Uneori chiar nu mai am chef să merg la vreo emisiune tv. Unii îţi spun: vă rog, veniţi doar o jumătate de oră. Nimeni nu înţelege că jumătatea aceea de oră îţi ia de fapt încă o oră şi jumătate de pregătiri, cel puţin pentru mine. Trebuie să mă motiveze ceva anume ca să mă hotărăsc să fac pasul. „Doamnă! Vrem să o sărbătorim astăzi pe Mirabela”. Cum poţi să rezişti în faţa acestei chemări? Deci nu am mai stat pe gânduri. O cunosc şi o iubesc pe privighetoarea noastră de la primele începuturi - am jucat în aceleaşi emisiuni, am făcut nenumărate turnee, am împărțit aceeaşi cameră şi aceleaşi şendvişuri, şi doar ştiţi că omul la drum se cunoaşte.
Cred că v-am mai spus, dar, repet, prietenia dintre doi oameni se naște chiar nu știm de unde și cum. Ceva dinăuntrul nostru capătă încredere și apoi drag de o altă ființă care-ți devine necesară chiar dacă la un moment dat distanța care vă desparte este uriașă. Marcela este prietena mea (foto 1) de mulți, mulți ani. Născută la Giurgiu, într-o familie de oameni cumsecade, cu șase fete și un singur băiat. Tatăl, de fapt, și-a dorit un băiat, dar nu i-a reușit decât după a șasea fată.
Miercuri, 31 mai, a fost pentru mine o mare sărbătoare. Majoritatea dintre dumneavoastră știţi că eu am făcut liceul şi apoi, după facultate, am jucat trei ani la Braşov. Oraş frumos, stabil, bogat, cu licee, facultăţi şi teatre, cu o viaţă culturală densă. Aici am terminat Liceul „Principesa Elena”, instituție de tradiție, cu profesori valoroşi. La Braşov am citit toată Biblioteca Centrală, aici mi-am format caracterul, aici m-am îndrăgostit de teatru. Eram un copil sărac, venit de pe meleaguri basarabene, dar nu m-a speriat niciodată foamea, căci aveam o mamă puternică şi care m-a învăţat să nu privesc decât partea frumoasă a vieţii. Ei bine, miercuri, 31 mai, am avut o zi de sărbătoare. Primăria oraşului Braşov mi-a înmânat Diploma de „Cetăţean de Onoare al orașului Braşov”, în semn de recunoaştere pentru întreaga activitate. Ce poate fi mai frumos?
A trecut un an de când s-a născut Teatrul „Stela Popescu” şi n-am stat o clipă degeaba. Premieră după premieră: Alecsandri, Caragiale, „Lampa lui Aladin”, muzică populară şi clasică, baie de muzică şi dans, toate aplaudate de mii de copii în Sala Mare a Palatului Copiilor. Acum, la sfârşit de stagiune, o încununare strălucită: prima ediţie a „Festivalului internaţional de folclor pentru copii”. Numai doamna Smaranda Oţeanu-Bunea putea să facă acest miracol. Cu această preocupare suntem introduşi în cercul susţinut de UNESCO, de 300 de festivaluri internaţionale. Şapte ţări, 12 formaţii, 300 de copii, un vârtej ameţitor de dansuri, cântece şi costume. Aş începe cu bulgarii (foto 1), care au fost excepţionali, frumoşi, cu o energie debordantă. Italienii, eleganţi, romantici, fermecători. Indienii (foto 3) au venit cu un ansamblu foarte mare, cu costume fenomenale, voaluri de mătase bătute cu aur şi fete frumoase, extrem de feminine.
Nu ştiu exact de unde, dar mi-a mers vestea că nu iubesc câinii. Într-o zi, trecând pe stradă, m-am dat la o parte pe trotuarul îngust ca să-i fac loc unei doamne să înainteze cu un câine mare. Doamna respectivă a rămas uimită: „Știam că nu vă plac câinii”, îmi spune dânsa. Am vrut să-i răspund că bunacuviinţă nu ţine de dragostea pentru animale, dar m-am stăpânit. Mai apoi însă am stat pe gânduri, căci voiam să descopăr de unde până unde mi-a venit această neplăcută catalogare. În general, îmi place să cercetez întâmplările neplăcute din viaţa mea, ca să le descopăr motivul. Acum ştiu. Am trăit perioada aceea îngrozitoare când haitele de câini hălăduiau flămânde prin Bucureşti, şi nenumărate au fost cazurile când au murit oameni atacaţi de câini.
Mai stau pe acasă şi scotocesc prin amintiri, căutând şi bune, şi rele, şi constat de câte bucurii am avut parte. Una dintre ele a fost întâlnirea de-a lungul anilor cu oameni de elită, cu artişti deosebiţi, care au uimit o lume întreagă cu harul lor. Plecările în străinătate şi spectacolele venite în vizită la noi au fost un prilej de a cunoaşte, de a admira şi, în ultimă instanţă, de a învăţa de la asemenea artişti. În 1967 am cunoscut-o la Braşov pe Rika Zarai (foto 1), o cântăreaţă de marcă, o femeie frumoasă, cu personalitate puternică, glas profund şi senzual, care juca publicul pe degete.
Deși sunt foarte ocupată, Doamne ajută!, mă mai opresc uneori să privesc la „Gala umorului”. Amintirile îmi invadează inima și mintea și retrăiesc clipe minunate. Fiecare dintre cei care apar pe ecran mi-a fost coleg. Îi admiram, îi prețuiam. Pe majoritatea îi cunoșteam foarte bine, pentru că pe noi, actorii, munca ne face să ne împrietenim. E necesar să comunici cu partenerii ca să poți crea atmosfera unei scene, altfel nu poți ajunge la emoția unui act artistic. Poate unii nu-ți devin dragi, din vina ta sau a lor, dar important este să realizezi scena, momentul, râsul sau plânsul, să impresionezi spectatorul.