tata. Am plecat împreună la bunica, aceasta ne aştepta într-un sat plin de glod şi de multe neamuri. Trei zile am mers din casă-n casă, am povestit, am depănat amintiri... Singurul care n-a spus prea multe era tata. Doar se mândrea cu mine şi pe stradă îmi şoptea: „Uite, toţi sunt invidioşi pe mine că mă plimb cu o fată tânără şi frumoasă”.